Directiva (UE) 2026/806 a Parlamentului European și a Consiliului din 30 martie 2026 de modificare a Directivei 2014/59/UE în ceea ce privește măsurile de intervenție timpurie, condițiile pentru declanșarea procedurii de rezoluție și finanțarea măsurilor de rezoluție, precum și a Directivei 2014/24/UE în ceea ce privește serviciile de evaluare în cadrul procedurii de rezoluție (Text cu relevanță pentru SEE)

(1) Cadrul de rezoluție al Uniunii pentru instituțiile de credit și firmele de investiții (denumite în continuare „instituțiile”) a fost instituit în urma crizei financiare mondiale din 2008-2009 și în urma publicării pentru prima dată, în octombrie 2011, de către Consiliul pentru Stabilitate Financiară a documentului intitulat „Atribute-cheie ale regimurilor eficace de rezoluție a instituțiilor financiare”. Cadrul de rezoluție al Uniunii constă în Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului (4) și în Regulamentul (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (5). Ambele acte legislative se aplică instituțiilor și altor entități care intră în domeniul de aplicare al directivei respective sau al regulamentului respectiv (denumite în continuare „entități”). Cadrul de rezoluție al Uniunii urmărește să gestioneze în mod ordonat situațiile de dificultate ale instituțiilor și ale entităților prin menținerea funcțiilor critice ale acestora și evitarea amenințărilor la adresa stabilității financiare, protejând, în același timp, deponenții și fondurile publice. De asemenea, cadrul de rezoluție al Uniunii este menit să stimuleze dezvoltarea pieței interne în sectorul bancar prin crearea unui regim armonizat pentru abordarea coordonată a crizelor transfrontaliere și prin evitarea problemelor de denaturare a concurenței și a riscurilor de tratament inegal.

(2) După câțiva ani de la punerea sa în aplicare, cadrul de rezoluție al Uniunii nu oferă rezultatele scontate în ceea ce privește unele dintre obiectivele respective. În special, deși instituțiile și entitățile au înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește posibilitatea de soluționare și au alocat resurse semnificative în acest scop, în special prin constituirea capacității de absorbție a pierderilor și de recapitalizare și prin completarea mecanismelor de finanțare a rezoluției, cadrul de rezoluție al Uniunii este rareori utilizat. În schimb, situațiile de dificultate ale anumitor instituții și entități mici și mijlocii sunt abordate în general prin măsuri naționale nearmonizate. Sunt utilizați în continuare banii contribuabililor și nu plasele de siguranță finanțate de sectorul bancar, cum ar fi mecanismele de finanțare a rezoluției. Această situație pare să rezulte din stimulente necorespunzătoare. Stimulentele necorespunzătoare respective sunt rezultatul interacțiunii dintre cadrul de rezoluție al Uniunii și normele naționale, în cadrul cărora marja largă de apreciere de care dispun autoritățile de rezoluție atunci când efectuează evaluarea interesului public nu este întotdeauna exercitată într-un mod care să reflecte aplicarea preconizată a cadrului de rezoluție al Uniunii. În același timp, cadrul de rezoluție al Uniunii a fost puțin utilizat din cauza riscului ca deponenții instituțiilor finanțate prin depozite să fie nevoiți să suporte pierderi pentru a se asigura că instituțiile respective pot avea acces la finanțare externă în cadrul procedurii de rezoluție, în special în lipsa altor datorii care pot face obiectul recapitalizării interne. În fine, faptul că există norme mai puțin stricte privind accesul la finanțare în afara procedurii de rezoluție decât în cadrul acesteia a descurajat aplicarea cadrului de rezoluție al Uniunii în favoarea altor soluții, care implică adesea utilizarea banilor contribuabililor în locul resurselor proprii ale instituțiilor sau entităților sau al plaselor de siguranță finanțate de sectorul bancar. Această situație generează, la rândul său, riscuri de fragmentare, riscuri de rezultate sub nivelul optim în ceea ce privește gestionarea situațiilor de dificultate ale instituțiilor și entităților, în special în cazul unor instituții și entități mici și mijlocii, precum și costuri de oportunitate legate de neutilizarea resurselor financiare. Prin urmare, este necesar să se asigure o aplicare mai eficace și mai coerentă a cadrului de rezoluție al Uniunii și să se asigure că acesta poate fi aplicat ori de câte ori este de interes public, inclusiv în cazul anumitor instituții mici și mijlocii care sunt finanțate în principal prin depozite și care nu dispun într-o măsură suficientă de alte datorii care pot face obiectul recapitalizării interne.

(3) Unul dintre principalele obiective ale revizuirii Directivei 2014/59/UE este de a proteja mai bine banii contribuabililor prin asigurarea posibilității de a aplica cadrul de rezoluție ori de câte ori este necesar. Cadrul revizuit este menit să garanteze că utilizarea banilor contribuabililor este redusă în mod semnificativ pentru a se asigura că plasele de siguranță finanțate de sectorul bancar, inclusiv mecanismele de finanțare a rezoluției, sunt utilizate mai frecvent și mai eficient.

(4) Intensitatea și nivelul de detaliu al activității de planificare a rezoluției necesare în ceea ce privește filialele care nu au fost identificate drept entități de rezoluție variază în funcție de dimensiunea instituțiilor și a entităților în cauză, de profilul lor de risc, de rolul lor în furnizarea de funcții critice, de liniile lor de activitate esențiale, de importanța lor pentru continuitatea operațională a grupului după rezoluție și de strategia de rezoluție a grupului, precum și de importanța filialei în statul membru în care este stabilită, inclusiv de eventuala importanță sistemică a acesteia și de posibilul ei impact asupra mijloacelor financiare disponibile ale schemei de garantare a depozitelor (SGD) în cazul lichidării prin procedura obișnuită de insolvență. Prin urmare, autoritățile de rezoluție ar trebui să poată lua în considerare factorii respectivi atunci când identifică măsurile care trebuie luate cu privire la astfel de filiale și să urmeze o abordare corespunzătoare, după caz.

(5) O instituție sau o entitate care este în curs de lichidare în temeiul dreptului intern, în urma constatării faptului că instituția sau entitatea este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate și a concluziei autorității de rezoluție potrivit căreia rezoluția acesteia nu este de interes public, este destinată să iasă de pe piață. În astfel de cazuri nu mai este necesar un plan pentru rezoluția instituției sau a entității în cauză, indiferent dacă autoritatea competentă a retras deja autorizația instituției sau a entității respective. Același lucru este valabil și în cazul unei instituții reziduale aflate în rezoluție după transferul activelor, drepturilor și pasivelor în contextul unei strategii de transfer. Prin urmare, este oportun să se precizeze că în astfel de situații nu este necesară adoptarea de planuri de rezoluție.

(6) Procedura de transmitere a informațiilor de către entitățile care fac parte dintr-un grup către autoritățile de rezoluție în vederea pregătirii planurilor de rezoluție ar trebui să fie aliniată la procedura prevăzută în Directiva 2014/59/UE pentru transmiterea informațiilor în vederea monitorizării cerinței minime de fonduri proprii și datorii eligibile (MREL), pentru a se evita costurile și complexitatea inutile.

(7) În prezent, autoritățile de rezoluție pot decide să interzică anumite distribuiri în cazul în care o instituție sau o entitate, indiferent dacă aceasta este sau nu o entitate de rezoluție, nu îndeplinește cerința amortizorului combinat atunci când este luată în considerare în plus față de MREL. Cu toate acestea, în anumite situații, o instituție sau o entitate ar putea avea obligația să respecte MREL pe o bază diferită de baza pe care instituția sau entitatea respectivă trebuie să respecte cerința amortizorului combinat. Această situație creează incertitudini cu privire la condițiile de exercitare a competențelor autorităților de rezoluție de a interzice distribuirile și la condițiile de calculare a sumei maxim distribuibile aferente MREL. Prin urmare, ar trebui să se prevadă că, în aceste cazuri, autoritățile de rezoluție ar trebui să își exercite competența de a interzice anumite distribuiri pe baza cerinței estimate a amortizorului combinat care rezultă în urma utilizării metodologiei prevăzute în actul delegat adoptat în temeiul articolului 45c alineatul (4) din Directiva 2014/59/UE. Pentru a asigura transparența și securitatea juridică, autoritățile de rezoluție ar trebui să comunice cerința estimată a amortizorului combinat instituției sau entității, care ar trebui apoi să facă publică respectiva cerință.

(8) Au fost introduse măsuri de intervenție timpurie pentru a permite autorităților competente să remedieze deteriorarea situației financiare și economice a unei instituții sau a unei entități și să reducă, în măsura posibilului, riscul și impactul unei eventuale rezoluții. Cu toate acestea, din cauza lipsei de certitudine în ceea ce privește indicatorii de declanșare pentru aplicarea respectivelor măsuri de intervenție timpurie și a suprapunerilor parțiale cu măsurile de supraveghere, măsurile de intervenție timpurie au fost rareori utilizate. Prin urmare, condițiile de aplicare a respectivelor măsuri de intervenție timpurie ar trebui să fie simplificate și precizate mai în detaliu. Pentru a elimina incertitudinile cu privire la condițiile și calendarul de demitere a organului de conducere al unei instituții sau al unei entități și de numire a administratorilor temporari, măsurile respective ar trebui să fie identificate în mod explicit ca măsuri de intervenție timpurie, iar aplicarea lor ar trebui să facă obiectul acelorași indicatori de declanșare. În anumite condiții, o lichidare treptată a activităților poate fi o soluție eficientă din punctul de vedere al costurilor care să faciliteze ieșirea de pe piață a unei instituții sau a unei entități cu un model de afaceri deficitar, evitându-se astfel un declin prelungit care culminează cu intrarea în dificultate a instituției sau a entității. Autoritățile competente ar trebui să aibă competențe de intervenție timpurie pentru a solicita prezentarea unui plan care să fie pus în aplicare în cazul lichidării voluntare a activităților unei instituții sau ale unei entități, decizia cu privire la punerea în aplicare a unui astfel de plan rămânând însă la latitudinea instituției sau a entității în cauză. Atunci când își exercită competențele de intervenție timpurie, autoritățile competente ar trebui să aibă obligația de a alege măsurile corespunzătoare pentru abordarea unei situații specifice, în conformitate cu principiul proporționalității. Pentru a permite autorităților competente să ia în considerare riscurile reputaționale sau riscurile legate de spălarea banilor sau de tehnologia informației și comunicațiilor, autoritățile competente ar trebui să evalueze condițiile de aplicare a măsurilor de intervenție timpurie nu numai pe baza unor indicatori cantitativi, cum ar fi cerințele de capital sau de lichiditate, nivelul de îndatorare, creditele neperformante sau concentrarea expunerilor, ci și pe baza unor indicatori de declanșare calitativi. Procesul decizional cu privire la măsurile de intervenție timpurie ar trebui să permită luarea în considerare rapidă a acestora și, dacă este necesar, aplicarea lor, pentru a se evita orice agravare suplimentară a situației instituției sau entității respective.

