Recomandarea (UE) 2017/2338 a Comisiei din 16 noiembrie 2017 de instituire a unui manual comun în materie de returnare care să fie utilizat de autoritățile competente ale statelor membre atunci când desfășoară activități legate de returnare

Articolul text

Text integral

RECOMANDAREA (UE) 2017/2338 A COMISIEI din 16 noiembrie 2017 de instituire a unui manual comun în materie de returnare care să fie utilizat de autoritățile competente ale statelor membre atunci când desfășoară activități legate de returnare COMISIA EUROPEANĂ, Având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 292, întrucât: ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT: Adoptat la Bruxelles, 16 noiembrie 2017. Pentru Comisie Dimitris AVRAMOPOULOS Membru al Comisiei (1) Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, 24.12.2008, p. 98). (2) Recomandarea C(2015) 6250 a Comisiei din 1 octombrie 2015 de instituire a unui Manual comun în materie de returnare, care să fie utilizat de autoritățile competente ale statelor membre atunci când desfășoară activități legate de returnare. (3) Recomandarea C(2017) 1600 a Comisiei din 7 martie 2017 cu privire la eficientizarea returnărilor în cadrul punerii în aplicare a Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului. (4) Regulamentul (UE) nr. 1053/2013 al Consiliului din 7 octombrie 2013 de instituire a unui mecanism de evaluare și monitorizare în vederea verificării aplicării acquis-ului Schengen și de abrogare a Deciziei Comitetului executiv din 16 septembrie 1998 de instituire a Comitetului permanent pentru evaluarea și punerea în aplicare a Acordului Schengen (JO L 295, 6.11.2013, p. 27). ANEXĂ MANUAL PRIVIND RETURNAREA PREFAȚĂ Prezentul manual privind returnarea oferă îndrumări destinate autorităților naționale competente pentru îndeplinirea sarcinilor legate de returnare, și anume poliția, poliția de frontieră, autoritățile în domeniul migrației, personalul din centrele de luare în custodie publică și organismele de supraveghere. Manualul prezintă standardele și procedurile aplicate în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și se bazează pe instrumentele juridice ale Uniunii care reglementează acest aspect, în special Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului (1) („Directiva privind returnarea”). În practică, procedurile de returnare sunt adesea legate de alte tipuri de proceduri (de azil, de control la frontiere, proceduri care conduc la acordarea unui drept de intrare, de ședere sau de reședință), care sunt reglementate de alte acte legislative relevante ale Uniunii și naționale. În aceste cazuri, statele membre trebuie să asigure cooperarea strânsă între diferitele autorități implicate în astfel de proceduri. Prima versiune a manualului a fost adoptată în octombrie 2015 (2). Versiunea actuală, revizuită în 2017, se bazează pe Recomandarea Comisiei din 7 martie 2017 (3) și cuprinde îndrumări suplimentare pentru autoritățile naționale cu privire la modul în care normele din Directiva privind returnarea pot fi utilizate pentru a îmbunătăți eficacitatea sistemelor de returnare, asigurându-se, în același timp, respectarea deplină a drepturilor fundamentale. Pe lângă standardele și procedurile corespunzătoare, pentru ca un sistem de returnare să fie eficace acesta trebuie să se bazeze pe o organizare rațională și bine integrată a competențelor la nivel național. Aceasta implică o capacitate de a mobiliza toți actorii implicați în procedurile legate de returnare (precum autoritățile de aplicare a legii și autoritățile din domeniul imigrației, dar și sistemul judiciar, autoritățile competente pentru protecția copiilor, serviciile medicale și sociale, personalul din centrele de luare în custodie publică) și de a coordona acțiunile acestora, în conformitate cu rolul și mandatul lor, astfel încât să se asigure reacții rapide și multidisciplinare pentru gestionarea cazurilor individuale de returnare. Sistemele naționale de returnare trebuie să poată conta pe efective suficiente de personal calificat și competent, care să poată fi mobilizat rapid și, în caz de necesitate, să asigure o disponibilitate 24 de ore din 24, 7 zile din 7 – în special în cazul creșterii numărului de returnări de pus în aplicare, precum și, dacă este necesar, să poată fi trimis la frontiera externă a Uniunii pentru a oferi un răspuns imediat la presiunea migratorie. În acest scop, aceste sisteme ar trebui să asigure un schimb permanent de informații operaționale cu Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă și cu celelalte state membre, și pot utiliza sprijinul tehnic și operațional oferit de această agenție. Pentru ca sistemele de returnare să poată răspunde provocărilor existente, statele membre trebuie să utilizeze cât mai eficient flexibilitatea oferită de Directiva privind returnarea, precum și să își revizuiască și să își adapteze în mod regulat structurile și capacitatea de returnare pentru a răspunde nevoilor reale și a-și menține eficacitatea. Prezentul manual nu creează nicio obligație juridică pentru statele membre și nici nu stabilește noi drepturi și obligații. Acesta se bazează în mare măsură pe activitatea desfășurată în perioada 2009-2017 de statele membre și de Comisie în cadrul Comitetului de contact pentru Directiva 2008/115/CE privind returnarea și reunește în mod sistematic și sintetic discuțiile care au avut loc în cadrul acestui forum, care nu reflectă neapărat un consens între statele membre cu privire la interpretarea actelor juridice. Partea interpretativă a manualului este completată de orientări cu privire la chestiuni nou apărute (de exemplu, noi hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sau standarde internaționale). Numai actele juridice pe care se bazează sau la care se referă prezentul manual produc efecte obligatorii din punct de vedere juridic și pot fi invocate în fața unei instanțe judecătorești naționale. Interpretări obligatorii din punct de vedere juridic ale dreptului Uniunii pot fi oferite numai de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. 1. DEFINIȚII 1.1. Resortisant al unei țări terțe Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 1; Codul frontierelor Schengen (4) – articolul 2 punctul 5 Orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din tratat și nu beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (5) din Codul frontierelor Schengen. Următoarele categorii de persoane nu sunt considerate „resortisanți ai unor țări terțe”: Orice altă persoană, inclusiv un apatrid (7), este considerată „resortisant al unei țări terțe”. Clarificări suplimentare: 1.2. Ședere ilegală Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 2; Codul frontierelor Schengen – articolul 6 Prezența pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei țări terțe care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare stabilite la articolul 5 din Codul frontierelor Schengen sau alte condiții de intrare, ședere sau reședință în acel stat membru. Această definiție foarte amplă acoperă orice resortisant al unei țări terțe care nu are un drept legal de ședere pe teritoriul unui stat membru. Orice resortisant al unei țări terțe care este prezent fizic pe teritoriul unui stat membru al UE se află fie în situație de ședere legală, fie în situație de ședere ilegală. Nu există o a treia opțiune. Scenariile juridice fictive din legislația națională, care consideră că persoanele prezente fizic în zone special desemnate pe teritoriul unui stat membru (de exemplu, zone de tranzit sau anumite zone de frontieră) nu „se află în situație de ședere pe teritoriul respectiv”, sunt irelevante în acest context, întrucât ar submina aplicarea unitară a acquis-ului UE în materie de returnare. Cu toate acestea, statele membre pot decide să nu aplice anumite dispoziții din acquis-ul în materie de returnare respectivei categorii de persoane (a se vedea secțiunea 2 de mai jos). În urma codificării din 2016 a Codului frontierelor Schengen (CFS), trimiterea la articolul 5 din CFS făcută la articolul 3 alineatul (2) din Directiva privind returnarea se citește ca trimitere la actualul articol 6 din CFS. De exemplu, se consideră că următoarele categorii de resortisanți ai țărilor terțe se află în situație de ședere ilegală în statul membru în cauză: Următoarele categorii de persoane nu sunt considerate a se afla în situație de ședere ilegală, întrucât beneficiază de un drept legal de ședere (care poate fi doar de natură temporară) în statul membru în cauză: Clarificări suplimentare: 1.3. Returnare Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 3 Înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei țări terțe – fie prin respectarea voluntară a unei obligații de returnare, fie prin aplicarea forțată a acesteia: Definiția conține limitări cu privire la ceea ce poate fi acceptat drept „returnare” și la ceea ce nu poate fi acceptat drept „returnare” în scopul punerii în aplicare a Directivei privind returnarea. Trimiterea înapoi într-un alt stat membru a unui resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală nu poate fi considerată returnare în temeiul dreptului Uniunii. Cu toate acestea, o astfel de acțiune ar putea fi posibilă, în mod excepțional, în temeiul acordurilor bilaterale de readmisie sau al normelor Dublin. În acest caz, nu se recomandă să se utilizeze termenul de „returnare”, ci mai degrabă de „trimitere înapoi” sau „transferare”. Definiția implică, de asemenea, faptul că statele membre trebuie să dispună returnarea într-o țară terță doar în situațiile indicate exhaustiv la unul dintre cele trei puncte. Prin urmare, nu este posibil, de exemplu, ca o persoană care face obiectul procedurii de returnare să fie trimisă într-o țară terță care nu este nici țara de origine și nici țara de tranzit fără consimțământul persoanei respective. Clarificări suplimentare: 1.4. Decizie de returnare Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 4 și articolul 6 alineatul (6) Decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care șederea unui resortisant al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește obligația de returnare. Definiția „deciziei de returnare” se axează pe două elemente esențiale. O decizie de returnare trebuie să conțină: O decizie de returnare poate să conțină și alte elemente, cum ar fi o interdicție de intrare, o perioadă de plecare voluntară, desemnarea țării de returnare; atunci când țara de returnare nu este menționată, statele membre trebuie să se asigure că este respectat principiul nereturnării, în conformitate cu articolul 5 din Directiva privind returnarea. Statele membre se bucură de o mare putere de apreciere în ceea ce privește forma [decizie sau act, judiciar(ă) sau administrativ(ă)] sub care poate fi adoptată o decizie de returnare. Deciziile de returnare pot fi emise sub forma unui act sau a unei decizii de sine stătătoare sau împreună cu alte decizii, cum ar fi un ordin de îndepărtare sau o decizie de încetare a șederii legale (a se vedea secțiunea 12.1 de mai jos). Decizia de returnare stabilește ilegalitatea șederii în statul membru care emite decizia, precum și obligația de a părăsi teritoriul statelor membre ale UE și teritoriul țărilor asociate spațiului Schengen. De asemenea, trebuie subliniat că, în conformitate cu articolul 11, deciziile de returnare pot fi însoțite de interdicții de intrare având un efect la nivelul UE (obligatorii pentru toate statele care intră sub incidența Directivei privind returnarea). Clarificări suplimentare: 1.5. Ordin de îndepărtare Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 5 și articolul 8 alineatul (3) Decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care se dispune executarea obligației de returnare, mai exact transportul fizic în afara statului membru. Ordinul de îndepărtare poate fi emis împreună cu o decizie de returnare (procedură într-o singură etapă) sau separat (procedură în două etape). Dacă decizia de returnare și ordinul de îndepărtare sunt emise împreună în cadrul unei proceduri într-o singură etapă, trebuie precizat – în cazurile în care se acordă un termen pentru plecarea voluntară – că îndepărtarea poate avea loc doar dacă nu a fost respectată obligația de returnare în termenul acordat pentru plecarea voluntară. Având în vedere obligația statelor membre de a respecta întotdeauna principiul nereturnării, îndepărtarea (transportul fizic în afara statului membru) nu poate avea loc către o destinație nespecificată, ci numai către o țară de returnare specificată. Persoana care face obiectul procedurii de returnare trebuie să fie informată cu privire la destinația operațiunii de îndepărtare în prealabil, astfel încât aceasta să poată face cunoscute orice motive pentru care consideră că îndepărtarea către destinația propusă ar reprezenta o încălcare a principiului nereturnării și să își poată exercita dreptul la o cale de atac. Comisia recomandă menționarea țării de returnare în decizia de îndepărtare separată (procedură în două etape) sau, în cazul nerespectării obligației de returnare, menționarea țării în care va fi îndepărtată persoana în decizia combinată de returnare și de îndepărtare (procedură într-o singură etapă) ori informarea resortisantului unei țări terțe prin altă decizie sau act. 1.6. Riscul sustragerii Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 7, considerentul 6 Existența unor motive într-un caz particular care se bazează pe criterii obiective, definite prin legislație, care justifică presupunerea că un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei proceduri de returnare se poate sustrage acesteia. Existența (sau absența) „riscului sustragerii” este un element decisiv pentru a stabili dacă se acordă sau nu un termen pentru plecarea voluntară, precum și pentru a decide asupra necesității luării în custodie publică. Statele membre trebuie să își bazeze evaluarea privind existența riscului de sustragere pe criterii obiective stabilite în legislația națională. Hotărârea CJUE în cauza C-528/15, Al Chodor (11), referitoare la definiția noțiunii de risc de sustragere de la articolul 2 litera (n) (12) din Regulamentul Dublin, al cărui text este în esență identic cu definiția de la articolul 3 alineatul (7) din Directiva privind returnarea, confirmă