(9) Pentru a îmbunătăți securitatea juridică, ar trebui să fie eliminate măsurile de intervenție timpurie prevăzute în Directiva 2014/59/UE care se suprapun cu competențele existente în cadrul prudențial prevăzut în Directivele 2013/36/UE (6) și (UE) 2019/2034 (7) ale Parlamentului European și ale Consiliului. În plus, este necesar să se asigure faptul că autoritățile de rezoluție sunt în măsură să se pregătească pentru eventuala rezoluție a unei instituții sau a unei entități. Prin urmare, autoritatea competentă ar trebui să informeze autoritățile de rezoluție suficient de devreme cu privire la deteriorarea situației unei instituții sau a unei entități, iar autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă competențele necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor pregătitoare. Este important de menționat că, pentru a permite autorităților de rezoluție să reacționeze cât mai rapid posibil la deteriorarea situației unei instituții sau a unei entități, aplicarea prealabilă a măsurilor de intervenție timpurie nu ar trebui să reprezinte pentru autoritatea de rezoluție o condiție pentru a lua măsuri pentru scoaterea pe piață a instituției sau a entității sau pentru a solicita informații în vederea actualizării planului de rezoluție și a pregătirii evaluării. Atunci când scoate pe piață o instituție care este membră a unui sistem instituțional de protecție (SIP), autoritatea de rezoluție ar trebui să ia în considerare măsurile pe care SIP le-ar putea lua înainte de rezoluție pentru a evita riscul semnificativ ca instituția să intre în dificultate sau să devină susceptibilă de a intra în dificultate. Pentru a asigura o reacție consecventă, coordonată, eficace și promptă la deteriorarea situației unei instituții sau a unei entități, precum și pentru a se pregăti în mod corespunzător pentru o eventuală rezoluție, este necesar să se consolideze interacțiunea și coordonarea între autoritățile competente și autoritățile de rezoluție. De îndată ce o instituție sau o entitate îndeplinește condițiile de aplicare a măsurilor de intervenție timpurie, autoritățile competente și autoritățile de rezoluție ar trebui să își intensifice schimburile de informații, inclusiv de informații provizorii, și să monitorizeze în comun situația instituției sau a entității.

(10) Este necesar să se asigure luarea de măsuri prompte și coordonarea timpurie între autoritatea competentă și autoritatea de rezoluție cât timp o instituție sau o entitate desfășoară activitatea în mod obișnuit, dar există un risc semnificativ ca instituția sau entitatea să intre în dificultate. Prin urmare, autoritatea competentă ar trebui să notifice acest risc autorității de rezoluție cât mai curând posibil. Notificarea respectivă ar trebui să conțină motivele evaluării autorității competente și o prezentare generală neexhaustivă a măsurilor alternative ale sectorului privat, a acțiunilor de supraveghere sau a măsurilor de intervenție timpurie care sunt disponibile pentru a preveni intrarea în dificultate a instituției sau a entității într-un interval de timp rezonabil. O astfel de notificare timpurie nu afectează nicio măsură alternativă a sectorului privat, nici măsurile luate de un SIP, care ar putea preveni intrarea în dificultate sau intrarea probabilă în dificultate a instituției sau a entității într-un interval de timp rezonabil și nu aduce atingere procedurilor de stabilire a îndeplinirii condițiilor pentru declanșarea procedurii de rezoluție. Notificarea prealabilă de către autoritatea competentă către autoritatea de rezoluție a unui risc semnificativ ca o instituție sau o entitate să intre în dificultate sau să fie susceptibilă de a intra în dificultate ori a încheierii intervalului de timp stabilit pentru punerea în aplicare a măsurilor de soluționare a riscului semnificativ respectiv nu ar trebui să condiționeze sau să implice în mod necesar stabilirea ulterioară a faptului că o instituție sau o entitate este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate. În plus, în cazul în care, într-o etapă ulterioară, instituția sau entitatea este evaluată ca fiind în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate și dacă nu există soluții alternative pentru a preveni intrarea în dificultate într-un interval de timp rezonabil, autoritatea de rezoluție trebuie să ia o decizie cu privire la luarea de măsuri de rezoluție. În acest caz, promptitudinea deciziei de a aplica o măsură de rezoluție instituției sau entității poate fi fundamentală pentru punerea în aplicare cu succes a strategiei de rezoluție, în special deoarece o intervenție timpurie în cadrul instituției sau al entității poate contribui la asigurarea unor niveluri suficiente de capacitate de absorbție a pierderilor și de lichiditate pentru a pune în aplicare strategia respectivă. Prin urmare, este oportun să se permită autorității de rezoluție să evalueze, în strânsă cooperare cu autoritatea competentă, ce constituie un interval de timp rezonabil pentru punerea în aplicare a unor măsuri alternative care să prevină intrarea în dificultate a instituției sau a entității. Pentru a asigura un rezultat în timp util și pentru a permite autorității de rezoluție să se pregătească în mod corespunzător pentru eventuala rezoluție a unei instituții sau entități, autoritatea de rezoluție și autoritatea competentă ar trebui să se reunească periodic, iar autoritatea de rezoluție ar trebui să decidă cu privire la frecvența reuniunilor respective, ținând seama de circumstanțele cazului.

(11) Cadrul de rezoluție este menit să poată fi aplicat oricărei instituții sau entități, indiferent de dimensiunea și de modelul de afaceri al acesteia, în cazul în care instrumentele disponibile în temeiul dreptului intern nu sunt adecvate pentru a gestiona intrarea sa în dificultate. Cu toate acestea, unele obiective ale cadrului trebuie să fie precizate mai detaliat pentru a spori armonizarea și a promova convergența. Obiectivul rezoluției de a asigura continuitatea funcțiilor critice vizează protejarea stabilității financiare și a economiei reale. Prin urmare, este necesar să se asigure că furnizarea funcțiilor critice nu este întreruptă. În special, este necesar să se clarifice faptul că, în funcție de circumstanțele specifice, autoritățile de rezoluție ar trebui să poată concluziona că anumite funcții ale unei instituții sau ale unei entități sunt considerate critice chiar dacă întreruperea lor ar perturba numai la nivel regional stabilitatea financiară sau serviciile care sunt esențiale pentru economia reală. În ceea ce privește atragerea de depozite, autoritățile de rezoluție trebuie să acorde atenția cuvenită riscului de pierdere a încrederii deponenților care dețin depozite ce nu intră sub incidența Directivei 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului (8). Fondurile publice ar trebui să fie protejate prin reducerea la minimum a dependenței de sprijinul financiar public extraordinar, în special atunci când acesta provine de la bugetul unui stat membru. De asemenea, trebuie să beneficieze de protecție deponenții care intră sub incidența Directivei 2014/49/UE, investitorii care intră sub incidența Directivei 97/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului (9), fondurile și activele clienților.

(12) În etapa de planificare a rezoluției, atunci când se decide dacă o instituție ar trebui să fie supusă rezoluției, faptul că aceasta face obiectul unor obligații simplificate ar trebui, în general, să fie utilizat de autoritățile de rezoluție ca indicator al faptului că rezoluția sa în caz de intrare în dificultate nu ar fi de interes public. În schimb, faptul că o instituție nu face obiectul unor obligații simplificate ar putea indica faptul că rezoluția acesteia în caz de intrare în dificultate ar fi de interes public.

(13) Lichidarea unei entități prin procedura obișnuită de insolvență ar putea, în unele cazuri, să pună în pericol stabilitatea financiară și să întrerupă furnizarea funcțiilor critice. Acest lucru ar putea fi valabil, de exemplu, în cazul în care insolvența ar genera probabil pierderi pentru o parte semnificativă a depozitelor sau dificultăți semnificative în ceea ce privește continuitatea accesului la depozite și în cazul în care autoritatea de rezoluție consideră că pierderile sau dificultățile respective ar putea avea un impact semnificativ asupra furnizării funcțiilor critice, asupra stabilității financiare prin contagiune sau asupra economiei reale. În astfel de cazuri, este foarte probabil să fie de interes public ca instituția sau entitatea să fie supusă rezoluției, mai degrabă decât să fie lichidată prin procedura obișnuită de insolvență. Evaluarea măsurii în care rezoluția unei instituții sau a unei entități este de interes public ar trebui să reflecte, de asemenea, în măsura posibilului, diferența dintre, pe de o parte, finanțarea acordată prin intermediul plaselor de siguranță finanțate de sectorul bancar, și anume mecanismele de finanțare a rezoluției sau SGD-urile, și, pe de altă parte, finanțarea acordată de statele membre din banii contribuabililor. O astfel de finanțare acordată de statele membre prezintă un risc mai mare de hazard moral și un stimulent mai scăzut pentru respectarea disciplinei pe piață. Prin urmare, atunci când evaluează obiectivul de a reduce la minimum dependența de sprijinul financiar public extraordinar, autoritățile de rezoluție ar trebui să prefere finanțarea prin intermediul mecanismelor de finanțare a rezoluției sau al SGD în detrimentul finanțării prin intermediul unui cuantum egal de resurse din bugetul statelor membre.

(14) Atunci când efectuează evaluarea interesului public, autoritățile de rezoluție ar trebui să evalueze dacă vreunul dintre obiectivele rezoluției ar fi periclitat în cazul în care instituția sau entitatea în curs de a intra în dificultate ar fi lichidată prin procedura obișnuită de insolvență. Dacă niciunul dintre obiectivele rezoluției nu este periclitat în cazul în care instituția sau entitatea ar fi lichidată prin procedura obișnuită de insolvență, măsura de rezoluție nu ar trebui să fie considerată ca fiind necesară pentru realizarea interesului public. Dacă cel puțin un obiectiv al rezoluției este evaluat de autoritatea de rezoluție ca fiind periclitat în cazul lichidării prin procedura obișnuită de insolvență, rezultatul evaluării interesului public ar trebui să fie negativ numai în cazul în care lichidarea prin procedura obișnuită de insolvență a instituției sau a entității care este în curs de a intra în dificultate ar îndeplini obiectivele rezoluției nu doar în aceeași măsură ca rezoluția, ci într-un mod mai eficace.

(15) În cazul în care o instituție sau o entitate în curs de a intra în dificultate nu este supusă rezoluției, respectiva instituție sau entitate ar trebui să fie lichidată conform procedurilor prevăzute de dreptul intern. Aceste proceduri ar putea varia în mod semnificativ de la un stat membru la altul. Deși este oportun să se permită suficientă flexibilitate pentru utilizarea procedurilor naționale existente, anumite aspecte ar trebui să fie clarificate pentru a se asigura că instituțiile sau entitățile în cauză ies de pe piață.

(16) Ar trebui să se asigure că autoritatea competentă sau autoritatea de rezoluție inițiază sau solicită inițierea unei proceduri în temeiul dreptului intern pentru lichidarea unei instituții sau a unei entități care este considerată a fi în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate, dar nu este supusă rezoluției. În cazul în care dreptul intern prevede posibilitatea lichidării voluntare a instituției sau a entității în urma unei decizii a acționarilor, această opțiune ar trebui să rămână disponibilă, iar autoritatea relevantă ar trebui să fie împuternicită să solicite inițierea unei astfel de proceduri. Cu toate acestea, ar trebui să se asigure că, în absența unei acțiuni rapide din partea acționarilor, autoritatea națională relevantă ia măsuri.

(17) De asemenea, ar trebui să se prevadă că rezultatul final al procedurilor de lichidare este încetarea activităților bancare care conduce la ieșirea de pe piață a instituției sau a entității în curs de a intra în dificultate. În funcție de dreptul intern aplicat, acest rezultat poate fi obținut în diferite moduri. Printre acestea se numără vânzarea instituției sau a entității sau a unor părți ale acesteia, vânzarea anumitor active sau pasive ori lichidarea treptată, inclusiv a plăților și a atragerii de depozite, în vederea vânzării treptate a activelor instituției sau entității în cauză pentru a efectua rambursări către creditorii afectați. Încetarea activităților bancare ar putea de asemenea necesita, printre altele, o limitare a emisiunii de noi pasive, pentru a acoperi numai nevoile de refinanțare care decurg din activele existente, astfel încât scadența pasivelor să nu fie prelungită. Pentru a spori previzibilitatea procedurilor, ar trebui ca rezultatul respectiv să fie obținut într-un interval de timp rezonabil.

(18) Autoritățile competente ar trebui să fie împuternicite să retragă autorizația unei instituții sau a unei entități bazându-se numai pe faptul că instituția sau entitatea este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate, dar nu este supusă rezoluției. Autoritățile competente ar trebui să poată retrage autorizația pentru a sprijini obiectivul de lichidare a instituției sau a entității în conformitate cu dreptul intern, în special în cazurile în care procedurile disponibile în temeiul dreptului intern nu pot fi inițiate în momentul în care se stabilește că instituția sau entitatea este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate, inclusiv în cazurile în care insolvabilitatea instituției sau a entității nu se reflectă încă în bilanț. Pentru a se asigura în plus că obiectivul de lichidare a instituției sau a entității poate fi realizat, statele membre ar trebui să se asigure că retragerea autorizației de către autoritatea competentă figurează, de asemenea, printre condițiile posibile pentru inițierea a cel puțin uneia dintre procedurile disponibile în temeiul dreptului intern și că este aplicabilă instituțiilor sau entităților care sunt în curs de a intra în dificultate sau susceptibile de a intra în dificultate, dar care nu sunt supuse rezoluției.

(19) Având în vedere experiența dobândită prin punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 806/2014 și a Directivelor 2014/49/UE și 2014/59/UE, este necesar să fie precizate mai detaliat condițiile în care pot fi aprobate, în mod excepțional, măsuri preventive care se califică drept sprijin financiar public extraordinar. Ar trebui să se asigure că măsurile preventive sunt luate suficient de devreme. În plus, măsurile de salvare a activelor depreciate, inclusiv vehiculele de gestionare a activelor sau schemele de garantare a activelor, se pot dovedi eficace și eficiente în abordarea cauzelor posibilelor dificultăți financiare cu care se confruntă instituțiile și entitățile și în prevenirea intrării lor în dificultate și, prin urmare, ar putea constitui măsuri preventive relevante. Prin urmare, ar trebui să se precizeze că măsurile preventive pot lua forma unor măsuri privind activele depreciate.

(20) Pentru a menține disciplina pe piață, a proteja fondurile publice și a evita denaturarea concurenței, măsurile preventive ar trebui să constituie în continuare excepția și să fie aplicate numai pentru a aborda situațiile de perturbare gravă a pieței și pentru a menține stabilitatea financiară, în special în cazul unei crize sistemice. În plus, nu ar trebui să se recurgă la măsuri preventive pentru a aborda pierderile suferite sau susceptibile de a fi suferite. Instrumentul cel mai fiabil pentru cuantificarea pierderilor suferite sau susceptibile de a fi suferite este o evaluare a calității activelor efectuată de Banca Centrală Europeană (BCE), de Autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană – ABE) instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (10) sau de autoritățile naționale competente. Autoritățile competente ar trebui să utilizeze această evaluare sau, după caz, inspecții la fața locului, pentru a cuantifica pierderile suferite sau susceptibile de a fi suferite, în cazul în care o astfel de evaluare sau astfel de inspecții pot fi efectuate într-un interval de timp rezonabil. În cazul în care acest lucru nu este posibil, autoritățile competente ar trebui să cuantifice pierderile suferite sau susceptibile de a fi suferite în modul cel mai fiabil cu putință în circumstanțele predominante, dacă este cazul pe baza bilanțului instituției sau al entității, cu condiția ca acesta să respecte normele și standardele contabile aplicabile, fapt confirmat un auditor extern independent. Aprecierea conform căreia o instituție sau o entitate este solvabilă, în scopul măsurilor de sprijin sub forma recapitalizării preventive și a garanțiilor de stat pentru pasivele nou-emise, ar trebui să se întemeieze pe o evaluare prospectivă a măsurii în care instituția sau entitatea poate respecta cerințele de fonduri proprii prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și ale Consiliului (11) sau în Regulamentul (UE) 2019/2033 al Parlamentului European și ale Consiliului (12) și cerința de fonduri proprii suplimentare prevăzută în Directivele 2013/36/UE sau (UE) 2019/2034.

(21) Recapitalizarea preventivă are scopul de a sprijini instituțiile și entitățile viabile identificate ca fiind susceptibile să se confrunte cu dificultăți temporare în viitorul apropiat și de a preveni o deteriorare și mai gravă a situației acestora. Pentru a se evita acordarea de subvenții publice întreprinderilor care sunt deja neprofitabile, măsurile preventive sub forma achiziționării de instrumente de fonduri proprii sau de alte instrumente de capital sau realizate prin măsuri privind activele depreciate ar trebui să fie aprobate într-un cuantum care să nu depășească cuantumul necesar pentru a acoperi deficitele de capital identificate în scenariul nefavorabil al unei simulări de criză sau al unui exercițiu echivalent. Pentru a se asigura că finanțarea publică este în cele din urmă întreruptă, respectivele măsuri preventive ar trebui, de asemenea, să fie limitate în timp și să conțină un calendar clar pentru încetarea lor („strategie de încetare a măsurii de sprijin”). Instrumentele perpetue, inclusiv fondurile proprii de nivel 1 de bază, ar trebui să fie utilizate numai în circumstanțe excepționale și să facă obiectul anumitor limite cantitative, deoarece, prin natura lor, nu sunt corespunzătoare pentru respectarea condiției de a avea un caracter temporar. Autoritățile competente ar trebui să solicite un plan de remediere unic din partea instituțiilor și a entităților care nu respectă termenii strategiei de încetare a măsurii de sprijin. Pentru a asigura ieșirea de pe piață a instituțiilor sau a entităților care se dovedesc a nu fi viabile, o autoritate relevantă ar trebui să stabilească dacă instituția sau entitatea este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate în cazul în care autoritatea competentă nu este satisfăcută de planul de remediere sau în cazul în care instituția sau entitatea nu respectă planul de remediere.

(22) Măsurile preventive ar trebui să se limiteze la cuantumul de care instituția sau entitatea ar avea nevoie pentru a-și menține solvabilitatea în cazul unui scenariu nefavorabil al unei simulări de criză sau al unui exercițiu echivalent. În cazul măsurilor preventive sub formă de măsuri privind activele depreciate, instituția sau entitatea beneficiară ar trebui să poată utiliza cuantumul acordat pentru a acoperi pierderile aferente activelor transferate sau în combinație cu o achiziție de instrumente de capital, cu condiția ca valoarea totală a deficitului identificat să nu fie depășită. De asemenea, este necesar să se asigure că măsurile preventive sub formă de măsuri privind activele depreciate respectă normele și bunele practici existente privind ajutoarele de stat, că restabilesc viabilitatea pe termen lung a instituției sau a entității, că ajutoarele de stat sunt limitate la minimul necesar și că se evită denaturarea concurenței. Din aceste motive, în cazul măsurilor preventive sub formă de măsuri privind activele depreciate, autoritățile în cauză ar trebui să țină seama de orientările specifice, inclusiv de modelul Comisiei privind modul în care pot fi înființate societățile naționale de administrare a activelor și de Comunicarea Comisiei din 16 decembrie 2020 privind abordarea problemei creditelor neperformante în urma pandemiei de COVID-19. Măsurile preventive sub formă de măsuri privind activele depreciate ar trebui să fie întotdeauna supuse condiției imperative de a avea un caracter temporar. Se estimează că garanțiile publice acordate pentru o anumită perioadă în legătură cu activele depreciate ale instituției sau ale entității în cauză vor asigura o mai bună respectare a condiției respective decât transferurile de astfel de active către o entitate care beneficiază de sprijin public.