indirect acest lucru. În hotărârea respectivă, CJUE a stabilit că astfel de criterii obiective trebuie să fie menționate în mod clar în dispoziții obligatorii cu aplicabilitate generală și că o jurisprudență națională consacrată care confirmă o practică administrativă constantă nu este suficientă. De asemenea, CJUE a concluzionat că dacă aceste criterii nu sunt stabilite prin dispoziții obligatorii din punct de vedere juridic, cu aplicabilitate generală, luarea în custodie publică trebuie declarată ilegală. Pentru stabilirea criteriilor, statele membre se bucură de o mare putere de apreciere, însă ar trebui să le ia în considerare în mod corespunzător pe următoarele, ca indiciu că un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală se poate sustrage procedurii: Legislația națională poate stabili alte criterii obiective pentru a stabili existența unui risc de sustragere. În conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii și, în special, cu principiul proporționalității, toate deciziile luate în temeiul Directivei privind returnarea trebuie să fie adoptate pe baza evaluării individuale a fiecărui caz. Lista de criterii de mai sus trebuie avută în vedere în toate etapele procedurii de returnare, ca element al evaluării globale a fiecărei situații individuale, dar nu poate fi singurul temei pentru a presupune în mod automat existența un risc de sustragere, deoarece frecvent temeiul pentru a stabili existența unui astfel de risc va fi constituit de o combinație a mai multora dintre criteriile menționate. Trebuie evitate concluziile automate, de exemplu că intrarea ilegală sau lipsa documentelor înseamnă că există un risc de sustragere. Evaluarea individuală trebuie să țină seama de toți factorii relevanți, inclusiv vârsta, starea de sănătate și situația socială a persoanelor în cauză, care ar putea influența în mod direct riscul ca resortisantul țării terțe să se sustragă, iar în anumite cazuri ar putea conduce la concluzia că nu există niciun risc de sustragere, chiar dacă sunt îndeplinite unul sau mai multe dintre criteriile stabilite în dreptul intern. În plus față de criteriile menționate mai sus, care pot indica existența unui risc de sustragere, și fără a aduce prejudicii drepturilor resortisanților țărilor terțe să fie ascultați și să aibă acces la o cale de atac eficientă, legislația națională poate, de asemenea, stabili că anumite circumstanțe obiective reprezintă o prezumție relativă (juris tantum) că există un risc de sustragere (mai exact, resortisantul țării terțe va trebui să demonstreze că, în ciuda existenței circumstanțelor respective, nu există acest risc), de exemplu: Comisia recomandă stabilirea unor astfel de prezumții relative în legislația națională. 1.7. Plecarea voluntară Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 8 Îndeplinirea obligației de returnare în termenul prevăzut în acest scop în decizia de returnare. Plecarea voluntară în contextul acquis-ului Uniunii în materie de returnare se referă la respectarea voluntară a unei obligații de returnare către o țară terță. Noțiunea de plecare voluntară nu acoperă cazurile în care resortisanți ai unor țări terțe care se află într-o situație de ședere legală decid să se întoarcă în țara lor de origine pe baza propriei decizii. O astfel de reîntoarcere „cu adevărat” voluntară (scenariul 1 din imaginea de mai jos) nu intră în domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea, întrucât se referă la resortisanți ai unor țări terțe aflați în situație de ședere legală. Plecarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care nu au fost încă identificați sau reținuți (de exemplu, persoanele care depășesc termenul legal de ședere) poate fi considerată ca încadrându-se în definiția „plecării voluntare”. Persoanele respective au deja obligația „abstractă” de returnare în temeiul Directivei privind returnarea și pot primi o decizie de returnare, precum și o interdicție de intrare odată ce autoritățile află despre șederea lor ilegală (cel mai târziu în momentul verificărilor de ieșire – a se vedea secțiunile 5.1 și 11.3). Prin urmare, Directiva privind returnarea se referă doar la scenariile 2 și 3 de mai jos: 1. RETURNARE VOLUNTARĂ: returnarea voluntară a resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere legală 2. PLECARE VOLUNTARĂ: îndeplinirea voluntară a unei obligații de returnare a resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală 3. ÎNDEPĂRTARE: executarea forțată a unei obligații de returnare a resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală 2 + 3 = „returnare” [în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva privind returnarea] Trecerea de pe teritoriul național al unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) (a se vedea secțiunea 5.4 de mai jos) nu poate fi considerată drept plecare voluntară. Definiția plecării voluntare implică întotdeauna plecarea către o țară terță. Regulile specifice privind tranzitul pe cale terestră al teritoriului altor state membre în contextul plecării voluntare sunt prezentate în secțiunea 6.4 de mai jos. 1.8. Persoane vulnerabile Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 9 Minori, minori neînsoțiți, persoane cu handicap, persoane în vârstă, femei gravide, părinți singuri cu copii minori și persoane care au fost supuse torturii, violului și altor forme grave de violență psihică, fizică sau sexuală. Spre deosebire de definiția persoanelor vulnerabile utilizată în acquis-ul UE în materie de azil [a se vedea, de exemplu, articolul 21 din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului (14) (Directiva privind condițiile de primire) sau articolul 20 alineatul (3) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului (15) (Directiva privind standardele minime)], definiția din Directiva privind returnarea este elaborată ca o listă exhaustivă. Cu toate acestea, necesitatea de a acorda o atenție deosebită situației persoanelor vulnerabile, precum și nevoilor specifice ale acestora în contextul returnării nu este limitată la categoriile de persoane vulnerabile enumerate în mod expres la articolul 3 punctul 9. Comisia recomandă ca statele membre să acorde atenție, de asemenea, altor situații de vulnerabilitate deosebită, cum ar fi cele menționate în acquis-ul în materie de azil: victimele traficului de persoane sau ale mutilării genitale a femeilor, persoanele cu o boală gravă sau cu tulburări psihice. Necesitatea de a acorda o atenție deosebită situației persoanelor vulnerabile nu ar trebui să se limiteze la cazurile menționate în mod explicit în Directiva privind returnarea (în interiorul termenului pentru plecarea voluntară, în timpul returnării amânate și în timpul detenției). Prin urmare, Comisia consideră că statele membre ar trebui să acorde atenție nevoilor persoanelor vulnerabile în toate etapele procedurii de returnare, în contextul evaluării circumstanțelor individuale ale fiecărui caz. 2. DOMENIUL DE APLICARE Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 2 și articolul 4 alineatul (4) Domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea este amplu și acoperă orice resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. În prezent, Directiva privind returnarea este obligatorie pentru următoarele state membre: Statele membre pot decide să nu aplice directiva în cazul anumitor categorii de resortisanți ai țărilor terțe: Decizia unui stat membru de a face uz de derogare și de a nu aplica directiva „cazurilor înregistrate la frontieră” sau „cauzelor de drept penal” trebuie să fie precizată în prealabil în legislația națională de punere în aplicare (16), în caz contrar aceasta fiind lipsită de efecte juridice. Nu există nicio cerință formală specifică pentru a face cunoscută o astfel de decizie. Cu toate acestea, este important să rezulte în mod clar – explicit sau implicit – din legislația națională dacă și în ce măsură un stat membru face uz de derogare. În cazul în care un stat membru nu și-a făcut publică, în prealabil, decizia de a recurge la derogări în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) sau (b) din Directiva privind returnarea, astfel de dispoziții nu pot fi utilizate ca o justificare pentru a nu aplica ulterior Directiva privind returnarea în cazuri individuale. Nu există impedimente pentru ca statele membre să limiteze utilizarea derogării prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (a) sau la articolul 2 alineatul (2) litera (b) la anumite categorii de persoane (de exemplu, numai interdicțiile de intrare la frontierele aeriene sau maritime), cu condiția ca acest lucru să fie precizat în legislația națională de punere în aplicare. Statele membre pot hotărî să utilizeze derogarea într-o etapă ulterioară, după transpunerea inițială în legislația națională a Directivei privind returnarea. Totuși, acest lucru nu trebuie să aibă consecințe dezavantajoase în ceea ce privește persoanele care au fost deja în măsură să se prevaleze de efectele Directivei privind returnarea [a se vedea hotărârea CJUE în cauza C-297/12, Filev și Osmani (17): „[…] atât timp cât un stat membru nu a utilizat încă această posibilitate […] nu se poate prevala de dreptul de a restrânge domeniul personal de aplicare al acestei directive în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceasta în privința persoanelor cărora le erau deja aplicabile efectele directivei menționate”]. 2.1. Cazuri înregistrate la frontieră – articolul 2 alineatul (2) litera (a) Persoanele cărora li s-a refuzat intrarea și care se află într-o zonă de tranzit sau într-o zonă de frontieră a unui stat membru fac în mod frecvent obiectul unor norme speciale în statele membre: în temeiul unei „ficțiuni juridice”, uneori aceste persoane nu sunt considerate a fi „în situație de ședere pe teritoriul statului membru” în cauză și acestora li se aplică norme diferite. Directiva privind returnarea nu a urmat această abordare și consideră că orice resortisant al unei țări terțe care se află fizic pe teritoriul unui stat membru intră în domeniul său de aplicare. Cu toate acestea, statele membre sunt libere să decidă să nu aplice directiva „cazurilor înregistrate la frontieră”, definite ca referindu-se la resortisanți ai țărilor terțe care: Recurgerea la această derogare poate fi utilă, de exemplu, în cazul statelor membre din prima linie care se confruntă cu o presiune semnificativă a fluxurilor de migrație, pentru a îmbunătăți eficiența procedurilor; în aceste cazuri, Comisia recomandă utilizarea derogării. Procedurile naționale referitoare la „cazurile înregistrate la frontieră” trebuie să respecte principiile generale de drept internațional și drepturile fundamentale ale resortisanților țărilor terțe vizați, precum și garanțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (4) din Directiva privind returnarea (a se vedea secțiunea 2.2). Clarificări suplimentare: 2.2. Garanții speciale pentru „cazurile înregistrate la frontieră” Dacă statele membre optează să nu aplice directiva în cazurile înregistrate la frontieră, acestea trebuie totuși să respecte principiul nereturnării și să se asigure – în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) din Directiva privind returnarea – că nivelul de protecție pentru persoanele afectate nu este mai puțin favorabil decât cel prevăzut la articolele directivei referitoare la: De asemenea, ar trebui subliniat faptul că garanțiile acordate în temeiul acquis-ului Uniunii în materie de azil (cum ar fi, în special, cu privire la accesul la procedura de azil) nu sunt anulate în niciun caz de alegerea statelor membre de a nu aplica Directiva privind returnarea în cazurile înregistrate la frontieră. Obligațiile care decurg din acquis-ul Uniunii în materie de azil includ, în special, obligația statelor membre de: Clarificări suplimentare: 2.3. Dreptul penal și cazurile de extrădare Statele membre sunt libere să decidă să nu aplice directiva în cazul resortisanților țărilor terțe care: Clarificări suplimentare: 3. DISPOZIȚII MAI FAVORABILE Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 4 În timp ce Directiva privind returnarea are ca obiectiv armonizarea procedurilor de returnare în statele membre, aceasta nu aduce atingere în mod expres dispozițiilor mai favorabile cuprinse în acordurile internaționale bilaterale sau multilaterale [articolul 4 alineatul (1)]. De asemenea, Directiva privind returnarea nu aduce atingere „dispozițiilor mai favorabile pentru resortisantul unei țări terțe prevăzute de acquis-ul comunitar în domeniul imigrației și azilului” [articolul 4 alineatul (2)] și nici „dreptului statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții mai favorabile pentru persoanele cărora li se aplică prezenta directivă, cu condiția ca acestea să fie în conformitate cu prezenta directivă” [articolul 4 alineatul (3)]. Clarificări suplimentare: 4. SANCȚIUNI PENTRU ÎNCĂLCAREA NORMELOR ÎN MATERIE DE MIGRAȚIE Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – astfel cum a fost interpretată de CJUE în cauzele C-61/11 El Dridi, C329/11 Achughbabian, C-430/11 Sagor, C-297/12 Filev și Osmani, C-38/14 Zaizoune, C-290/14 Celaj, C-47/15 Affum Statele membre sunt libere să stabilească sancțiuni eficace, proporționale și disuasive, inclusiv pedeapsa cu închisoarea ca sancțiune penală, pentru încălcările normelor în materie de migrație, cu condiția ca măsurile respective să nu compromită aplicarea Directivei privind returnarea și să asigure respectarea deplină a drepturilor fundamentale, în special a celor garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interpretată în conformitate cu dispozițiile corespunzătoare din Convenția europeană a drepturilor omului. Revine legislației naționale să stabilească tipurile de încălcări ale normelor în materie de migrație care sunt penalizate. Nimic nu împiedică statele membre să abordeze și să ia în considerare în dreptul penal național încălcările normelor în materie de migrație comise în alte state membre. Nerespectarea unei interdicții de intrare: statele membre pot adopta sancțiuni penale împotriva resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care au fost returnați și intră din nou pe teritoriul unui stat membru încălcând o interdicție de intrare. O astfel de sancțiune penală este admisibilă numai dacă interdicția de intrare emisă împotriva resortisantului țării terțe este conformă cu dispozițiile directivei. Sancțiunile penale trebuie să respecte pe deplin drepturile fundamentale și dispozițiile Convenției de la Geneva din 1951 (22), în special articolul 31 alineatul (1) (23) [a se vedea hotărârea CJUE în cauza C-290/14, Celaj (24)]. Clarificări suplimentare: 5. REȚINEREA ȘI OBLIGAȚIA DE A EMITE O DECIZIE DE RETURNARE Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6 alineatul (1) Statele membre emit o decizie de returnare pentru orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. Statele membre au obligația de a emite o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, cu excepția cazului în care există o derogare expresă prevăzută în dreptul Uniunii (a se vedea lista de excepții descrise mai jos). Statele membre nu sunt autorizate să tolereze în practică prezența resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor fără a iniția o procedură de returnare sau a acorda un drept de ședere. Această obligație impusă statelor membre de a iniția procedura de returnare sau de a acorda un drept de ședere are drept scop reducerea „zonelor gri”, pentru a preveni exploatarea persoanelor aflate în situație de ședere ilegală și a îmbunătăți securitatea juridică pentru toate părțile implicate. Statele membre trebuie să emită o decizie de returnare indiferent dacă resortisantul țării terțe deține sau nu un document de identitate sau de călătorie valabil și indiferent dacă readmisia într-o țară terță este posibilă. Deciziile de returnare nu au o perioadă de valabilitate limitată. Autoritățile naționale competente ar trebui să poată executa deciziile de returnare fără necesitatea de a relansa procedura după o anumită perioadă de timp (de exemplu un an), cu condiția ca situația de fapt sau de drept a resortisantului țării terțe în cauză să nu se fi modificat semnificativ (de exemplu schimbarea statutului juridic, riscul de încălcare a principiului nereturnării) și fără a aduce atingere dreptului de a fi ascultat și dreptului la o cale de atac eficientă. Ca regulă generală, criteriul pertinent pentru a determina statul membru responsabil de efectuarea procedurilor de returnare este locul reținerii. Exemplu: în cazul în care un migrant aflat în situație de ședere ilegală a intrat (fără a fi depistat) în UE printr-un stat membru, a traversat ulterior statele membre B și C (fără a fi depistat) și a fost reținut în cele din urmă în statul membru D, statul membru D este responsabil de efectuarea procedurii de returnare. Reintroducerea temporară a controlului la frontierele interne dintre statele Schengen nu aduce atingere acestui principiu. Excepțiile de la această regulă generală sunt prevăzute în secțiunile 5.2, 5.3, 5.4, 5.5 și 5.8 de mai jos. Clarificări suplimentare: Practici de reținere – respectarea drepturilor fundamentale Obligația statelor membre de a emite o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor face obiectul respectării drepturilor fundamentale, inclusiv a principiului proporționalității (considerentul 24). Obiectivul legitim de a combate migrația ilegală poate fi pus în balanță cu alte interese de stat legitime, cum ar fi considerațiile legate de sănătatea publică, interesul statului de a combate criminalitatea, interesul de a dispune de o înregistrare completă a nașterilor, respectarea interesului superior al copilului (subliniată în mod expres în considerentul 22), Convenția de la Geneva (menționată în considerentul 23), precum și alte drepturi fundamentale relevante recunoscute în Carta drepturilor fundamentale a UE. Comisia face trimitere la considerațiile prezentate în documentul din 2012 al Agenției pentru Drepturi Fundamentale, intitulat „Reținerea migranților aflați în situație de ședere ilegală – considerații privind drepturile fundamentale” (Documentul nr. 13847/12 al Consiliului) pentru îndrumări privind desfășurarea practicilor de reținere în conformitate cu drepturile fundamentale ale resortisanților țărilor terțe, asigurând în același timp eficacitatea procedurilor de returnare. Se poate considera că practicile statelor membre care sunt conforme cu aceste îndrumări nu afectează obligația de a emite decizii de returnare împotriva resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva privind returnarea. Accesul la asistență medicală Migranții aflați în situație de ședere ilegală care solicită asistență medicală nu ar trebui să fie reținuți atunci când se află într-o unitate medicală sau lângă o unitate medicală. Unitățile medicale nu ar trebui să fie obligate să partajeze datele cu caracter personal ale migranților cu autoritățile de aplicare a legislației în materie de imigrare în scopul unei eventuale returnări. Accesul la educație Migranții aflați în situație de ședere ilegală nu ar trebui să fie reținuți la sau lângă școala frecventată de copiii lor. Școlile nu ar trebui să fie obligate să partajeze datele cu caracter personal ale migranților cu autoritățile de aplicare a legislației în materie de imigrare în scopul unei eventuale returnări. Libertatea religioasă Migranții aflați în situație de ședere ilegală nu ar trebui să fie reținuți într-o instituție de cult recunoscută sau lângă o astfel de instituție de cult, atunci când își practică religia. Înregistrarea nașterii Migranții aflați în situație de ședere ilegală ar trebui să poată înregistra nașterea și să fie în măsură să obțină un certificat de naștere pentru copiii lor fără riscul reținerii. Registrele de stare civilă care eliberează certificate de naștere nu ar trebui să fie obligate să partajeze datele cu caracter personal ale migranților cu autoritățile de aplicare a legislației în materie de imigrare în scopul unei eventuale returnări. Accesul la justiție În interesul combaterii criminalității, statele membre pot avea în vedere introducerea unor posibilități de denunțare a infracțiunilor pentru victimele și martorii infracțiunilor, fără teama de a fi arestați. În acest scop, pot fi avute în vedere următoarele bune practici: Migranții aflați în situație de ședere ilegală care solicită asistență juridică nu ar trebui să fie reținuți la sediul sau în apropierea sindicatelor sau a altor entități care oferă un astfel de sprijin. De asemenea, Comisia recomandă ca resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care doresc să aibă acces la serviciile publice care înregistrează cereri de protecție internațională sau cereri de obținere a statutului de apatrid nu ar trebui să fie reținuți atunci când se află la sediul sau în apropierea unor astfel de unități. Cazuri speciale: 5.1. Reținerea în cursul unei verificări de ieșire Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6 O decizie de returnare poate fi adoptată, în anumite circumstanțe, inclusiv în cazul în care un resortisant al unei țări terțe aflat în regim de ședere ilegală este reținut la frontiera externă a UE atunci când părăsește teritoriul UE, în urma unei analize de la caz la caz și luând în considerare principiul proporționalității. Aceasta ar putea fi justificată în cazul în care la verificările de ieșire se depistează o depășire semnificativă a termenului legal de ședere sau o ședere ilegală. În astfel de cazuri, statele membre ar putea să inițieze o procedură de returnare atunci când sunt informate cu privire la șederea ilegală și să continue procedura care conduce la emiterea unei decizii de returnare însoțită de o interdicție de intrare în cadrul unei proceduri in absentia, cu respectarea garanțiilor procedurale prevăzute în secțiunile 11.3 și 12 de mai jos. Chiar dacă, într-o astfel de situație specifică, persoana este în orice caz pe cale să părăsească teritoriul UE, emiterea unei decizii de returnare poate fi întemeiată, întrucât aceasta permite statelor membre să emită, de asemenea, o interdicție de intrare și, prin urmare, previne intrarea ulterioară și posibilul risc de ședere ilegală. Comisia invită statele membre să instituie, pentru astfel de cazuri specifice, proceduri de emitere a deciziilor de returnare și – dacă este cazul – a interdicțiilor de intrare direct la aeroport sau în alte puncte externe de trecere a frontierei ori, pentru interdicțiile de intrare, in absentia (a se vedea secțiunea 11.3). În cazul în care un resortisant al unei țări terțe a depășit termenul legal de ședere prevăzut de viză sau de permisul de ședere într-un prim stat membru și părăsește Uniunea printr-un al doilea stat membru/printr-un stat membru de tranzit, decizia de returnare și interdicția de intrare vor trebui să fie eliberate de al doilea stat membru (în mod normal, „persoana care a depășit termenul legal de ședere” se va afla în „situație de ședere ilegală” în sensul Directivei privind returnarea și în al doilea stat membru). 5.2. Persoanele care fac obiectul unei decizii de returnare emise de un alt stat membru Temeiul juridic: Directiva 2001/40/CE al Consiliului (27) Atenționare/explicație: Efectul unei decizii de returnare emise de un stat membru într-un alt stat membru a făcut obiectul unui capitol separat (capitolul V) din Propunerea Comisiei din 2005 de directivă privind returnarea („Reținerea în alte state membre”). Capitolul V, precum și articolul 20 din propunerea Comisiei, în care se prevedea abrogarea Directivei 2001/40/CE, au fost însă eliminate în cursul negocierilor, iar Directiva 2001/40/CE a rămas în vigoare. Directiva 2001/40/CE prevede în mod expres posibilitatea recunoașterii unei decizii de returnare emise de o autoritate competentă dintr-un stat membru împotriva unui resortisant al unei țări terțe prezent pe teritoriul unui alt stat membru. Articolul 6 din Directiva privind returnarea nu menționează în mod expres cazul în care un al doilea stat membru recunoaște o decizie de returnare emisă de un prim stat membru în conformitate cu Directiva 2001/40/CE. O interpretare literală a articolului 6, care ar obliga astfel statul membru care recunoaște decizia să emită, de asemenea, o a doua decizie de returnare completă, în conformitate cu Directiva 2008/115/CE, ar priva Directiva 2001/40/CE de orice valoare adăugată. Pentru a conferi un efect util (effet utile) existenței în continuare a Directivei 2001/40/CE, a fost necesar să se aibă în vedere o interpretare în urma căreia coexistența în continuare a celor două directive să aibă sens. În cazul în care un stat membru A reține o persoană care face deja obiectul unei decizii de returnare emise de un stat membru B, statul membru A poate: În cazul în care statul membru A recunoaște decizia de returnare emisă de statul membru B în conformitate cu Directiva 2001/40/CE, acesta are în continuare obligația să aplice garanțiile referitoare la executarea returnării (îndepărtării) prevăzute în Directiva privind returnarea atunci când execută decizia de returnare recunoscută. Recunoașterea reciprocă a deciziilor de returnare poate genera o valoare adăugată semnificativă în anumite cazuri – în special în contextul tranzitului terestru al persoanelor returnate (a se vedea secțiunea 6.4 de mai jos). Comisia încurajează statele membre să se prevaleze de opțiunea de recunoaștere reciprocă ori de câte ori aceasta contribuie la accelerarea procedurilor de returnare și la reducerea sarcinii administrative. 5.3. Relația cu dispozițiile Regulamentului Dublin Temeiul juridic: Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (28) („Regulamentul Dublin”) – articolele 19 și 24 Articolul 6 din Directiva privind returnarea nu menționează în mod expres cazul în care un al doilea stat membru se prevalează de posibilitatea oferită în temeiul Regulamentului Dublin de a solicita primului stat membru să preia un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală. O interpretare literală a articolului 6, care ar obliga astfel statul membru solicitant (al doilea) să emită, de asemenea, o decizie de returnare completă, în conformitate cu Directiva 2008/115/CE, ar priva normele pertinente ale Regulamentului Dublin de orice valoare adăugată. Formularea Regulamentului Dublin se referă la acest aspect în mod explicit și prevede norme clare care reglementează aplicarea Directivei privind returnarea și a Regulamentului Dublin. Cazurile în care resortisantul unei țări terțe a prezentat o cerere de azil și a obținut un drept de ședere în calitate de solicitant de azil în al doilea stat membru nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea, având în vedere că resortisantul țării terțe beneficiază de un drept de ședere în calitate de solicitant de azil și, prin urmare, nu poate fi considerat ca aflându-se în situație de ședere ilegală în al doilea stat membru. În același timp, cazurile în care resortisantul unei țări terțe nu a prezentat o cerere de azil și nu a obținut un drept de ședere în calitate de solicitant de azil în al doilea stat membru se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea. Ar putea fi avute în vedere situațiile de mai jos (29). Exemple practice: 5.4. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care deține un drept de ședere într-un alt stat membru Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6 alineatul (2) Resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care posedă un permis de ședere valid sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, eliberate de un alt stat membru, trebuie să li se impună să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. În cazul nerespectării acestei cerințe de către resortisantul unei țări terțe sau în cazul în care plecarea imediată a resortisantului unei țări terțe este necesară din motive de ordine publică sau de securitate națională, se aplică alineatul (1). Această dispoziție, care înlocuiește o normă similară prevăzută la articolul 23 alineatele (2) și (3) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (30), prevede că nu trebuie emisă o decizie de returnare unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care deține un permis valabil de ședere în alt stat membru. În astfel de cazuri, resortisantul țării terțe ar trebui, în primul rând, să fie obligat să se întoarcă imediat în statul membru în care beneficiază de un drept de ședere. Numai în cazul în care persoana nu se conformează acestei cereri sau în cazurile în care există riscuri pentru ordinea publică sau securitatea națională se adoptă o decizie de returnare. Clarificări suplimentare: Exemplu practic: 5.5. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care intră sub incidența acordurilor bilaterale existente între statele membre Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6 alineatul (3) Statele membre pot decide să nu emită o decizie de returnare pentru un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, dacă resortisantul în cauză al unei țări terțe este preluat de un alt stat membru în conformitate cu acordurile bilaterale sau normele existente la data intrării în vigoare a directivei (și anume 13 ianuarie 2009). În acest caz, statul membru care a preluat resortisantul respectiv al unei țări terțe pune în aplicare alineatul (1). Dispoziția prevede, în mod excepțional și sub forma unei „clauze de standstill”, posibilitatea ca statele membre să trimită înapoi migranții în situație neregulamentară către alte state membre în temeiul acordurilor bilaterale sau al normelor existente la 13 ianuarie 2009. Atenționare/explicație istorică: această dispoziție a fost inclusă în textul directivei într-un stadiu avansat al negocierilor, ca urmare a unei cereri ferme din partea anumitor state membre, care au insistat asupra faptului că Directiva privind returnarea nu ar trebui să le oblige să modifice practici bine stabilite de preluare/trimitere înapoi a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în alte state membre în temeiul acordurilor bilaterale. Principiul pe care se întemeiază Directiva privind returnarea constă în returnarea directă a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală din UE către țări terțe. Prin urmare, articolul 6 alineatul (3) din directivă stabilește o excepție care se referă numai la obligația statelor membre pe al căror teritoriu se află resortisantul țării terțe de a emite o decizie de returnare, obligația respectivă revenind în aceste cazuri statului membru care preia persoana respectivă. Dispoziția respectivă nu prevede o excepție de la domeniul de aplicare al Directivei privind returnarea, în plus față de cele stabilite la articolul 2 alineatul (2) – a se vedea hotărârea CJUE în cauza C-47/15, Affum (punctele 82-85). Clarificări suplimentare: 5.6. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care beneficiază de permis/autorizație din motive umanitare (sau de altă natură) Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6 alineatul (4) Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nicio decizie de returnare. În cazul în care a fost deja emisă o decizie de returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care conferă un drept de ședere. Statele membre sunt libere în orice moment să acorde un permis sau un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală. În acest caz, eventualele proceduri de returnare în curs trebuie închise și decizia de returnare sau de îndepărtare deja emisă trebuie să fie retrasă sau suspendată, în funcție de natura permisului. Același lucru este valabil în cazul în care statele membre trebuie să acorde un drept de ședere, de exemplu, ca urmare a prezentării unei cereri de azil. Rămâne la latitudinea statelor membre să decidă ce abordare (retragerea sau suspendarea deciziei de returnare) ar trebui aplicată, luând în considerare natura și durata probabilă a permisului sau a dreptului de ședere care a fost acordat, precum și necesitatea de a se dispune de proceduri de returnare eficace. Cu toate acestea, în conformitate cu hotărârea CJUE în cauza C-601/15, J. N. (34) (punctele 75-80), atunci când un stat membru acordă dreptul de ședere pe teritoriul său unui resortisant al unei țări terțe care solicitat protecție internațională și a făcut deja obiectul unei decizii de returnare înainte de depunerea cererii, statele membre ar trebui să suspende executarea deciziei de returnare (și nu să retragă decizia) până la luarea unei decizii cu privire la cererea de protecție internațională (a se vedea, de asemenea, secțiunea 7). 5.7. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului/autorizației Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6 alineatul (5) În cazul în care un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care îi conferă un drept de ședere, statul membru respectiv ia în considerare posibilitatea de a nu emite decizia de returnare până la finalizarea procedurii în curs, fără a se aduce atingere alineatului (6). Statele membre pot să nu emită o decizie de returnare a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care sunt în așteptarea unei decizii cu privire la reînnoirea permisului. Această dispoziție are rolul de a proteja resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe teritoriul unui stat membru pentru o anumită perioadă de timp și care – din cauza întârzierilor în cadrul procedurii de reînnoire a permisului – se află temporar în situație de ședere ilegală.Dispoziția se referă exclusiv la procedurile de reînnoire a unui permis de ședere în curs în statul membru în care are loc reținerea („statul membru respectiv”). Statele membre sunt încurajate să se prevaleze de această dispoziție și în cazurile în care este probabil ca cererea de reînnoire să fie aprobată și să asigure persoanelor în cauză cel puțin același tratament cu cel oferit persoanelor returnate în cursul termenului pentru plecarea voluntară sau de amânare a returnării. Dispoziția nu se aplică procedurilor în curs de reînnoire a unui permis de ședere într-un alt stat membru. Cu toate acestea, în anumite situații, faptul că o persoană face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului de ședere într-un alt stat membru poate justifica amânarea returnării în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) sau aplicarea unor măsuri mai favorabile în conformitate cu articolul 4 alineatul (3). 5.8. Norme speciale din directivele în domeniul migrației legale privind readmisia între statele membre în cazurile de mobilitate în interiorul UE Temeiul juridic: Directiva 2014/66/UE a Parlamentului European și a Consiliului (35) (Directiva privind transferurile în cadrul aceleiași companii) – articolul 23; Directiva 2003/109/CE a Consiliului (36) (Directiva privind rezidenții pe termen lung) [modificată prin Directiva 2011/51/UE (37)] – articolele 12 și 22; Directiva 2009/50/CE a Consiliului (38) (Directiva privind cartea albastră ) – articolul 18 Directivele menționate anterior conțin norme speciale privind readmisia între statele membre în cazul mobilității în interiorul UE a anumitor categorii de resortisanți ai țărilor terțe (transferuri în cadrul aceleiași companii, posesori ai cărții albastre a UE, rezidenți pe termen lung). Dispozițiile respective sunt considerate a fi leges speciales (dispoziții speciale, mai specifice) care trebuie urmate în primul rând în cazurile/situațiile reglementate în mod expres de directivele menționate. 6. PLECAREA VOLUNTARĂ Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 7 alineatul (1) Decizia de returnare prevede un termen adecvat între șapte și treizeci de zile, pentru plecarea voluntară, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2) și (4). Statele membre pot să prevadă în legislația națională că un astfel de termen este acordat numai pe baza unei cereri din partea resortisantului unei țări terțe. În acest caz, statele membre informează resortisanții în cauză ai țărilor terțe asupra posibilității prezentării unei astfel de cereri. Promovarea plecării voluntare este unul dintre obiectivele principale ale Directivei privind returnarea. Cu excepția cazului în care există motive pentru a concluziona că aceasta ar submina scopul returnării, plecarea voluntară prin respectarea unei obligații de returnare este preferabilă îndepărtării pentru triplul motiv că aceasta este o opțiune de returnare mai demnă, mai sigură și, adesea, mai eficientă din punct de vedere al costurilor. Pe parcursul termenului acordat pentru plecare voluntară, resortisantul țării terțe în cauză are obligația de returnare, deși această obligație nu poate fi pusă în executare decât după expirarea termenului respectiv sau dacă apare un risc de sustragere sau un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională ori acestuia i se respinge cererea de permis de ședere ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă (a se vedea secțiunea 6.3). Statele membre sunt încurajate să ofere posibilitatea plecării voluntare unui număr cât mai mare de persoane returnate și să ia decizia de a nu face acest lucru în cazurile în care există un risc ca măsura să compromită scopul procedurii de returnare. Ultima teză a articolul 7 alineatul (1) permite statelor membre să decidă ca acordarea unui termen pentru plecare voluntară să fie condiționat de depunerea unei cereri de către resortisanții țărilor terțe. În acest caz, informațiile cu privire la posibilitatea de a solicita acordarea unui termen pentru plecare voluntară trebuie transmise în mod individual resortisanților țărilor terțe în cauză. Fișele informative generale pentru public (de exemplu, un anunț cu privire la posibilitatea de a prezenta o astfel de cerere pe site-ul birourilor pentru imigrări sau imprimarea unor materiale publicitare și afișarea lor pe panouri de informare în clădirile autorităților locale pentru imigrație) pot fi utile, dar ar trebui să fie completate cu informații individualizate. Astfel de informații ar trebui să fie furnizate minorilor într-un mod adaptat nevoilor lor, precum și vârstei și situației în care se află și ar trebui să se acorde o atenție specială situației minorilor neînsoțiți. Statele membre pot decide și să acorde un termen pentru plecare voluntară la cerere pentru anumite categorii de resortisanți ai țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (de exemplu, persoanelor a căror cerere de permis de ședere le-a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă) sau pentru obținerea de asistență (de exemplu, asistență pentru reintegrare), și să acorde acest termen fără o cerere prealabilă în alte cazuri. Comisia recomandă acordarea unui termen pentru plecare voluntară ca urmare a unei solicitări din partea resortisanților țărilor terțe în cauză, asigurându-se, în același timp, că informațiile necesare pentru depunerea unei cereri sunt furnizate în mod corespunzător și sistematic resortisanților țărilor terțe. Programe de returnare voluntară asistată: deși Directiva privind returnarea nu impune statelor membre să instituie un program de returnare voluntară asistată, în considerentul 10 al acesteia se precizează că „în scopul promovării returnării voluntare, statele membre ar trebui să asigure o mai bună asistență și consiliere pentru returnare și să utilizeze cât mai bine posibilitățile de finanțare corespunzătoare”. Prin urmare, statele membre sunt puternic încurajate să pună la dispoziție programe de returnare voluntară asistată pe tot parcursul procedurilor, ca parte a eforturilor de promovare a unei returnări mai demne și mai umane și, în general, pentru a spori eficacitatea returnării. Pentru a facilita accesul la aceste programe și a se asigura că resortisanții țărilor terțe vizați iau o decizie în cunoștință de cauză, statele membre ar trebui să asigure diseminarea adecvată a informațiilor privind returnarea voluntară și programe de returnare voluntară asistată, de asemenea, în cooperare cu autoritățile naționale care pot fi în contact direct cu resortisanții țărilor terțe (de exemplu, serviciile de educație, sociale și de sănătate), cu organizațiile neguvernamentale și cu alte organisme. Atunci când se furnizează astfel de informații minorilor, acest lucru ar trebui să se realizeze într-un mod adaptat nevoilor lor, precum și vârstei și situației în care se află. Programele naționale ar trebui să respecte standardele comune fără caracter obligatoriu pentru programele de returnare voluntară asistată (și reintegrare) puse în aplicare de statele membre (39), care au fost elaborate de Comisie în cooperare cu statele membre și aprobate de Consiliul JAI în concluziile sale din 9-10 iunie 2016 (40). Grupul de experți în materie de returnare din cadrul Rețelei europene de migrație (REM) a fost creat pentru a facilita o mai bună cooperare practică între state și părțile interesate în domeniul programelor de returnare, de returnare voluntară asistată și de reintegrare. Acesta ar trebui să fie un instrument esențial pentru colectarea și schimbul de informații, iar statele membre sunt încurajate să îl utilizeze. Clarificări suplimentare: Pe baza unei evaluări individuale a situației resortisantului țării terțe și luând în considerare, în special, perspectiva returnării și disponibilitatea resortisantului țării terțe de a coopera cu autoritățile competente, Comisia recomandă statelor membre să acorde cel mai scurt termen pentru plecare voluntară necesar pentru organizarea și efectuarea returnării. O perioadă mai mare de șapte zile ar trebui acordată numai atunci când resortisantul țării terțe cooperează în mod activ în cadrul procesului de returnare. 