(23) Pentru a reglementa încălcările semnificative ale cerințelor prudențiale, este necesar să fie precizate mai detaliat condițiile pentru a stabili dacă societățile holding sunt în curs de a intra în dificultate sau sunt susceptibile de a intra în dificultate. O încălcare a cerințelor respective de către o societate holding ar trebui să fie semnificativă atunci când tipul și amploarea încălcării sunt comparabile cu o încălcare care, dacă ar fi comisă de o instituție de credit, ar justifica retragerea autorizației de către autoritatea competentă în conformitate cu articolul 18 din Directiva 2013/36/UE.

(24) Statele membre ar putea avea, în temeiul dreptului intern, competențe de suspendare a obligațiilor de plată sau de livrare care pot include depozite eligibile. În cazul în care suspendarea obligațiilor de plată sau de livrare nu este direct legată de situația financiară a instituției de credit, este posibil ca depozitele să nu fie indisponibile în sensul Directivei 2014/49/UE. În consecință, este posibil ca deponenții să nu poată avea acces la depozitele lor pentru o perioadă lungă. Pentru a menține încrederea deponenților în sectorul bancar și pentru a menține stabilitatea financiară, statele membre ar trebui să se asigure că deponenții au acces la un cuantum zilnic adecvat din depozitele lor, pentru a acoperi, în special, costul vieții, în cazul în care depozitele lor devin inaccesibile din cauza suspendării plăților din alte motive decât cele care conduc la efectuarea de rambursări către deponenți. O astfel de procedură ar trebui să își păstreze caracterul excepțional, iar statele membre ar trebui să se asigure că deponenții au acces la cuantumuri zilnice adecvate.

(25) Pentru a spori securitatea juridică și având în vedere eventuala relevanță a datoriilor generate de evenimente incerte viitoare, inclusiv rezultatul litigiilor pendinte la momentul rezoluției, este necesar să se stabilească tratamentul de care ar trebui să beneficieze datoriile respective în scopul aplicării instrumentului de recapitalizare internă. Autoritățile de rezoluție ar trebui să facă distincție între datoriile bazate pe obligații actuale generate de evenimente anterioare care vor avea ca rezultat o pierdere a cărei exigibilitate sau valoare este însă incertă și datoriile care ar putea apărea în viitor, dar care nu ar avea ca rezultat o pierdere sau care ar putea apărea în viitor numai în cazul în care se produce un eveniment incert.

(26) Ar trebui să se specifice totodată că datoriile cu exigibilitate sau valoare incertă, atunci când sunt bazate pe obligații actuale generate de evenimente anterioare care vor avea ca rezultat o pierdere, trebuie să fie tratate în același fel ca alte datorii. Astfel de datorii ar trebui să poată face obiectul recapitalizării interne, cu excepția cazului în care îndeplinesc unul dintre criteriile specifice pentru a fi excluse din domeniul de aplicare al instrumentului de recapitalizare internă. Având în vedere relevanța potențială a datoriilor respective în cadrul procedurii de rezoluție și pentru a asigura certitudine în demersul de aplicare a instrumentului de recapitalizare internă, ar trebui să se precizeze că ele fac parte din datoriile care pot face obiectul recapitalizării interne și că, prin urmare, instrumentul de recapitalizare internă se poate aplica în cazul lor. Pentru a se asigura aplicarea eficace a instrumentului de recapitalizare internă în cazul datoriilor cu exigibilitate sau valoare incertă, autoritatea de rezoluție ar trebui să aibă competența de a reduce, inclusiv de a reduce la zero, principalul datorat pentru astfel de datorii și de a le converti în acțiuni sau în alte instrumente de proprietate. Cu toate acestea, reducerea sau conversia poate produce efecte numai dacă și numai atunci când sunt stabilite în mod concludent exigibilitatea și valoarea datoriei cu exigibilitate sau valoare incertă.

(27) Este necesar să se asigure că o datorie care ar putea fi generată în viitor de un eveniment incert sau o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă care se bazează pe o obligație actuală la momentul rezoluției nu afectează eficacitatea strategiei de rezoluție și, în special, a instrumentului de recapitalizare internă. Pentru a realiza acest obiectiv, evaluatorul ar trebui, în cadrul evaluării efectuate în scopul rezoluției, să evalueze astfel de datorii și să cuantifice cât mai bine posibil eventuala valoare a acestora. Pentru a se asigura că, după procesul de rezoluție, instituția sau entitatea poate menține o încredere suficientă a pieței pentru o perioadă de timp adecvată, evaluatorul ar trebui să țină seama de valoarea eventuală atunci când stabilește cuantumul cu care trebuie să fie reduse sau convertite datoriile care pot face obiectul recapitalizării interne pentru a restabili ratele fondurilor proprii ale instituției aflate în rezoluție. În special, autoritatea de rezoluție ar trebui să își exercite competențele de conversie în cazul datoriilor care pot face obiectul recapitalizării interne în măsura în care acest lucru este necesar pentru a se asigura că recapitalizarea instituției aflate în rezoluție este suficientă pentru a acoperi eventualele pierderi care ar putea fi cauzate de o datorie care ar putea apărea în viitor ca urmare a unui eveniment incert sau care se bazează pe o obligație actuală, dar este incertă din punctul de vedere al exigibilității sau al valorii. Atunci când evaluează cuantumul care urmează să fie redus sau convertit, autoritatea de rezoluție ar trebui să analizeze cu atenție impactul pierderii eventuale asupra instituției aflate în rezoluție, pe baza unei serii de factori, inclusiv probabilitatea ca evenimentul să se producă, intervalul de timp în care se poate produce și cuantumul datoriei.

(28) În anumite circumstanțe, după ce mecanismul de finanțare a rezoluției a acordat o contribuție de până la maximum 5 % din totalul datoriilor, inclusiv fondurile proprii ale instituției sau ale entității, autoritățile de rezoluție pot utiliza surse suplimentare de finanțare pentru a-și sprijini în continuare măsurile de rezoluție. Ar trebui să se precizeze mai clar circumstanțele în care mecanismul de finanțare a rezoluției ar putea oferi sprijin suplimentar atunci când toate datoriile care pot face obiectul recapitalizării interne și care nu sunt depozite eligibile, cu un rang de prioritate inferior celui al depozitelor neacoperite ale persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor și ale întreprinderilor mici și mijlocii și care nu sunt excluse în mod discreționar de la recapitalizarea internă, au fost reduse sau convertite integral.

(29) Depozitele care îndeplinesc condițiile pentru a se califica drept datorii eligibile pot fi utilizate în vederea respectării MREL. Cu toate acestea, având în vedere natura specifică a depozitelor, precum și rolul pe care acestea îl joacă în economia reală și în menținerea încrederii în sistemul bancar, includerea depozitelor în sfera datoriilor utilizate pentru respectarea MREL ar trebui să facă obiectul unor cerințe mai stricte, deoarece resursele eligibile pentru MREL ar trebui să poată fi utilizate în întregime pentru a suporta pierderile și a contribui la recapitalizarea unei instituții de credit în cazul intrării sale în dificultate. În primul rând, așa cum prevăd normele actuale, nu ar trebui să fie posibil ca depozitele utilizate pentru MREL să fie deținute de persoane fizice sau de microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii. În al doilea rând, ar trebui să fie clarificat faptul că depozitele care conferă deținătorului lor dreptul la rambursare anticipată nu pot fi eligibile pentru MREL, inclusiv atunci când dispozițiile contractuale prevăd că rambursarea anticipată este condiționată de plata unei penalități. În al treilea rând, pentru a asigura transparența și a reduce la minimum riscurile plasării necorespunzătoare a unor astfel de depozite, dispozițiile contractuale relevante ar trebui să se refere în mod expres la intenția instituției de credit de a utiliza depozitele respective în scopul respectării MREL, precum și la faptul că acestea nu se califică drept depozite eligibile și că, prin urmare, nicio parte a depozitelor respective nu va fi rambursată de SGD în caz de indisponibilitate. În al patrulea rând, utilizarea depozitelor în cadrul MREL nu ar trebui, de regulă, să fie permisă, cu excepția cazului în care autoritățile de rezoluție au autorizat în prealabil includerea acestora în resursele eligibile pentru MREL pe baza unei evaluări potrivit căreia astfel de depozite nu ar trebui să fie protejate de suportarea pierderilor în caz de rezoluție și nu ar genera un obstacol semnificativ în calea posibilității de soluționare. Autoritățile de rezoluție ar trebui să poată să autorizeze utilizarea depozitelor pentru respectarea MREL, în general pentru fiecare entitate de rezoluție, fără o evaluare individuală a fiecărui depozit, precum și să limiteze la cuantumuri fixe includerea depozitelor pentru respectarea MREL. Depozitele structurate, deși sunt datorii cu instrumente financiare derivate încorporate, se pot califica, de asemenea, drept datorii eligibile ale unei instituții de credit, dacă toate celelalte condiții sunt îndeplinite.

(30) Pentru a evita efectele în cascadă disproporționate, este necesar ca depozitele existente care se califică drept datorii eligibile să beneficieze de păstrarea drepturilor obținute. Noile criterii de eligibilitate nu ar trebui să se aplice pentru depozitele atrase înainte de 12 mai 2028. Păstrarea drepturilor obținute ar trebui să se încheie la 11 mai 2029.

(31) Regulamentele (UE) 2019/876 (13) și (UE) 2019/877 (14) ale Parlamentului European și ale Consiliului și Directiva (UE) 2019/879 a Parlamentului European și a Consiliului (15) au pus în aplicare în dreptul Uniunii „lista internațională a termenilor și condițiilor privind capacitatea totală de absorbție a pierderilor (TLAC)” publicată de Consiliul pentru Stabilitate Financiară la 9 noiembrie 2015 (denumită în continuare „standardul TLAC”) pentru băncile de importanță sistemică globală, denumite în dreptul Uniunii instituții de importanță sistemică globală (G-SII). Regulamentul (UE) 2019/877 și Directiva (UE) 2019/879 au modificat, de asemenea, MREL prevăzută în Directiva 2014/59/UE și în Regulamentul (UE) nr. 806/2014. Este necesar ca dispozițiile privind MREL prevăzute în Directiva 2014/59/UE să fie aliniate cu punerea în aplicare a standardului TLAC pentru G-SII în ceea ce privește anumite datorii care ar putea fi utilizate pentru respectarea acelei părți din MREL care ar trebui să fie îndeplinită cu fonduri proprii și alte datorii subordonate. În special, datoriile de rang egal cu anumite datorii excluse ar trebui să fie incluse în fondurile proprii și în instrumentele eligibile subordonate ale entităților de rezoluție în cazul în care cuantumul acestor datorii excluse din bilanțul entității de rezoluție nu depășește 5 % din cuantumul fondurilor proprii și al datoriilor eligibile ale entității de rezoluție și din această includere nu rezultă niciun risc legat de principiul potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat.