6.1. Prelungirea termenului pentru plecare voluntară Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 7 alineatul (2) Statele membre prelungesc, atunci când este cazul, în mod adecvat termenul plecării voluntare, ținând seama de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte, cum ar fi durata șederii, existența copiilor care frecventează școala și existența altor legături familiale și sociale. Nu există niciun termen maxim prestabilit de prelungire a termenului pentru plecare voluntară și fiecare caz individual ar trebui să fie tratat pe baza specificului propriu în conformitate cu legislația națională de punere în aplicare și cu practica administrativă. Statele membre dispun de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă prelungirea termenului pentru plecare voluntară ar fi „adecvată”. Ținând seama de trimiterea din text la copiii care frecventează școala, pot fi acordate prelungiri ale termenului pentru plecare voluntară până la sfârșitul semestrului sau al anului școlar, sau pentru o perioada care cuprinde un întreg an școlar, cu condiția ca acest lucru să fie în interesul superior al copilului și să fie luate în considerare în mod corespunzător toate circumstanțele relevante ale cazului respectiv. O prelungire a termenului peste cele 30 de zile poate fi acordată încă de la început (la momentul emiterii deciziei de returnare), în cazul în care este justificată de evaluarea individuală a circumstanțelor cazului. Nu este necesar să se acorde inițial un termen de 30 de zile și, ulterior, acesta să fie prelungit. Expresia „atunci când este cazul” se referă la circumstanțele legate atât de persoana care face obiectul procedurii de returnare, cât și de statul care efectuează returnarea. Statele membre dispun de putere de apreciere în ceea ce privește conținutul și gradul de reglementare al propriei legislații naționale de punere în aplicare cu privire la această chestiune. Cele trei situații menționate la articolul 7 alineatul (2) (durata șederii, copiii care frecventează școala, legăturile familiale) ar trebui să fie respectate în mod expres în legislația națională de punere în aplicare și în practica administrativă. Normele administrative ale statelor membre pot fi mai detaliate și, de asemenea, ar putea să prevadă alte motive de prelungire, dar nu ar trebui să fie mai puțin precise, astfel încât să afecteze armonizarea. 6.2. Obligațiile în cursul termenului pentru plecare voluntară Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 7 alineatul (3) În cursul termenului pentru plecare voluntară pot fi impuse o serie de obligații în scopul de a evita riscul de sustragere, cum ar fi aceea de a se prezenta, la intervale de timp periodice, autorităților, de a depune o garanție financiară corespunzătoare, de a prezenta documente sau obligația de a rămâne într-un anumit loc. Obligațiile prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din Directiva privind returnarea pot fi impuse în cazul în care există un risc de sustragere care trebuie evitat. În cazul în care evaluarea individuală a cazului arată că nu există circumstanțe speciale, astfel de obligații nu sunt justificate – a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-61/11, El Dridi, punctul 37: „Din articolul 7 alineatele (3) și (4) din directiva menționată rezultă că numai în cazul unor circumstanțe speciale, precum existența unui risc de sustragere, statele membre pot, pe de o parte, să impună destinatarului unei decizii de returnare obligația de a se prezenta periodic autorităților, de a depune o garanție financiară corespunzătoare, de a prezenta documente sau obligația de a rămâne într-un anumit loc sau, pe de altă parte, să prevadă un termen pentru plecarea voluntară mai scurt de șapte zile sau chiar să nu acorde un astfel de termen”. Comisia recomandă ca statele membre să utilizeze această posibilitate în cazul în care există un risc de sustragere care trebuie evitat în termenul pentru plecare voluntară. Ar trebui să se acorde atenție faptului că posibilitatea statelor membre de a impune anumite obligații poate constitui un avantaj pentru persoana care face obiectul procedurii de returnare, întrucât astfel se poate acorda un termen pentru plecare voluntară în cazuri care, în mod normal, nu sunt eligibile pentru un astfel de tratament. Nu este posibil să se stabilească o valoare general aplicabilă a sumei care constituie o „garanție financiară corespunzătoare”. În orice caz, ar trebui respectat principiul proporționalității, și anume suma ar trebui să țină seama de situația individuală a persoanei returnate. Practica actuală a statelor membre prevede sume variind între aproximativ 200 EUR și 5 000 EUR. Dacă acest lucru este necesar într-un caz individual, obligațiile menționate la articolul 7 alineatul (3) pot fi aplicate, de asemenea, în mod cumulativ. Atunci când impun obligații în temeiul articolului 7 alineatul (3), statele membre ar trebui să țină seama de situația individuală a persoanei care face obiectul procedurii de returnare și să asigure respectarea deplină a principiului proporționalității. Statele membre trebuie să evite impunerea unor obligații care nu pot fi respectate de facto (de exemplu, în cazul în care o persoană nu deține un pașaport, aceasta nu va fi în măsură să îl prezinte). 6.3. Indicații contrare Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 7 alineatul (4) În cazul existenței unui risc de sustragere, sau în cazul în care o cerere de permis de ședere a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai scurtă de șapte zile. Statele membre pot decide să nu acorde un termen pentru plecare voluntară în aceste cazuri – enumerate în mod exhaustiv la articolul 7 alineatul (4) din Directiva privind returnarea – în care există o „indicație contrară”, adică atunci când resortisantul unei țări terțe prezintă un risc de sustragere (a se vedea secțiunea 1.6) sau un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională (de exemplu, condamnări anterioare pentru infracțiuni grave comise, de asemenea, în alte state membre), precum și atunci când o cerere de permis de ședere (de exemplu, cererea de azil, cererea de permis de ședere sau de reînnoirea a acestuia) i-a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă. Atunci când, pe baza unei evaluări individuale, se poate stabili că într-un caz specific există astfel de „indicații contrare”, nu ar trebui acordat un termen pentru plecare voluntară și ar trebui acordat un termen mai scurt de șapte zile numai în cazul în care acesta nu împiedică autoritățile naționale să efectueze îndepărtarea. Cu toate acestea, statele membre pot să modifice evaluarea situației în orice moment (o persoană care face obiectul procedurii de returnare necooperantă inițial își poate schimba atitudinea și poate accepta o ofertă de returnare voluntară asistată) și să acorde un termen pentru plecare voluntară, deși inițial a existat un risc de sustragere. Clarificări suplimentare: 6.4. Respectarea obligațiilor în practică – tranzitul pe cale terestră Anexa 39 la manualul Schengen „Formular standard de recunoaștere a unei decizii de returnare în scopul tranzitului terestru” Harta statelor membre participante (disponibilă în urma unei căutări în consultările REM ad hoc folosind cuvintele-cheie „returnare” și „2015” pe site-ul web REM Europa) Atenționare/explicație: O persoană care face obiectul procedurii de returnare și care intenționează să părăsească teritoriul UE pe cale terestră în termenul pentru plecare voluntară nu deține o viză valabilă sau alte autorizații de tranzit prin alte state membre către țara sa de returnare și, prin urmare, riscă să fie reținută/oprită de poliție în cursul deplasării și să facă obiectul unei a doua decizii de returnare emise de statul de tranzit. Acest lucru contravine obiectivului de politică prevăzut în Directiva privind returnarea de a asigura returnarea efectivă, inclusiv prin plecare voluntară. Emiterea unei vize de tranzit pentru persoana care face obiectul procedurii de returnare ar fi o soluție neadecvată și insuficientă, întrucât acordarea unei vize pentru resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care sunt obligați să părăsească teritoriul ar fi contrară normelor UE privind vizele. De asemenea, statele membre de tranzit nu par să aibă nicio motivație să elibereze acest tip de viză (din cauza riscului ca persoanele să se sustragă procedurii și/sau să genereze costuri legate de îndepărtare) și, prin urmare, în practică, refuză adesea eliberarea vizei. De asemenea, nici acordarea unui permis european de liberă trecere în vederea returnării nu oferă o soluție: în lipsa definirii clare a naturii juridice și a efectelor juridice exacte ale unui astfel de permis de liberă trecere, persoana care face obiectul procedurii de returnare – din punct de vedere strict juridic – ar fi considerată în continuare drept aflându-se în situație de ședere ilegală în statul de tranzit și ar putea, prin urmare, să facă obiectul unei noi decizii de returnare în conformitate cu articolul 6 alineatul (1). O modalitate de a evita această problemă este de a promova returnarea directă către țări terțe pe calea aerului. Cu toate acestea, opțiunea menționată ar putea fi costisitoare și greu de realizat pentru persoana returnată. O abordare recomandată în mod expres de către Comisie este ca statele membre de tranzit să recunoască deciziile de returnare emise de primul stat membru prin intermediul anexei 39 la Manualul Schengen intitulată „Formular standard de recunoaștere a unei decizii de returnare în scopul tranzitului terestru” (emisă de Comisie în septembrie 2011, în urma consultărilor cu statele membre în cauză la nivel tehnic și a discuției în cadrul Grupului de lucru pentru migrare-expulzare al Consiliului Uniunii Europene). În conformitate cu această abordare, statul membru de tranzit poate recunoaște decizia de returnare, inclusiv termenul pentru plecare voluntară acordat de primul stat membru și va permite persoanei care face obiectul procedurii de returnare să îi tranziteze teritoriul pe baza deciziei recunoscute și a termenului pentru plecarea voluntară recunoscut. Această abordare are avantajul că statul membru de tranzit nu este obligat să emită o nouă decizie de returnare și poate să îi solicite primului stat membru rambursarea tuturor costurilor aferente îndepărtării în cazul în care apar probleme și persoana care face obiectul procedurii de returnare trebuie să fie îndepărtată pe cheltuiala statului de tranzit (prin aplicarea prevederilor Deciziei 2004/191/CE a Consiliului (42)). Statele membre care sunt în continuare reticente să utilizeze această opțiune voluntară (ca stat membru de trimitere sau de primire) sunt încurajate să aplice măsurile menționate și să informeze Comisia și celelalte state membre cu privire la participarea lor. Clarificări suplimentare: 6.5. Respectarea obligațiilor în practică – tranzitul pe calea aerului Directiva 2003/110/CE a Consiliului (43) privind asistența la tranzit în cadrul măsurilor de îndepărtare pe calea aerului prevede un cadru juridic pentru cooperarea dintre autoritățile competente în aeroporturile din statele membre de tranzit cu privire la îndepărtarea pe calea aerului cu sau fără escortă. Termenul „îndepărtare fără escortă” din directiva menționată (care a fost adoptată cu cinci ani înainte de Directiva privind returnarea) poate fi interpretat ca acoperind, de asemenea, „plecarea voluntară” în sensul Directivei privind returnarea (44). Comisia recomandă utilizarea în mod sistematic a Directivei 2003/110/CE atunci când se organizează tranzitul pe calea aerului în contextul plecării voluntare (a se vedea, de asemenea, secțiunea 7.2). 6.6. Înregistrarea plecării voluntare În prezent, nu există un sistem central al UE de urmărire a plecării voluntare. În cazul tranzitului pe cale terestră al persoanelor returnate în conformitate cu recomandarea prevăzută în anexa 39 la Manualul Schengen, poliția de frontieră trimite prin fax o confirmare statului membru care a emis decizia de returnare. În alte cazuri, persoanele returnate își declară uneori întoarcerea prin intermediul consulatelor statelor membre în țările terțe. De asemenea, în unele cazuri, plecarea este înregistrată de polițiștii de frontieră care efectuează controalele la ieșire. Absența unui sistem central al UE de urmărire a plecării voluntare creează o discrepanță, în ceea ce privește atât verificarea efectuării călătoriei, cât și statisticile. Propunerea de regulament a Comisiei privind utilizarea Sistemului de informații Schengen pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (45) are ca scop remedierea acestei situații. Pe termen scurt, statele membre ar trebui să pună în aplicare mijloace pentru a verifica dacă un resortisant al unei țări terțe a părăsit Uniunea, inclusiv în termenul stabilit pentru plecare voluntară și fără asistență, pentru a asigura o monitorizare eficace în cazul nerespectării cerințelor. Statele membre sunt încurajate să utilizeze cât mai bine canalele de informare disponibile și, în acest scop: De asemenea, statele membre ar trebui să ia în considerare stabilirea de contacte cu companiile aeriene pentru a obține informații cu privire la prezența la bordul aeronavei, la momentul planificat al plecării, a resortisanților țărilor terțe care urmează să se întoarcă fără escortă. 