(32) Pentru anumite entități de rezoluție, strategia de rezoluție preferată stabilită în planul de rezoluție sau în planul de rezoluție a grupului se bazează în principal pe transferul activității instituției aflate în rezoluție către un cumpărător privat sau către o instituție-punte. În astfel de cazuri, este posibil ca SGD să fie invitată să contribuie la măsurile de rezoluție, eventual pentru a asigura protecția anumitor depozite care nu sunt acoperite de SGD. Prin urmare, pentru a reduce la minimum hazardul moral, ar trebui să se precizeze că, în cazul în care planul de rezoluție prevede aplicarea instrumentului de vânzare a activității sau a instrumentului instituției-punte și ieșirea de pe piață a entității de rezoluție, MREL pentru entitatea de rezoluție în cauză nu ar trebui să fie stabilită la un nivel inferior anumitor praguri. În cazul în care aplicarea normelor de calibrare a MREL are ca rezultat un cuantum mai mare decât pragurile respective, ar trebui să prevaleze cuantumul superior respectiv. Pragurile respective nu ar trebui să se aplice MREL stabilite pentru entitățile de rezoluție a căror strategie de rezoluție preferată constă în aplicarea instrumentului de recapitalizare internă în scopul recapitalizării într-o măsură suficientă pentru a restabili capacitatea acestora de a continua să desfășoare activitățile pentru care sunt autorizate, chiar și în cazul în care strategia de rezoluție preferată prevede aplicarea instrumentului de recapitalizare internă în combinație cu alte instrumente de rezoluție, acestea din urmă fiind utilizate în mod auxiliar.

(33) Directiva 2014/59/UE nu include norme specifice privind măsurile tranzitorii și nivelurile-țintă intermediare pentru respectarea MREL după 2024. Cu toate acestea, există situații în care instituțiile sau entitățile nu ar trebui să fie obligate imediat să respecte o MREL superioară stabilită de autoritatea de rezoluție, inclusiv în cazurile în care creșterea MREL rezultă din modificări semnificative ale instituției sau entității ca urmare, de exemplu, a unor fuziuni sau achiziții ori din modificări ale strategiei de rezoluție preferate. În special, în cazul în care strategia de rezoluție preferată se schimbă de la o lichidare prin procedura obișnuită de insolvență la aplicarea unei măsuri de rezoluție, instituția sau entitatea ar putea să nu fie în măsură să respecte imediat și integral MREL, astfel cum a fost stabilită de autoritatea de rezoluție. Prin urmare, autoritățile de rezoluție ar trebui să fie împuternicite să stabilească perioade de tranziție corespunzătoare pentru respectarea MREL. În plus, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă competența de a stabili niveluri-țintă intermediare obligatorii pentru astfel de instituții sau entități, pentru a se asigura că acestea își constituie resursele eligibile pentru MREL într-un mod corespunzător. Pentru a proteja așteptările legitime, perioadele de tranziție stabilite anterior de autoritățile de rezoluție pe baza normelor aplicabile la data relevantă nu ar trebui să fie afectate de noile norme.

(34) Instituțiile și entitățile au obligația de a include recunoașterea contractuală a efectelor instrumentului de recapitalizare internă în acordurile sau instrumentele care creează datorii reglementate de legislația țărilor terțe, cu excepția cazului în care acest lucru este imposibil din punct de vedere juridic sau din motive de altă natură. Cu toate acestea, experiența dobândită în aplicarea cadrului de rezoluție a arătat că cerințele pentru respectivele clauze contractuale privind recunoașterea recapitalizării interne, precum și procedura de notificare și de evaluare a imposibilității includerii unor astfel de clauze sunt inutil de ample, de complexe și de împovărătoare pentru a permite îndeplinirea obiectivului de asigurare a posibilității de soluționare a instituțiilor care ar putea face obiectul unor măsuri de rezoluție. Prin urmare, este oportun să se restrângă domeniul de aplicare al cerinței la instrumentele de fonduri proprii și la datoriile care pot face obiectul recapitalizării interne, excluzând așadar, în special, contractele care creează datorii ce ar putea apărea în viitor ca urmare a unui eveniment incert. În plus, sfera instituțiilor și a entităților care fac obiectul cerinței ar trebui să țină seama de strategia avută în vedere în planul de rezoluție. Din acest motiv, entitățile destinate lichidării și filialele entităților de rezoluție care nu sunt ele însele entități de rezoluție nu ar trebui să aibă obligația de a include în contractele lor clauza de recunoaștere a recapitalizării interne, cu excepția cazului în care autoritatea de rezoluție le solicită acest lucru. În sfârșit, dacă în ceea ce privește motivele pentru care instituțiile și entitățile invocă imposibilitatea includerii în contractele lor a clauzei de recunoaștere a recapitalizării interne nu este nevoie de ajustări, procedura prin care instituțiile și entitățile raportează astfel de situații autorității de rezoluție ar trebui să fie simplificată și să fie inclusă în raportarea anuală în scopul planificării rezoluției.

(35) Pentru a facilita planificarea rezoluției, evaluarea posibilității de soluționare și exercitarea competenței de a aborda sau de a înlătura obstacolele din calea posibilității de soluționare, precum și pentru a încuraja schimbul de informații, autoritatea de rezoluție a unei instituții cu sucursale semnificative în alte state membre ar trebui să poată institui și prezida un colegiu de rezoluție.

(36) Întrucât comunicarea informațiilor referitoare la numărul agregat de clienți pentru care o instituție sau o entitate este singurul sau principalul partener bancar, deținute de mecanismele centralizate automatizate instituite în temeiul Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului (16), poate fi necesară și proporțională pentru a efectua evaluarea interesului public, autoritățile de rezoluție ar trebui să poată primi informațiile respective de la caz la caz. De asemenea, ar trebui să se precizeze momentul în care autoritățile de rezoluție au acces indirect la informații.

(37) Există interacțiuni între cadrul de rezoluție și cadrul privind abuzul de piață. În special, deși măsurile luate în procesul de rezoluție sau în vederea pregătirii rezoluției ar putea fi calificate drept informații privilegiate în temeiul Regulamentului (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (17), publicarea lor prematură riscă să pună în pericol procesul de rezoluție. În cazul în care măsurile respective constituie etape intermediare ale unui proces prelungit, Regulamentul (UE) nr. 596/2014 nu impune publicarea lor imediată. În alte cazuri, instituțiile sau entitățile pot lua măsuri pentru a rezolva această problemă prin amânarea publicării informațiilor privilegiate în temeiul articolului 17 alineatul (4) sau (5) din regulamentul respectiv. Cu toate acestea, este posibil ca în momentul rezoluției sau al pregătirii rezoluției să nu existe întotdeauna stimulentele potrivite pentru ca instituția sau entitatea să ia inițiativa unei astfel de amânări. Pentru a se evita astfel de situații, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă competența de a solicita unei instituții sau entități să asigure confidențialitatea informațiilor privilegiate cu privire la pregătirea rezoluției și la procesul de rezoluție sau la reducerea valorii contabile și la conversie, atât timp cât consideră că acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivelor rezoluției. Instituțiile și entitățile ar trebui să aibă obligația de a publica astfel de informații privilegiate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 596/2014 numai după ce au fost informate de autoritatea de rezoluție că asigurarea confidențialității pentru atingerea obiectivelor rezoluției nu mai este necesară. Însă, în cazul în care confidențialitatea nu mai este asigurată, instituțiile și entitățile ar trebui să aibă obligația de a publica informațiile privilegiate cât mai curând posibil.

(38) De asemenea, ar trebui să fie menținută o legătură adecvată între remunerație și performanță în caz de rezoluție, în special în cazul în care este probabil ca pierderile să fie transferate mecanismelor de finanțare a rezoluției. În astfel de cazuri, orice remunerație variabilă a membrilor organului de conducere și ai conducerii superioare a instituției aflate în rezoluție care nu a fost plătită sau nu a devenit legitimă ar trebui să fie anulată. Cu excepția cazului în care un membru al organului de conducere sau al conducerii superioare dovedește că nu a participat sau nu a fost responsabil de comportamentul care a condus sau a contribuit la intrarea în dificultate a instituției aflate în rezoluție, remunerația variabilă care a devenit legitimă sau care a fost plătită în cele 24 de luni anterioare deciziei de a lua măsuri de rezoluție ar trebui să fie returnată sau rambursată.

(39) După perioada inițială de constituire a mecanismelor de finanțare a rezoluției prevăzută în Directiva 2014/59/UE, mijloacele financiare disponibile ale acestora ar putea înregistra scăderi ușoare sub nivelul-țintă, în special ca urmare a creșterii depozitelor acoperite. Astfel, cuantumul contribuțiilor ex ante care ar putea fi solicitate în aceste împrejurări va fi probabil redus. Prin urmare, este posibil ca, în anumiți ani, cuantumul acestor contribuții ex ante să nu mai fie proporțional cu costul colectării contribuțiilor respective. Prin urmare, autoritățile de rezoluție ar trebui să poată amâna colectarea contribuțiilor ex ante cu până la trei ani, până când cuantumul care urmează să fie colectat ajunge la un nivel proporțional cu costul procesului de colectare, cu condiția ca o astfel de amânare să nu afecteze în mod semnificativ capacitatea autorităților de rezoluție de a utiliza mecanisme de finanțare a rezoluției.

(40) Angajamentele de plată irevocabile reprezintă una dintre componentele mijloacelor financiare de care dispun mecanismele de finanțare a rezoluției. Prin urmare, este necesar să fie precizate circumstanțele în care pot fi solicitate angajamentele de plată respective. În cazul în care o entitate încetează de a mai avea obligația de a plăti contribuții la un mecanism de finanțare a rezoluției în urma unei decizii de a renunța la autorizația sa, angajamentul de plată irevocabil ar trebui să fie anulat. Pentru garantarea faptului că anularea angajamentului de plată irevocabil nu generează o situație în care mijloacele financiare disponibile în cadrul mecanismelor de finanțare a rezoluției scad sub un nivel pe care autoritatea de rezoluție îl consideră adecvat, autoritatea de rezoluție ar trebui să aibă competența de a stabili o contribuție pe care entitatea relevantă ar trebui să fie obligată să o plătească. În decizia sa, autoritatea de rezoluție ar trebui să țină seama în mod corespunzător de necesitatea de a menține condiții de concurență echitabile între toate instituțiile participante, inclusiv entitatea care încetează să se încadreze în domeniul de aplicare al articolului 1 din Directiva 2014/59/UE. Autoritatea de rezoluție are obligația să comunice motive detaliate pentru decizia sa și să prezinte decizia respectivă, inclusiv motivarea ei, în raportul său anual. În plus, pentru a oferi mai multă transparență și certitudine în ceea ce privește ponderea angajamentelor de plată irevocabile în cuantumul total al contribuțiilor ex ante care urmează să fie colectate, autoritatea de rezoluție ar trebui să stabilească această pondere anual, sub rezerva limitelor aplicabile. Autoritatea competentă ar trebui să urmărească să asigure atenuarea eventualelor efecte prociclice ale angajamentelor de plată irevocabile, în funcție de tratamentul lor contabil.

(41) Cuantumul anual maxim al contribuțiilor ex post extraordinare la mecanismele de finanțare a rezoluției care pot fi reclamate este în prezent limitat la triplul cuantumului contribuțiilor ex ante. După perioada inițială de constituire prevăzută în Directiva 2014/59/UE, aceste contribuții ex ante vor depinde, în alte circumstanțe decât utilizarea mecanismelor de finanțare a rezoluției, numai de variațiile nivelului depozitelor acoperite și, prin urmare, este probabil ca acestea să devină modice. Stabilirea cuantumului maxim al contribuțiilor ex post extraordinare pe baza contribuțiilor ex ante ar putea avea ca efect, prin urmare, limitarea drastică a posibilității ca mecanismele de finanțare a rezoluției să colecteze contribuții ex post, reducând astfel capacitatea lor de acțiune. Pentru a se evita un astfel de rezultat, ar trebui să fie prevăzută o limită diferită, iar cuantumul maxim al contribuțiilor ex post extraordinare care pot fi solicitate ar trebui să fie stabilit la de trei ori o optime din nivelul-țintă al mecanismului de finanțare a rezoluției în cauză.

(42) Directiva 2014/59/UE a armonizat parțial rangul acordat depozitelor în temeiul legilor naționale care reglementează procedura obișnuită de insolvență. Normele respective prevedeau o ierarhizare a depozitelor pe trei niveluri, în cadrul căreia depozitele acoperite aveau cel mai înalt rang de prioritate, fiind urmate de depozitele eligibile ale persoanelor fizice și ale microîntreprinderilor și întreprinderilor mici și mijlocii care depășesc nivelul de acoperire. Depozitele rămase, și anume depozitele societăților de mari dimensiuni care depășesc nivelul de acoperire și depozitele care nu sunt eligibile pentru rambursare de către SGD, trebuiau să aibă un rang de prioritate inferior, dar poziția lor nu a fost armonizată în alt mod. În sfârșit, creanțele SGD-urilor beneficiau de același rang de prioritate superior ca și depozitele acoperite. Totuși, această armonizare parțială nu s-a dovedit a fi soluția optimă pentru protejarea deponenților. Armonizarea parțială a creat diferențe de la un stat membru la altul în ceea ce privește tratamentul aplicat deponenților rămași, în special deoarece un număr tot mai mare de state membre au decis să acorde, de asemenea, o preferință juridică depozitelor rămase. Respectivele diferențe au creat totodată dificultăți la stabilirea scenariului contrafactual al insolvenței pentru grupurile transfrontaliere în cursul evaluărilor efectuate în cadrul procedurii de rezoluție. În plus, lipsa preferinței generale acordate deponenților a avut potențialul de a crea probleme în ceea ce privește respectarea principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, în special atunci când depozitele a căror prioritate nu a fost armonizată prin Directiva 2014/59/UE sunt clasificate la același nivel cu creanțele cu rang prioritar. Prin urmare, rangul depozitelor în ierarhia actuală a creanțelor ar trebui să fie modificat.

(43) Rangul depozitelor ar trebui să fie pe deplin armonizat prin punerea în aplicare a unei preferințe generale acordate deponenților, prin care toate depozitele să beneficieze de un rang de prioritate superior creanțelor negarantate obișnuite, cu un număr limitat de excepții. Preferința generală acordată deponenților va contribui la consolidarea încrederii deponenților și la o mai bună prevenire a riscului de retrageri masive ale depozitelor. Protecția sporită a deponenților este, de asemenea, în concordanță cu rolul central pe care îl joacă depozitele în economia reală ca principal instrument pentru economii și plăți, precum și în activitatea bancară, unde depozitele reprezintă o sursă importantă de finanțare și sunt un factor determinant esențial al încrederii în sistemul bancar, aspect care devine deosebit de relevant în perioade de criză a pieței. În plus, preferința generală acordată deponenților îmbunătățește posibilitatea de soluționare a instituțiilor de credit prin creșterea capacității acestora de a respecta cerințele de acces la mecanismele de finanțare a rezoluției și prin reducerea cuantumului finanțării necesare din partea acestor mecanisme, datorită riscului mai scăzut de încălcare a principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, în cazul recapitalizării interne a datoriilor negarantate obișnuite. În special, eliminarea depozitelor din categoria creanțelor negarantate obișnuite în cadrul procedurii de insolvență ar spori capacitatea de recapitalizare internă a creanțelor negarantate obișnuite rămase prin reducerea la minimum a riscului de încălcare a principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat. Prin diminuarea probabilității de reducere a valorii contabile sau de conversie a depozitelor pentru a asigura accesul la mecanismele de finanțare a rezoluției, preferința generală acordată deponenților ar contribui la creșterea eficacității și a credibilității instrumentului de recapitalizare internă și ar conduce la o creștere a transparenței și a securității juridice a cadrului de rezoluție. Preferința generală acordată deponenților ar contribui, de asemenea, la credibilitatea strategiilor de transfer în cadrul procedurii de rezoluție, deoarece ar simplifica includerea întregului contract de depozit în perimetrul datoriilor care urmează să fie transferate unui cumpărător privat sau unei instituții-punte, în beneficiul relației cu clienții și al valorii francizei instituției aflate în rezoluție. În fine, o armonizare deplină a rangului deponenților în cadrul procedurii de insolvență ar fi benefică din perspectiva transfrontalieră și a unor condiții de concurență echitabile.

(44) Este oportun ca anumite depozite neeligibile să fie excluse din preferința generală acordată deponenților. În special, depozitele atrase de o instituție de credit pentru a fi utilizate în vederea respectării MREL nu ar trebui să beneficieze de o preferință juridică, deoarece acest lucru ar fi incompatibil cu principiul general conform căruia datoriile incluse în MREL ar trebui să suporte pierderi și să contribuie la recapitalizarea unei instituții de credit în cazul intrării sale în dificultate. Rangul de prioritate al acestor depozite nu ar trebui să fie armonizat prin Directiva 2014/59/UE, ci ar trebui să fie stabilit în conformitate cu dispozițiile legale și contractuale aplicabile. În plus, pe întreaga durată a depozitului, rangul de prioritate nu ar trebui să varieze în funcție de decizia autorității de rezoluție de a autoriza sau nu includerea depozitului în resursele eligibile pentru MREL sau în funcție de scadența reziduală a depozitului.

(45) Actuala ierarhizare a depozitelor pe trei niveluri ar trebui să fie păstrată, deoarece oferă o protecție solidă a creanțelor SGD și, prin urmare, a mijloacelor lor de finanțare. Cu toate acestea, având în vedere modificările introduse în Directiva 2014/49/UE prin Directiva (UE) 2026/804 a Parlamentului European și a Consiliului (18), prin care depozitele anumitor autorități publice sunt incluse în domeniul de aplicare al rambursării de către SGD-uri, este oportun ca partea din depozitele respective care depășește nivelul de acoperire să aibă același rang de prioritate ca cel al depozitelor eligibile ale persoanelor fizice și ale microîntreprinderilor și întreprinderilor mici și mijlocii care depășesc nivelul de acoperire.

(46) Mecanismele de finanțare a rezoluției pot fi utilizate pentru a sprijini aplicarea instrumentului de vânzare a activității sau a instrumentului instituției-punte, în virtutea cărora un set de active, drepturi și pasive ale instituției aflate în rezoluție sunt transferate unui destinatar. În acest caz, mecanismul de finanțare a rezoluției ar putea avea o creanță față de instituția sau entitatea reziduală în cadrul lichidării ulterioare a acesteia prin procedura obișnuită de insolvență. Acest lucru poate surveni în cazul în care mecanismul de finanțare a rezoluției este utilizat în legătură cu pierderile pe care le-ar fi suportat în mod normal creditorii, inclusiv sub forma unor garanții pentru active și pasive sau a acoperirii diferenței dintre activele și pasivele transferate. Pentru a se asigura că acționarii și creditorii rămași în instituția sau entitatea reziduală absorb efectiv pierderile instituției aflate în rezoluție și pentru a îmbunătăți posibilitatea de rambursare în caz de insolvență către plasa de siguranță specifică rezoluției, creanțele mecanismului de finanțare a rezoluției față de instituția sau entitatea reziduală și creanțele care decurg din cheltuieli rezonabile suportate în mod corespunzător ar trebui să aibă, în caz de insolvență, un rang superior creanțelor deponenților și ale SGD. Întrucât compensațiile plătite acționarilor și creditorilor din mecanismele de finanțare a rezoluției ca urmare a încălcării principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat au scopul de a-i compensa pe aceștia pentru rezultatele măsurilor de rezoluție, compensațiile respective nu ar trebui să dea naștere unor creanțe ale respectivelor mecanisme.