7. ÎNDEPĂRTAREA Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 8 alineatele (1)-(4) Directiva privind returnarea stabilește un obiectiv („executarea deciziei de returnare”) care ar trebui să fie realizat în mod eficient și proporțional prin „toate măsurile necesare”, lăsând în același timp modalitățile concrete („modul”) în seama legislației și a practicii administrative ale statelor membre – a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-329/11, Achughbabian, punctul 36: „[…] termenii «măsuri» și «măsuri coercitive» utilizați se referă la orice intervenție care conduce, în mod eficient și proporțional, la returnarea persoanei interesate”. Indiferent de obligațiile resortisanților țărilor terțe de a coopera cu privire la identificarea lor și de a solicita documentele necesare de la autoritățile naționale din țara de origine, obligația statelor membre de a lua „toate măsurile necesare” include, de asemenea, adresarea unei solicitări în timp util țării terțe de readmisie de a elibera un document de identitate sau de călătorie valabil sau de a accepta utilizarea documentului european de călătorie pentru returnare (46) în cazul în care aceste măsuri sunt prevăzute în acordurile sau înțelegerile în vigoare cu țara terță, cu scopul de a permite transportul fizic al resortisantului țării terțe în afara statului membru. Utilizarea documentului european de călătorie pentru returnare ar trebui promovată în continuare în cadrul negocierilor și al punerii în aplicare a acordurilor bilaterale de readmisie și a acordurilor de readmisie ale UE, precum și a altor acorduri cu țările terțe. Procedurile administrative cu țările terțe în vederea pregătirii operațiunii de îndepărtare (de exemplu, obținerea documentelor de călătorie și a autorizațiilor necesare) pot fi lansate în termenul pentru plecare voluntară, fără a pune în pericol resortisantul țării terțe în cauză (a se vedea, de asemenea, secțiunea 6). Pentru diminuarea impactului unor posibile abuzuri, în special cele legate de cererile de azil neîntemeiate, multiple și introduse în ultimul moment, precum și de căile de atac nefondate exercitate împotriva deciziilor în materie de azil sau legate de returnare, formulate cu unicul scop de a întârzia sau împiedica executarea deciziilor de returnare, Comisia recomandă ca statele membre să ia măsuri pentru a organiza proceduri de examinare a cererilor de protecție internațională în mod accelerat sau, dacă este cazul, proceduri la frontieră, în conformitate cu Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului (47) („Directiva privind procedurile de azil”). Limita dintre plecarea voluntară și îndepărtare: returnarea este un concept foarte vast și acoperă procesul de întoarcere într-o țară terță (în mod voluntar sau forțat) prin respectarea unei obligații de returnare. Îndepărtarea este un concept mult mai restrâns. Aceasta înseamnă executarea obligației de returnare, și anume transportul fizic în afara statului membru. CJUE a subliniat deja în hotărârea pronunțată în cauzele C-61/11, El Dridi, (punctul 41), și C-329/11, Achughbabian, faptul că Directiva privind returnarea prevede o „graduare a măsurilor”, care variază de la executarea voluntară la executarea forțată a deciziei de returnare. În practică, există în mod frecvent cazuri care conțin atât elemente de returnare forțată (luarea în custodie publică), cât și elemente de returnare voluntară (călătoria voluntară ulterioară fără a fi nevoie să se aplice forța fizică). Statele membre sunt încurajate să utilizeze, în toate etapele procedurii, măsurile cele mai puțin intruzive. În cazul în care persoanele returnate care fac obiectul îndepărtării/luării în custodie publică își schimbă atitudinea și sunt dispuse să coopereze și să plece în mod voluntar, statele membre sunt încurajate și au dreptul să dea dovadă de flexibilitate. Executarea unei decizii de returnare după respingerea unei cereri de protecție internațională: în hotărârea pronunțată din cauza C-601/15, J. N. (punctele 75-76 și 80), CJUE a stabilit că, după respingerea în primă instanță a unei cereri de azil, executarea unei decizii de returnare emise anterior trebuie reluată din stadiul în care a fost întreruptă și că procedurile de returnare nu trebuie reluate de la început: „[…] efectul util al Directivei 2008/115/CE impune ca o procedură inițiată în temeiul acestei directive, în cadrul căreia a fost adoptată o decizie de returnare, […] însoțită de o interdicție de intrare, să poată fi reluată din stadiul în care a fost întreruptă ca urmare a depunerii unei cereri de protecție internațională imediat ce această cerere a fost respinsă în primă instanță […]. În această privință, atât din obligația de loialitate a statelor membre, care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE și amintită la punctul 56 din Hotărârea El Dridi […], cât și din cerințele de eficacitate […] rezultă că obligația impusă la articolul 8 din această directivă statelor membre de a efectua îndepărtarea, în ipotezele prevăzute la alineatul (1) al acestui articol, trebuie îndeplinită în cel mai scurt termen […]. Or, această obligație nu ar fi respectată dacă îndepărtarea ar fi întârziată ca urmare a faptului că, după respingerea în primă instanță a cererii de protecție internațională, o procedură […] trebuie reluată nu din stadiul în care a fost întreruptă, ci de la începutul său.” Pedeapsa cu închisoarea, ca o măsură de drept penal pentru șederea ilegală, nu poate fi niciodată „o măsură necesară” în sensul articolului 8 alineatul (1) din Directiva privind returnarea (a se vedea secțiunea 4). În conformitate cu articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la libertate, astfel cum este interpretat în baza articolului 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, privarea de libertate în contextul returnării este permisă doar în scopul îndepărtării, în temeiul articolului 15 din Directiva privind returnarea – a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-329/11, Achughbabian (punctul 37): „[…] aplicarea și executarea unei pedepse cu închisoarea în cursul procedurii de returnare prevăzute de Directiva 2008/115/CE nu contribuie la realizarea îndepărtării, care reprezintă obiectivul acestei proceduri, și anume transportul fizic al persoanei interesate în afara statului membru. Prin urmare, o astfel de pedeapsă nu constituie o «măsură» sau o «măsură coercitivă» în sensul articolului 8 din Directiva 2008/115/CE”. Statele membre trebuie să țină seama de starea de sănătate a resortisanților țărilor terțe în contextul punerii în aplicare a Directivei privind returnarea, în conformitate cu articolul 5 litera (c); în plus, la executarea deciziilor de returnare înconformitate cu articolul 8 alineatul (1) din directivă, statele membre trebuie să acționeze cu respectarea demnității și integrității fizice a resortisanților țărilor terțe. Respectând pe deplin dreptul la sănătate și ținând seama de faptul că directiva nu impune obligația de a efectua în mod sistematic verificări medicale sau de a emite o declarație „ fit-to-fly ” (apt pentru a fi transportat pe calea aerului) în ceea ce îi privește pe toți resortisanții țărilor terțe care fac obiectul îndepărtării, Comisia recomandă ca statele membre să ia măsuri pentru a preveni potențialele abuzuri legate de cererile medicale false prezentate de resortisanții țărilor terțe care ar avea ca rezultat împiedicarea sau suspendarea în mod nejustificat a îndepărtării din motive medicale (a se vedea, de asemenea, secțiunea 12.4), de exemplu prin garantarea faptului că este disponibil personal medical calificat numit de autoritățile naționale competente pentru a furniza un aviz medical independent și obiectiv în cazuri specifice. 7.1. Îndepărtarea pe calea aerului Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 8 alineatul (5); Orientări comune privind dispozițiile de siguranță care urmează să fie luate pentru operațiunile comune de expulzare pe cale aeriană, anexate la Decizia 2004/573/CE a Consiliului (48); Regulamentul (UE) 2016/1624 al Parlamentului European și al Consiliului (49) – articolul 28 alineatul (3) În executarea îndepărtărilor pe calea aerului, statele membre țin cont de orientările comune privind dispozițiile de siguranță care urmează să fie luate pentru operațiunile comune de expulzare pe calea aerului, anexate la Decizia 2004/573/CE. În conformitate cu Directiva privind returnarea, statele membre iau în considerare Orientările comune privind dispozițiile de siguranță care urmează să fie luate pentru operațiunile comune de expulzare pe cale aeriană, anexate la Decizia 2004/573/CE în contextul tuturor îndepărtărilor pe calea aerului și nu doar – astfel cum se prevedea inițial în decizia respectivă – în contextul operațiunilor comune de îndepărtare. Unele părți din orientările menționate sunt destinate, prin natura lor, să fie luate în considerare numai pentru zborurile comune, cum ar fi normele privind rolul și distribuția sarcinilor între statele membre organizatoare și cele participante și, prin urmare, nu pot fi luate în considerare într-un context pur național. Cu toate acestea, toate celelalte părți din orientări (a se vedea cele mai relevante extrase în caseta de mai jos) ar trebui să fie luate în considerare și în cadrul operațiunilor de îndepărtare desfășurate la nivel strict național. ORIENTĂRI COMUNE PRIVIND DISPOZIȚIILE DE SIGURANȚĂ CARE URMEAZĂ SĂ FIE LUATE PENTRU OPERAȚIUNILE COMUNE DE EXPULZARE PE CALE AERIANĂ (extrase) 1. FAZA PREMERGĂTOARE REPATRIERII 1.1.2. Stare de sănătate și fișa medicală Statul membru organizator și fiecare stat membru participant se asigură că persoanele repatriate de care răspund au o stare de sănătate corespunzătoare, care autorizează, legal și faptic, să se recurgă în deplină siguranță la o expulzare pe cale aeriană. Se furnizează fișe medicale pentru persoanele repatriate care prezintă o problemă de sănătate cunoscută sau care au nevoie de tratament medical. Aceste fișe medicale includ rezultatele examinărilor medicale efectuate, un diagnostic și indicația medicației de care are nevoie eventual persoana, pentru a se putea lua măsurile medicale necesare. […] 1.1.3. Documente Statul membru organizator și fiecare stat membru participant se asigură că, pentru fiecare persoană repatriată, sunt disponibile documente de călătorie valabile, precum și alte documente, certificate sau dosare necesare. Aceste documente sunt păstrate de o persoană autorizată până la sosirea în țara de destinație […]. 1.2.3. Utilizarea escortei private Dacă un stat membru participant utilizează o escortă din sectorul privat, autoritățile acestui stat membru se asigură că cel puțin un reprezentant oficial din acest stat se află la bordul aeronavei. 1.2.4. Calificări și formarea personalului din escortă Personalul din escortă de la bordul zborurilor comune trebuie să fi primit o formare specială prealabilă pentru executarea acestor misiuni; acesta trebuie să beneficieze de asistența medicală necesară în funcție de misiune. […] 1.2.5. Cod de conduită pentru personalul din escortă Personalul din escortă nu este înarmat. Acesta poate fi în ținută civilă care trebuie să aibă un semn distinctiv permițând identificarea sa. Ceilalți însoțitori acreditați corespunzător poartă de asemenea un semn distinctiv. Personalul din escortă este poziționat strategic la bordul aeronavei, astfel încât să asigure o siguranță maximă. Acesta trebuie să fie așezat cu persoanele repatriate de care răspund. 1.2.6. Dispoziții privind numărul personalului din escortă Numărul personalului din escortă se stabilește după caz, în urma analizei riscurilor potențiale și a unei consultări reciproce. Este recomandabil, în majoritatea cazurilor, ca numărul să fie cel puțin echivalent cu numărul persoanelor repatriate care se află la bord. Se prevede o forță de rezervă pentru asistență, dacă este cazul (spre exemplu, pe zborurile de lungă durată). 2. FAZA PREMERGĂTOARE PLECĂRII DIN AEROPORTUL DE PLECARE SAU DIN AEROPORTUL DE ESCALĂ 2.1. Transportul către aeroport și șederea în aeroport În ceea ce privește transportul către aeroport și șederea în aeroport, se aplică următoarele norme: […] 2.2. Înregistrare, îmbarcare și controale de siguranță înaintea decolării Normele care se aplică în domeniul înregistrării, îmbarcării și al controalelor de siguranță sunt următoarele: […] 3. PROCEDURA APLICABILĂ PE DURATA ZBORULUI […] 3.2. Recurgerea la măsurile coercitive Măsurile coercitive se pun în aplicare după cum urmează: 3.3. Personalul medical și interpreții Normele care se aplică personalului medical și interpreților sunt următoarele: 3.4. Documentația și supravegherea operațiunii de expulzare 3.4.1. Înregistrare și desemnare de observatori de către terți Înregistrarea audio și/sau video și supravegherea operațiunii de către observatori reprezentând terți în zborurile comune intră sub incidența unui acord prealabil între statul membru organizator și statele membre participante. […] 5. FAZA DE SOSIRE La sosire: […] 6. EȘECUL OPERAȚIUNII DE EXPULZARE În cazul în care autoritățile din țara de destinație refuză intrarea pe teritoriul lor, sau dacă operațiunea de expulzare trebuie anulată din alte motive, statul membru organizator și fiecare stat membru participant asigură, pe cheltuiala lor, revenirea pe teritoriul lor a persoanelor repatriate de care răspund. Clarificări suplimentare: 7.2. Tranzitul pe calea aerului Temeiul juridic: Directiva 2003/110/CE Directiva 2003/110/CE stabilește măsurile detaliate de asistență pe care le pot lua autoritățile competente din statele membre în aeroporturile de tranzit în cazul îndepărtărilor pe calea aerului cu sau fără escortă. Aceasta prevede un set de norme menit să faciliteze tranzitul persoanelor care fac obiectul îndepărtării într-un aeroport al unui stat membru altul decât statul membru care a adoptat și a pus în aplicare decizia de îndepărtare. În acest scop, directiva stabilește condițiile în care pot avea loc operațiunile de tranzit și indică măsurile de asistență pe care ar trebui să le furnizeze statul membru solicitat. Cererile de asistență se vor face utilizându-se formularul standard atașat la Directiva 2003/110/CE, și se vor trimite autorităților centrale ale statelor membre desemnate în acest scop. 7.3. Operațiuni comune de îndepărtare pe calea aerului Temeiul juridic: Decizia 2004/573/CE Decizia 2004/573/CE se referă în special la identificarea sarcinilor comune și a celor specifice ale autorităților responsabile cu organizarea sau participarea la aceste operațiuni. La decizia Consiliului menționată mai sus sunt anexate orientări comune privind dispozițiile de siguranță pentru operațiunile comune de îndepărtare pe calea aerului. În conformitate cu articolul 8 alineatul (5) din Directiva privind returnarea, orientările respective trebuie să fie luate în considerare pentru orice îndepărtare pe calea aerului, inclusiv în cazul operațiunilor desfășurate la nivel strict național (a se vedea secțiunea 7.1). 7.4. Operațiunile de returnare coordonate de Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă Temeiul juridic: Regulamentul (UE) 2016/1624 – articolul 28 Una dintre sarcinile Agenției Europene pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă este de a oferi asistență pentru organizarea și desfășurarea operațiunilor de returnare ale statelor membre în conformitate cu politica UE în materie de returnare și, în special, cu Directiva privind returnarea, element esențial al legislației Uniunii în materie de returnare. Rolul agenției în ceea ce privește aspectele legate de returnare și conformitatea acesteia cu drepturile fundamentale a fost consolidat prin Regulamentul privind Poliția de frontieră și garda de coastă la nivel european în 2016. Există o valoare adăugată clară în desfășurarea operațiunilor de returnare care sunt coordonate de agenție, iar statele membre sunt încurajate să facă uz pe deplin de această posibilitate. Operațiunile de returnare coordonate de agenție fac obiectul supravegherii returnării forțate (a se vedea secțiunea 8). 