(47) Pentru a asigura suficientă flexibilitate și pentru a facilita intervenția SGD în sprijinul utilizării instrumentelor de rezoluție, atunci când acestea conduc la ieșirea de pe piață a instituției aflate în rezoluție, ar trebui să fie precizate anumite aspecte ale utilizării SGD în procedura de rezoluție. În special, este necesar să se precizeze că fondurile SGD pot fi utilizate pentru a sprijini operațiunile de transfer care includ depozite, inclusiv depozitele eligibile care depășesc nivelul de acoperire oferit de SGD în cauză, precum și depozitele neeligibile incluse în preferința generală acordată deponenților, în anumite cazuri și în condiții clare. Contribuția SGD ar trebui să vizeze acoperirea deficitului valorii activelor transferate către un cumpărător sau o instituție-punte în raport cu valoarea depozitelor transferate. În cazul în care cumpărătorul are nevoie de o contribuție în cadrul tranzacției pentru a asigura neutralitatea capitalului său și pentru a menține conformitatea cu cerințele de capital ale cumpărătorului, SGD ar trebui, de asemenea, să contribuie în acest sens. Sprijinul acordat de SGD pentru măsurile de rezoluție ar trebui să ia forma numerarului sau alte forme, cum ar fi garanțiile sau acordurile de partajare a pierderilor, care pot reduce la minimum impactul sprijinului asupra mijloacelor financiare disponibile ale respectivei SGD, permițând, în același timp, contribuția SGD pentru îndeplinirea scopurilor sale.

(48) Contribuția SGD în cadrul procedurii de rezoluție ar trebui să facă obiectul anumitor limite. În primul rând, cuantumul total al contribuțiilor SGD în orice caz de rezoluție nu ar trebui să depășească cuantumul depozitelor acoperite în instituția de credit în cauză. În al doilea rând, ar trebui să se asigure faptul că orice intervenție a SGD într-o măsură de rezoluție care se bazează în principal pe instrumentul de recapitalizare internă în scopul recapitalizării instituției aflate în rezoluție și al continuării activităților acesteia nu depășește pierderea pe care SGD ar suporta-o în caz de insolvență dacă ar rambursa deponenții acoperiți și s-ar subroga în creanțele acestora asupra activelor instituției. În al treilea rând, în cazul în care SGD este utilizată pentru a sprijini o măsură de rezoluție care constă în principal în transferul activității către un cumpărător sau o instituție-punte, cuantumul contribuției SGD nu ar trebui să depășească 62,5 % din nivelul-țintă al acesteia, cu excepția cazului în care autoritatea desemnată în temeiul Directivei 2014/49/UE alege să nu aplice limita respectivă pentru a evita efectele negative asupra stabilității financiare sau pentru a menține accesul deponenților la depozitele lor. ABE ar trebui să elaboreze orientări privind condițiile de neaplicare a limitei respective. În al patrulea rând, cuantumul contribuției SGD nu ar trebui să depășească diferența dintre, pe de o parte, activele transferate și, pe de altă parte, depozitele transferate și datoriile transferate care au un rang de prioritate în cadrul procedurii de insolvență identic sau superior celui al depozitelor respective. Acest lucru ar garanta că se recurge la contribuția SGD numai cu scopul de a se evita impunerea de pierderi deponenților, dacă este cazul, și nu pentru a-i proteja pe creditorii cu rang inferior depozitelor în cadrul procedurii de insolvență. Cu toate acestea, dacă este cazul, contribuția ar putea include, de asemenea, un cuantum necesar pentru a asigura neutralitatea capitalului entității destinatare.

(49) Ar trebui să se precizeze că SGD ar trebui să poată contribui în contextul unei rezoluții la un transfer de datorii, altele decât depozitele acoperite, numai dacă autoritatea de rezoluție concluzionează, de la caz la caz, că depozitele incluse în preferința generală acordată deponenților, altele decât depozitele acoperite, nu pot face obiectul recapitalizării interne și nici nu pot rămâne în instituția reziduală aflată în rezoluție care va fi lichidată și dacă condițiile de utilizare a mecanismelor de finanțare a rezoluției nu sunt îndeplinite prin contribuții din partea acționarilor și a creditorilor. În special, autorității de rezoluție ar trebui să i se permită să evite alocarea pierderilor către depozitele respective în cazul în care excluderea este strict necesară și proporțională pentru a menține continuitatea funcțiilor critice și a liniilor de activitate esențiale sau, după caz, pentru a evita contagiunea și instabilitatea financiară pe scară largă, care ar putea cauza o perturbare gravă a economiei Uniunii sau a unui stat membru. Aceleași motive ar trebui să se aplice includerii în transferul către un cumpărător sau către o instituție-punte a altor datorii care pot face obiectul recapitalizării interne cu un rang de prioritate inferior celui al depozitelor acoperite. În acest caz, transferul respectivelor datorii care pot face obiectul recapitalizării interne nu ar trebui să fie sprijinit de contribuția SGD. În cazul în care este necesar un sprijin financiar extern pentru transferul respectivelor datorii care pot face obiectul recapitalizării interne, sprijinul respectiv ar trebui să fie acordat de mecanismul de finanțare a rezoluției.

(50) Având în vedere posibilitatea de a utiliza SGD în cadrul procedurii de rezoluție, este necesar să fie detaliate condițiile în care contribuția SGD poate fi luată în considerare pentru respectarea cerințelor de acces la mecanismele de finanțare a rezoluției. Această posibilitate ar trebui să fie disponibilă numai pentru instituțiile de credit cu o valoare totală a activelor mai mică sau egală cu 80 de miliarde EUR și în contextul unei măsuri de rezoluție care se bazează în principal pe aplicarea instrumentului de vânzare a activității sau a instrumentului instituției-punte. Pentru a se asigura că rezoluția continuă să fie finanțată în principal din resursele interne ale instituției de credit și pentru a se reduce la minimum denaturările concurenței, ar trebui ca utilizarea contribuției SGD pentru a asigura accesul la mecanismele de finanțare a rezoluției să fie posibilă numai în cazul instituțiilor de credit pentru care, în cele 24 de luni care preced luarea măsurii de rezoluție, planul de rezoluție sau planul de rezoluție a grupului nu prevede lichidarea lor ordonată în caz de intrare în dificultate, având în vedere că MREL a fost stabilită de autoritățile de rezoluție pentru instituțiile de credit respective la un nivel care include cuantumuri atât pentru absorbția pierderilor, cât și pentru recapitalizare. MREL stabilită de autoritatea de rezoluție pentru instituțiile de credit cu o valoare totală a activelor pe bază individuală mai mare de 30 de miliarde EUR ar trebui să respecte nivelurile minime ale MREL pentru instituțiile și entitățile ale căror strategii de rezoluție preferate prevăd în principal utilizarea instrumentelor de transfer în cadrul rezoluției, chiar dacă respectivul plan de rezoluție sau plan de rezoluție a grupului prevăzuse măsuri diferite și, prin urmare, MREL a instituțiilor de credit respective nu a intrat sub incidența respectivelor niveluri minime. În plus, contribuția SGD ar trebui să fie precedată de contribuții din fonduri proprii și datorii eligibile în vederea absorbției pierderilor și a recapitalizării în cea mai mare măsură posibilă. În cele din urmă, statele membre ar trebui să poată impune instituției aflate în rezoluție să nu își fi încălcat MREL, inclusiv țintele intermediare obligatorii, într-o anumită perioadă anterioară măsurii de rezoluție, fără a se lua în considerare încălcările tehnice pe termen scurt ale MREL.

(51) În cazul în care contribuția acționarilor și a creditorilor instituției aflate în rezoluție prin reduceri, reducerea valorii contabile sau conversia datoriilor lor ori prin pierderile pe care se preconizează că le vor suporta la lichidarea entității reziduale, adăugată la contribuția SGD se ridică la cel puțin 8 % din totalul datoriilor instituției, inclusiv fondurile proprii, autoritatea de rezoluție ar trebui să poată utiliza mecanismul de finanțare a rezoluției pentru a acorda finanțare suplimentară, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura o rezoluție eficace, în conformitate cu obiectivele rezoluției. În astfel de cazuri, contribuția SGD ar trebui să fie limitată la cuantumul care este necesar pentru a permite accesul la mecanismul de finanțare a rezoluției. În plus, în cazul instituțiilor de credit cu o valoare totală a activelor pe bază individuală cuprinsă între 30 de miliarde EUR și 80 de miliarde EUR, contribuția SGD nu ar trebui să depășească 2,5 % din totalul datoriilor, inclusiv fondurile proprii, ale instituției de credit pe bază individuală.

(52) În circumstanțe extraordinare, contribuția mecanismului de finanțare a rezoluției de 5 % din totalul datoriilor, inclusiv fondurile proprii, ar putea să nu fie suficientă pentru a acoperi nevoile de finanțare ale unei anumite măsuri de rezoluție. În astfel de cazuri și atunci când contribuția respectivă a fost posibilă prin intervenția SGD, SGD ar trebui să aducă o contribuție suplimentară, în anumite condiții, egală cu cuantumul pierderilor pe care le-ar fi suferit depozitele acoperite dacă nu ar fi fost protejate. Costul acestei contribuții suplimentare nu ar trebui să depășească pierderile pe care SGD le-ar fi suportat în scenariul ipotetic al unei lichidări prin procedura obișnuită de insolvență și al rambursării depozitelor acoperite. În plus, suma dintre contribuția inițială și contribuția suplimentară din partea SGD nu ar trebui să depășească cuantumul depozitelor acoperite în instituția de credit în cauză. Împreună cu contribuția suplimentară din partea SGD, autoritatea de rezoluție ar trebui să poată solicita finanțare suplimentară din surse de finanțare alternative, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru finanțarea respectivă.

(53) În cazul în care sunt utilizate fonduri SGD la aplicarea instrumentului de vânzare a activității sau a instrumentului instituției-punte, separat sau împreună cu contribuții din partea mecanismului de finanțare a rezoluției, entitatea reziduală rămasă după transferul activelor, drepturilor și pasivelor ar trebui să fie lichidată în mod ordonat, în conformitate cu dreptul intern aplicabil, în temeiul articolului 37 alineatul (6) din Directiva 2014/59/UE. În plus, în cazul în care sunt utilizate fonduri SGD în sprijinul instrumentului instituției-punte, activitatea instituției-punte ar trebui să fie încheiată în conformitate cu articolul 41 alineatele (3), (5) și (6) din Directiva 2014/59/UE.

(54) Pentru a facilita procesul de adoptare a aspectelor foarte tehnice ale cerințelor de raportare și pentru a îmbunătăți punerea în aplicare și monitorizarea acestora de către autoritățile de rezoluție, mandatele acordate ABE pentru a elabora standarde tehnice de punere în aplicare ar trebui să fie revizuite pentru a se asigura coerența în ceea ce privește domeniul de aplicare și conținutul diferitelor mandate în tot cuprinsul Directivei 2014/59/UE. Mandatele respective ar trebui, de asemenea, să fie aliniate la dispozițiile care reglementează raportarea și publicarea informațiilor în materie de supraveghere prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Respectivele modificări ale mandatelor existente ar trebui să faciliteze viitoarele reexaminări ale standardelor tehnice de punere în aplicare și nu sunt menite să afecteze obligațiile de raportare și de publicare aplicabile în prezent. Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte respectivele standarde tehnice de punere în aplicare elaborate de ABE, prin intermediul unor acte de punere în aplicare în temeiul articolului 291 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și în conformitate cu articolul 15 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010. Domeniul de aplicare al standardelor tehnice de reglementare existente privind estimarea cerințelor de fonduri proprii suplimentare și a cerinței amortizorului combinat pentru entitățile de rezoluție ar trebui să fie extins pentru a include entitățile care nu au fost identificate ca entități de rezoluție, în cazul în care cerințele respective nu au fost stabilite pe aceeași bază ca MREL. Comisia ar trebui să fie împuternicită să completeze Directiva 2014/59/UE prin adoptarea respectivelor standarde tehnice de reglementare elaborate de ABE, prin intermediul unor acte delegate în temeiul articolului 290 din TFUE și în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

(55) Pentru a permite o mai bună integrare a raportării și a publicărilor de informații în legătură cu MREL, ABE ar trebui să publice informațiile transmise de instituții și entități în mod centralizat, respectând în același timp dreptul tuturor instituțiilor și entităților de a publica ele însele date și informații. Astfel de publicări centralizate ar trebui să permită ABE să facă publice informațiile transmise de instituțiile mici și cu un grad redus de complexitate, pe baza informațiilor raportate de instituțiile respective autorităților competente și autorităților de rezoluție și, prin urmare, ar trebui să reducă în mod semnificativ sarcina administrativă la care sunt supuse instituțiile mici și cu un grad redus de complexitate. În același timp, centralizarea publicărilor de informații nu ar trebui să aibă niciun impact asupra costurilor altor instituții și entități și ar trebui să sporească transparența și să reducă costurile accesului la informații prudențiale pentru participanții la piață. O astfel de transparență sporită ar trebui să faciliteze comparabilitatea datelor între instituții și entități și să promoveze disciplina pe piață. Centralizarea publicărilor de informații legate de rezoluție asigură alinierea la procedura aplicabilă publicărilor de informații în scopuri de supraveghere, astfel cum este prevăzută în Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru a se asigura faptul că toate obligațiile de publicare de informații sunt tratate în mod similar.

(56) Având în vedere rolul său în promovarea convergenței practicilor autorităților, ABE ar trebui să monitorizeze și să raporteze cu privire la practicile și metodologiile interne adoptate de autoritățile de rezoluție atunci când decid dacă o instituție sau o entitate ar trebui să fie supusă rezoluției sau lichidării prin procedura obișnuită de insolvență, ținând seama de obiectivele rezoluției și analizând dacă rezoluția ar fi de interes public. ABE ar trebui, de asemenea, să monitorizeze și să raporteze cu privire la progresele înregistrate de autoritățile de rezoluție în direcția îmbunătățirii posibilității de soluționare a instituțiilor și a grupurilor, precum și cu privire la acțiunile și pregătirile autorităților de rezoluție în scopul asigurării unei puneri în aplicare eficace a instrumentelor și a competențelor de rezoluție. În rapoartele respective, ABE ar trebui să evalueze, de asemenea, nivelul de transparență a măsurilor luate de autoritățile de rezoluție față de părțile interesate externe relevante și măsura în care acestea contribuie la pregătirea rezoluției și la posibilitatea de soluționare a instituțiilor și a grupurilor.

(57) În contextul sarcinilor ABE de a contribui la asigurarea unui regim coerent și coordonat de gestionare și soluționare a crizelor în Uniune, ABE ar trebui să coordoneze și să supravegheze exercițiile de simulare a gestionării crizelor la nivelul Uniunii. Respectivele simulări ar trebui să vizeze coordonarea și cooperarea dintre autoritățile competente și autoritățile de rezoluție în timpul deteriorării situației financiare a instituțiilor și a entităților, testând aplicarea setului de instrumente în planificarea redresării și a rezoluției, în intervenția timpurie și în rezoluție într-o manieră holistică. Respectivele exerciții de simulare a crizelor ar trebui să ia în considerare în special dimensiunea transfrontalieră în interacțiunea dintre autoritățile relevante, precum și aplicarea instrumentelor și a competențelor disponibile. Dacă este cazul, exercițiile de simulare a crizelor ar trebui, de asemenea, să reflecte adoptarea și punerea în aplicare a schemelor de rezoluție în cadrul uniunii bancare, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 806/2014.

(58) În pofida normelor privind secretul profesional aplicabile în prezent, schimburile de informații dintre autoritățile de rezoluție și autoritățile fiscale ar trebui să fie îmbunătățite. Astfel de schimburi ar trebui să aibă loc în conformitate cu dreptul intern. În cazul în care provin dintr-un alt stat membru, informațiile ar trebui să facă obiectul schimburilor numai cu acordul expres al autorității relevante care le-a divulgat.

(59) Directiva (UE) 2019/879 a modificat Directiva 2014/59/UE pentru a introduce norme specifice menite să asigure faptul că clienții de retail nu investesc excesiv în instrumente care sunt eligibile pentru MREL aplicabilă instituțiilor și entităților. Deținerea de instrumente MREL în exces de către clienții de retail poate fi în detrimentul posibilității de soluționare a unei instituții sau entități și poate crea probleme pentru stabilitatea financiară. Acest lucru poate fi deosebit de problematic atunci când clienții de retail sunt și deponenți ai instituției emitente, deoarece deponenții respectivi sunt foarte vulnerabili la plasarea necorespunzătoare a propriilor instrumente ale instituției. Prin urmare, autoritățile ar trebui să se asigure că vânzătorii, instituțiile și entitățile respectă dispozițiile adoptate de statele membre de transpunere a Directivei (UE) 2019/879 pentru a asigura protecția clienților de retail. În cazul în care aceste dispoziții nu sunt aplicate în mod corespunzător, autoritățile ar trebui să asigure respectarea normelor respective. Prin urmare, în Directiva 2014/59/UE ar trebui să fie introduse competențe specifice pentru abordarea cazurilor de nerespectare a normelor specifice privind protecția clienților de retail, suplimentar competențelor existente în Directiva 2014/65/UE. De asemenea, utilizând raportarea existentă în scopul planificării rezoluției și al MREL, autoritățile de rezoluție ar trebui să evalueze natura bazei de investitori în instrumentele eligibile pentru MREL atunci când efectuează evaluarea posibilității de soluționare a instituțiilor și a entităților și, dacă este necesar, să solicite instituției sau entității să abordeze sau să elimine obstacolele identificate. În cele din urmă, ABE, în coordonare cu Autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe) (ESMA) instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1095/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (19), ar trebui să raporteze cu privire la măsurile adoptate de statele membre pentru protecția clienților de retail în ceea ce privește instrumentele de datorie care sunt eligibile pentru MREL în temeiul Directivei 2014/59/UE, comparând și evaluând orice posibil impact asupra operațiunilor transfrontaliere. Pe această bază, Comisia ar putea adopta o propunere legislativă pentru a asigura o protecție mai eficace a clienților de retail.

(60) O analiză de impact de înaltă calitate este esențială pentru elaborarea unor propuneri legislative solide și bazate pe dovezi, în timp ce faptele și dovezile sunt esențiale pentru fundamentarea deciziilor luate în cursul procedurii legislative. Din acest motiv, ABE, Comitetul Unic de Rezoluție și BCE ar trebui să îi transmită Comisiei, la cererea acesteia, toate informațiile de care are nevoie pentru a-și îndeplini sarcinile legate de elaborarea politicilor, inclusiv elaborarea analizelor de impact și redactarea și negocierea propunerilor legislative. În cazul în care ABE, Comitetul Unic de Rezoluție sau BCE nu dispun de informațiile respective, acestea ar trebui să le fie comunicate de autoritățile de rezoluție, de autoritățile competente și de alți membri ai Sistemului European al Băncilor Centrale.

(61) Având în vedere necesitatea de a proteja stabilitatea financiară și de a acționa rapid, autoritățile de rezoluție nu ar trebui să facă obiectul procedurilor de achiziții publice în ceea ce privește contractele de achiziții publice pentru servicii de evaluare în scopul rezoluției și al determinării dacă acționarii și creditorii ar fi beneficiat de un tratament mai bun în cazul în care instituția aflată în rezoluție ar fi fost supusă unei proceduri obișnuite de insolvență. Prin urmare, serviciile furnizate ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului (20). În ceea ce privește serviciile juridice de care autoritățile de rezoluție ar putea avea nevoie, anumite servicii juridice sunt deja excluse din domeniul de aplicare al directivei respective, iar altele sunt incluse în lista de servicii prevăzută în anexa XIV la directiva respectivă, pentru care se aplică praguri mai ridicate și norme armonizate mai puțin stricte.

(62) Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume îmbunătățirea eficacității și a eficienței cadrului de redresare și rezoluție pentru instituții și entități, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre din cauza riscurilor pe care abordările naționale divergente le-ar putea implica pentru integritatea pieței interne, acesta poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, prin modificarea normelor care sunt deja stabilite la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului respectiv.

(63) Prin urmare, Directivele 2014/59/UE și 2014/24/UE ar trebui să fie modificate în consecință,