8. SUPRAVEGHEREA RETURNĂRII FORȚATE Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 8 alineatul (6) Statele membre asigură un sistem eficient de supraveghere a returnării forțate. Supravegherea returnării forțate este un instrument important care poate servi atât intereselor persoanei care face obiectul procedurii de returnare, cât și intereselor autorităților de punere în aplicare ca mecanism intrinsec de control pentru practicile naționale curente în materie de returnare. O supraveghere eficace poate contribui la dezamorsarea situației. Aceasta permite identificarea și corectarea rapidă a eventualelor deficiențe. De asemenea, supravegherea protejează autoritățile de punere în aplicare – care uneori pot face obiectul criticilor nejustificate din partea mass-mediei și a ONG-urilor – prin furnizarea de rapoarte obiective și neutre. Directiva privind returnarea nu descrie în detaliu modul în care ar trebui să fie organizate sistemele naționale de supraveghere a returnării forțate, ci lasă statelor membre o marjă de apreciere amplă. Cu toate acestea, pe baza formulării directivei și a contextului acesteia, pot fi oferite unele îndrumări: Supravegherea operațiunilor de returnare coordonate de Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă: 9. AMÂNAREA ÎNDEPĂRTĂRII Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 9 Directiva privind returnarea prevede două interdicții absolute: statele membre nu sunt autorizate să îndepărteze o persoană în cazul în care s-ar încălca principiul nereturnării și nici să efectueze îndepărtarea pe durata soluționării unei căi de atac cu efect suspensiv. În alte cazuri, statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o anumită perioadă, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz. Lista cu posibile motive este deschisă și permite statelor membre să reacționeze în mod flexibil la orice circumstanțe nou apărute sau recent descoperite care justifică amânarea îndepărtării. Exemplele concrete menționate în Directiva privind returnarea (starea fizică sau psihică a persoanei în cauză, motive de ordin tehnic precum indisponibilitatea mijloacelor de transport adecvate) sunt exemple orientative. Statele membre pot prevedea, de asemenea, cazuri suplimentare în legislația de punere în aplicare și/sau în practicile administrative naționale. Clarificări suplimentare: 10. RETURNAREA MINORILOR NEÎNSOȚIȚI Directiva privind returnarea se aplică, de asemenea, minorilor, inclusiv minorii neînsoțiți și prevede garanții specifice care trebuie respectate de către statele membre. Prin urmare, aceste garanții se aplică oricărei persoane cu vârsta sub optsprezece ani (minor) care sosește pe teritoriul statelor membre neînsoțit de un adult responsabil pentru aceasta și atât timp cât minorul nu este luat în întreținere efectiv de această persoană (inclusiv minorii care au fost lăsați neînsoțiți după intrarea pe teritoriul statelor membre). În unele state membre, adolescenții cu vârsta sub 18 ani sunt autorizați să acționeze în nume propriu în procedurile de returnare (și de azil); cu toate acestea, garanțiile prevăzute de Directiva privind returnarea sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce privește toți minorii cu vârsta sub 18 ani. Este esențial să se găsească soluții durabile care să asigure condiții de normalitate și stabilitate tuturor minorilor pe termen lung. Returnarea este una dintre opțiunile care trebuie analizate în cadrul găsirii unei soluții durabile pentru minorii neînsoțiți și orice stat membru trebuie să aibă în vedere ca element esențial interesul superior al copilului. Înainte de a lua o decizie de returnare a unui minor neînsoțit, în conformitate cu articolul 12 alineatul (2) din Convenția privind drepturile copilului (50), minorii în cauză trebuie să beneficieze de dreptul de a fi ascultați, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, iar o evaluare a interesului superior al copilului trebuie să fie întotdeauna efectuată pe bază individuală, inclusiv cu privire la nevoile speciale, situația actuală în cadrul familiei, precum și situația și condițiile de primire în țara de returnare. O astfel de evaluare ar trebui să analizeze în mod sistematic dacă returnarea în țara de origine, inclusiv reîntregirea cu familia, este în interesul superior al copilului. Evaluarea ar trebui efectuată de autoritățile competente pe baza unei abordări multidisciplinare, cu implicarea tutorelui desemnat al minorului și/sau a autorității competente pentru protecția copilului. Statele membre ar trebui, de asemenea, să efectueze o reevaluare periodică a interesului superior al copilului în lumina evoluțiilor fiecărui caz în parte. Statele membre sunt încurajate să ia în considerare orientările interpretative și operaționale furnizate de documentul comun al UNHCR și Unicef cu privire la stabilirea interesului superior al copilului (51), Comentariul general nr. 14 al Comitetului ONU pentru drepturile copilului care prevede că interesul său superior trebuie să prevaleze (52), orientările UNHCR privind stabilirea interesului superior al copilului (53) și Manualul pentru punerea în aplicare a orientărilor UNHCR privind stabilirea interesului superior al copilului (54). Dreptul minorilor de a fi ascultați în cadrul procedurilor de returnare în care sunt implicați sau care îi afectează este parte integrantă din orice evaluare a interesului superior (a se vedea articolul 12 din Convenția privind drepturile copilului) și trebuie respectat ca un drept fundamental recunoscut ca principiu general al dreptului UE, consacrat în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acesta include acordarea importanței cuvenite opiniilor minorilor, luarea în considerare a vârstei și a gradului de maturitate al acestora și a oricăror dificultăți de comunicare pe care aceștia le pot avea, astfel încât participarea minorilor să fie semnificativă, precum și respectarea dreptului minorului de a se exprima liber (pentru mai multe clarificări, a se vedea secțiunea 12.1). Definiția minorului neînsoțit: Directiva privind returnarea nu definește noțiunea de „minor neînsoțit”. Având în vedere faptul că, în multe cazuri, minorii neînsoțiți sunt sau au fost solicitanți de azil, se recomandă utilizarea definiției prevăzute în cele mai recente directive în materie de azil, în special articolul 2 litera (e) din Directiva reformată privind condițiile de primire: „un minor care sosește pe teritoriul statelor membre neînsoțit de un adult responsabil pentru acesta în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză și cât timp nu este efectiv în întreținerea unei astfel de persoane; definiția include un minor care este lăsat neînsoțit după intrarea sa pe teritoriul statelor membre”. Abținerea de la emiterea deciziilor de returnare împotriva minorilor neînsoțiți: articolul 6 alineatul (4) din Directiva privind returnarea permite în mod expres statelor membre să acorde în orice moment o autorizație sau un drept de ședere în conformitate cu legislația națională resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală. Această regulă generală se aplică, de asemenea, minorilor. Prin urmare, statele membre care nu returnează/îndepărtează minorii din țările terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor sau care, după luarea în considerare a interesului superior al copilului, nu dispun îndepărtarea unui minor neînsoțit pot să acorde o autorizație sau un drept de ședere (de exemplu, un permis de ședere temporară pentru un minor până la împlinirea vârstei de 18 ani). Articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind returnarea obligă statele membre să aleagă fie opțiunea „A” (acordarea unui permis sau a unui drept de ședere legală), fie opțiunea „B” (efectuarea procedurilor de returnare) (a se vedea secțiunea 5). Prin urmare, statele membre ar trebui să stabilească norme clare privind statutul juridic al minorilor neînsoțiți, care să permită fie emiterea deciziilor de returnare și efectuarea returnărilor, fie acordarea dreptului de ședere în conformitate cu legislația națională. Statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a asigura disponibilitatea procedurilor de determinare a statutului în cazul minorilor neînsoțiți care nu sunt returnați. Aceasta este o abordare directă, care vizează reducerea „zonelor gri” și sporirea securității juridice pentru toți actorii implicați. Având în vedere cele de mai sus, pentru a fi compatibilă cu Directiva privind returnarea, situația minorilor neînsoțiți din statele membre care, în urma unei evaluări a interesului superior al copilului, nu returnează sau îndepărtează minorii din țările terțe, ar trebui să fie încadrată din punct de vedere juridic fie ca acordarea unui permis sau drept de ședere (temporar) (de exemplu până la împlinirea vârstei de 18 de ani) în conformitate cu articolul 6 alineatul (4) din directivă, fie ca emiterea unei decizii de returnare și amânarea îndepărtării în conformitate cu articolele 6 și 9 din Directiva privind returnarea. 10.1. Asistență din partea organismelor corespunzătoare Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 10 alineatul (1) Înainte de a decide emiterea unei decizii de returnare pentru un minor neînsoțit, organismele corespunzătoare, altele decât autoritățile care efectuează returnarea, trebuie să furnizeze asistență adecvată, acordând importanța cuvenită interesului superior al copilului. Atenționare/explicație istorică: articolul 10 alineatul (1) nu era inclus în propunerea Comisiei. Acesta a fost introdus în text în cursul negocierilor și este inspirat în mod direct din orientarea 2 alineatul (5) din documentul Consiliului Europei „Douăzeci de orientări privind returnarea forțată” (55) care prevede că „[î]nainte de a decide emiterea unei decizii de îndepărtare în ceea ce privește un copil separat, ar trebui să se furnizeze asistență, în special asistență juridică, acordând importanța cuvenită interesului superior al copilului”. Natura „organismelor corespunzătoare”: „organismul corespunzător” ar trebui să fie diferit de autoritatea de executare și ar putea fi un organism guvernamental (eventual, un serviciu separat dacă organismul desemnat face parte din același minister ca autoritatea de executare), un organism neguvernamental sau o combinație a celor două, care să asigure cooperarea multidisciplinară între sistemele de tutelă și/sau organismele de protecție a copiilor sprijinite de guvern și cele neguvernamentale. Organismele responsabile pentru îngrijirea și protecția copiilor trebuie să respecte standardele stabilite în ceea ce privește siguranța, sănătatea, caracterul adecvat al personalului și supravegherea competentă. Diferitele roluri și responsabilități ale actorilor trebuie să fie clare și transparente, în special în ceea ce îi privește pe minorii neînsoțiți, pentru a permite implicarea activă și participarea efectivă a acestora la toate aspectele care îi privesc. Natura „asistenței”: asistența ar trebui să cuprindă asistență juridică, însă nu trebuie să se limiteze la aceasta. Ar trebui abordate, de asemenea, alte aspecte menționate în mod expres în Directiva privind returnarea – cum ar fi asigurarea serviciilor necesare de asistență medicală și de îngrijiri medicale, contactul cu familia, accesul la educația de bază – care să contribuie la exercitarea drepturilor copilului, astfel cum sunt prevăzute în Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului. Ar trebui să se acorde o atenție specială necesității de a discuta cu minorul, în prealabil și în cursul oricăror procese și proceduri, precum și referitor la toate deciziile care îl privesc. Minorii ar trebui informați într-un mod adaptat nevoilor lor, precum și vârstei și situației în care se află cu privire la drepturile, procedurile și serviciile de care dispun pentru protecția lor. Momentul acordării „asistenței”: asistența oferită de către organismele corespunzătoare ar trebui acordată cât mai devreme, înaintea emiterii unei decizii de returnare. Acest lucru implică o evaluare a vârstei în timp util, cu acordarea beneficiului îndoielii. Asistența ar trebui să reprezinte un proces continuu și stabil, inclusiv în cursul etapei de returnare. Asistența poate acoperi, de asemenea, etapa ulterioară returnării, pentru a asigura o supraveghere adecvată a returnării. Dacă este necesar, tutela ar trebui transferată din statul membru către țara de returnare în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva privind returnarea. Evaluarea vârstei: Directiva privind returnarea nu cuprinde dispoziții privind evaluarea vârstei. Pe baza unei interpretări sistematice a acquis-ului Uniunii în materie de imigrație și azil, Comisia recomandă să se facă trimitere la dispozițiile articolului 25 alineatul (5) din Directiva privind procedurile de azil și să se țină seama de documentele conexe elaborate de exemplu de Biroul European de Sprijin pentru Azil (56). Continuitatea asistenței în cadrul procedurilor de azil și de returnare: deși baza juridică a tutelei acordate solicitanților de azil și cea a „asistenței” necesare pentru minori neînsoțiți/copii în cadrul procesului de returnare este diferită, există legături strânse între dispozițiile acquis-ului în materie de azil și dispozițiile Directivei privind returnarea și ar trebui să se urmărească continuitatea asistenței în procedurile de azil și de returnare. 10.2. Returnarea către un membru al familiei, un tutore desemnat sau centre de primire corespunzătoare Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 10 alineatul (2) Înaintea îndepărtării unui minor neînsoțit de pe teritoriul unui stat membru, autoritățile statului membru respectiv se asigură că acesta este trimis Printre opțiunile prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva privind returnarea, se recomandă alegerea returnării către membri ai familiei, cu excepția cazului în care acest lucru nu este în mod evident în interesul superior al copilului. Prin urmare, statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a stabili identitatea și cetățenia minorilor neînsoțiți și pentru a identifica membrii familiei acestuia. Returnarea către un tutore sau un centru de primire corespunzător pot fi o alternativă acceptabilă în anumite condiții. Comisia recomandă ca statele membre să pună în aplicare măsuri adecvate care vizează reintegrarea minorilor neînsoțiți care se întorc în țara lor de origine și să asigure accesul imediat la astfel de măsuri, atât înaintea plecării, cât și după sosirea în țara terță de returnare. Clarificări suplimentare: 11. INTERDICȚII DE INTRARE Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 6 și articolul 11 „Interdicția de intrare” înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară care interzice intrarea și șederea pe teritoriul statelor membre pentru o anumită perioadă și care însoțește o decizie de returnare. Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare: În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare. Durata interdicției de intrare se stabilește ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani. Aceasta poate depăși totuși cinci ani dacă resortisantul unei țări terțe reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională. Interdicțiile de intrare emise în legătură cu decizia de returnare, prevăzute în Directiva privind returnarea, se doresc a avea efecte preventive și a stimula credibilitatea politicii Uniunii în materie de returnare prin transmiterea unui mesaj clar că persoanelor care încalcă normele în materie de migrație în statele membre ale UE nu li se va permite reintrarea în niciun stat membru al UE pentru o anumită perioadă de timp. Directiva impune statelor membre să emită o interdicție de intrare în două cazuri „recunoscute”: (i) dacă nu a fost acordat un termen pentru plecare voluntară; și (ii) dacă obligația de returnare nu a fost respectată. În toate celelalte cazuri, deciziile de returnare pot fi însoțite de o interdicție de intrare. Durata interdicției de intrare trebuie stabilită ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz. În principiu, aceasta nu ar trebui să depășească cinci ani. Numai în cazul unei amenințări grave pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, interdicția de intrare poate fi emisă pentru o perioadă mai lungă. Normele privind interdicțiile de intrare emise în legătură cu decizia de returnare în temeiul Directivei privind returnarea nu afectează interdicțiile de intrare emise în alte scopuri care nu sunt legate de migrație, cum ar fi interdicțiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe care au comis infracțiuni grave sau despre care există indicii reale că intenționează să comită o astfel de infracțiune [a se vedea articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (58) (Regulamentul SIS II)] sau interdicțiile de intrare care constituie o măsură restrictivă adoptată în conformitate cu capitolul 2 titlul V din Tratatul UE, inclusiv măsuri de punere în aplicare a interdicțiilor de călătorie emise de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. 11.1. Efectul la nivelul UE O interdicție de intrare interzice intrarea pe teritoriul tuturor statelor membre: formularea de la considerentul 14 din Directiva privind returnarea și o comparare sistematică a tuturor versiunilor lingvistice ale directivei (în special versiunile în limba engleză și în limba franceză) indică în mod clar că o interdicție de intrare interzice intrarea și șederea pe teritoriul tuturor statelor membre. Versiunea în limba daneză, care utilizează singularul („ ophold på en medlemsstats ”), conține o greșeală de traducere evidentă. Efectul la nivelul UE al unei interdicții de intrare este una dintre principalele valori adăugate europene ale directivei și acesta trebuie să reiasă în mod clar din decizia privind interdicția de intrare emisă pentru un resortisant al unei țări terțe. Interdicțiile de intrare sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru toate statele membre care au obligații în temeiul Directivei privind returnarea și anume, toate statele membre (cu excepția Regatului Unit și a Irlandei) la care se adaugă țările asociate spațiului Schengen (Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein). Informarea celorlalte state membre cu privire la emiterea interdicțiilor de intrare: este esențial ca celelalte state membre să fie informate cu privire la toate interdicțiile de intrare care au fost emise. Introducerea în SIS a unei semnalări privind o interdicție de intrare în temeiul articolului 24 alineatul (3) din Regulamentul SIS II este principalul – dar nu singurul – mijloc de informare a altor state membre cu privire la existența unei interdicții de intrare și pentru asigurarea punerii în aplicare cu succes a acestora. Prin urmare, statele membre ar trebui să se asigure că semnalările privind o interdicție de intrare sunt introduse în SIS în mod sistematic. În ceea ce privește statele membre care nu au acces la SIS, schimbul de informații poate fi realizat prin alte mijloace (de exemplu, contacte bilaterale). Interdicții de intrare strict naționale: emiterea de interdicții de intrare strict naționale legate de migrație nu este compatibilă cu Directiva privind returnarea. Legislația națională trebuie să prevadă că interdicțiile de intrare emise în legătură cu deciziile de returnare interzic intrarea și șederea în toate statele membre, de exemplu, prin stabilirea unei obligații de a introduce în mod sistematic în SIS toate interdicțiile de intrare de acest tip. Cu toate acestea, în cazul în care un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei interdicții de intrare emise de către statul membru A deține un permis de ședere eliberat de statul membru B și statul membru B nu dorește să revoce acest permis, iar statul membru A, în urma consultării în conformitate cu articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen la care se face referire în articolul 11 alineatul (4) din Directiva privind returnarea, retrage interdicția de intrare la nivelul UE, dar poate introduce resortisantul țării terțe pe lista sa națională de semnalări în temeiul articolului 25 alineatul (2) ultima teză din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (lex specialis) (a se vedea, de asemenea, secțiunea 11.8). 11.2. Utilizarea SIS II Înregistrarea în SIS a interdicțiilor de intrare: în conformitate cu legislația aplicabilă în prezent, statele membre pot înregistra în SIS semnalările legate de interdicțiile de intrare emise în conformitate cu Directiva privind returnarea, dar nu sunt obligate să facă acest lucru. Cu toate acestea, pentru a asigura efectul deplin al dimensiunii europene a interdicțiilor de intrare emise în conformitate cu Directiva privind returnarea, statele membre ar trebui să facă acest lucru în mod sistematic. Relația dintre revizuirea la 3 ani a semnalărilor introduse în SIS (în temeiul articolului 112 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen și al articolului 29 din Regulamentul SIS II) și durata interdicției de intrare stabilite în temeiul Directivei privind returnarea: revizuirea semnalărilor introduse în SIS este o cerință procedurală care are rolul de a asigura că semnalările sunt păstrate doar pe perioada necesară realizării scopului pentru care au fost introduse. Aceasta nu are un impact asupra deciziei de fond a statelor membre de a stabili durata unei interdicții de intrare în conformitate cu dispozițiile Directivei privind returnarea. În cazul în care, la momentul revizuirii la 3 ani, este încă în vigoare o interdicție de intrare impusă în temeiul Directivei privind returnarea (de exemplu, interdicția a fost instituită pentru o perioadă de 5 ani și nu a fost retrasă între timp), statele membre pot menține semnalarea în SIS pentru restul perioadei de doi ani, în cazul în care semnalarea este în continuare necesară având în vedere criteriile de evaluare aplicabile, în special articolul 11 din Directiva privind returnarea, coroborat cu articolul 112 alineatul (4) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen sau cu articolul 29 alineatul (4) din Regulamentul SIS II. 11.3. Aspecte procedurale Emiterea interdicțiilor de intrare la frontieră în momentul plecării în cadrul unei proceduri în lipsă (de exemplu, în cazul posesorilor de vize care depășesc termenul legal de ședere și care se prezintă la punctul de control la frontieră în aeroport cu puțin timp înainte de plecare): nu există impedimente pentru ca statele membre să inițieze o procedură de returnare atunci când sunt informate cu privire la depășirea duratei de ședere permise de viză și să emită o decizie de returnare (a se vedea secțiunea 5.1) însoțită de o interdicție de intrare în cadrul unei proceduri în lipsă în cazul în care: Emiterea unei interdicții de intrare pentru persoanele returnate care nu au respectat obligația de returnare în termenul stabilit pentru plecare voluntară, în momentul plecării: o interdicție de intrare trebuie instituită la o dată ulterioară (de exemplu, la plecare), ca un element auxiliar și subsecvent unei decizii de returnare deja emise, în cazul în care persoana care face obiectul procedurii de returnare nu a respectat obligația de returnare în termenul stabilit pentru plecare voluntară. Prezența pe teritoriul unui stat membru: șederea ilegală este o condiție prealabilă esențială pentru emiterea unei decizii de returnare însoțite de o interdicție de intrare. Un stat membru nu poate emite o decizie de returnare însoțită de o interdicție de intrare pentru persoanele care nu se află pe teritoriul său. În cazul în care o persoană s-a sustras de la procedură (de exemplu, după primirea unei decizii de respingere a cererii de azil), dar încă se presupune că este prezentă pe teritoriul statului membru în cauză, poate fi adoptată o decizie de returnare (inclusiv o interdicție de intrare) în cadrul unei proceduri în lipsă în conformitate cu legislația națională. Șederea ilegală în trecut: statele membre nu pot emite o decizie de returnare însoțită de o interdicție de intrare în conformitate cu Directiva privind returnarea pentru persoanele care nu sunt prezente pe teritoriul lor, inclusiv pentru resortisanții țărilor terțe care s-au aflat anterior (în trecut) în situație de ședere ilegală, dar s-au întors într-o țară terță înainte ca situația lor de ședere ilegală să fie depistată. În cazul în care astfel de persoane reintră pe teritoriul unui stat membru și sunt adoptate măsuri în temeiul Directivei privind returnarea (decizie de returnare, interdicție de intrare), șederea sau șederile ilegale anterioare pot fi luate în considerare ca circumstanță agravantă în vederea stabilirii duratei interdicției de intrare. De asemenea, situațiile anterioare de ședere ilegală pe teritoriul altor state membre pot fi luate în considerare ca circumstanță agravantă în vederea stabilirii duratei interdicției de intrare. 11.4. Motive pentru emiterea interdicțiilor de intrare Directiva privind returnarea impune statelor membre să emită o interdicție de intrare în două cazuri „recunoscute”: În toate celelalte cazuri (toate deciziile de returnare adoptate în temeiul Directivei privind returnarea care nu intră sub incidența celor două cazuri „recunoscute”), deciziile de returnare pot fi însoțite de o interdicție de intrare. Aceasta implică faptul că o interdicție de intrare poate fi stabilită, de asemenea, chiar dacă persoana în cauză a plecat în mod voluntar. Cu toate acestea, statele membre se bucură de o putere de apreciere în această privință și sunt încurajate să își exercite această putere de apreciere într-un mod care să încurajeze plecarea voluntară. 11.5. Durata interdicțiilor de intrare Durata interdicției de intrare trebuie stabilită în conformitate cu legislația națională de transpunere a Directivei privind returnarea, ținând cont, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz. La stabilirea duratei interdicției de intrare, ar trebui să se țină seama în special de circumstanțele agravante sau atenuante cunoscute de autoritatea emitentă, cum ar fi: Ca regulă generală, durata interdicției de intrare nu trebuie să depășească 5 ani. Atunci când se stabilește durata concretă a interdicției de intrare, statele membre au obligația să efectueze o analiză individuală a tuturor circumstanțelor relevante și să respecte principiul proporționalității. Un stat membru poate să prevadă termene variabile pentru categorii tipice, cum ar fi 3 ani ca normă standard generală, 5 ani în circumstanțe agravante (de exemplu, încălcări repetate ale legislației privind migrația) și 1 an în circumstanțe atenuante (de exemplu, încălcări săvârșite doar din neglijență), drept orientări generale pentru administrația proprie, însă trebuie să se asigure că fiecare caz este evaluat individual în conformitate cu principiul proporționalității. Statele membre pot stabili în legislația națională sau în reglementările administrative criteriile generale care vor fi luate în considerare în mod individual la stabilirea duratei interdicției de intrare, în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Directiva privind returnarea. Amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională: în cazul unei amenințări grave pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, interdicțiile de intrare pot fi emise pentru o perioadă mai lungă de 5 ani. Printre factorii care pot fi luați în considerare de către statele membre pentru a stabili existența unor astfel de amenințări se numără comiterea de infracțiuni, inclusiv a unor infracțiuni grave din sfera administrativă (de exemplu, utilizarea repetată a unor documente de identitate false, încălcarea repetată și deliberată a legislației în materie de migrație). Cu toate acestea, niciunul dintre acești factori nu poate fi considerat ca reprezentând în mod automat și în sine o amenințare pentru ordinea publică: statele membre au întotdeauna obligația de a efectua o examinare individuală a tuturor circumstanțelor relevante și de a respecta principiul proporționalității. Directiva privind returnarea nu oferă nicio definiție în ceea ce privește semnificația exactă a acestui termen și jurisprudența CJUE privind utilizarea acestui termen în celelalte directive privind migrația și în contextul liberei circulații nu se aplică în mod direct în contextul Directivei privind returnarea, întrucât aspectele avute în vedere și contextul sunt diferite. Cu toate acestea, anumite considerații cuprinse în jurisprudența CJUE (în special în ceea ce privește conceptele orizontale, cum ar fi proporționalitatea și efectul util al directivelor) ar putea asigura o oarecare coordonare: la punctul 3 din Comunicarea privind orientările pentru o mai bună transpunere și aplicare a Directivei 2004/38/CE privind dreptul cetățenilor Uniunii și al membrilor familiilor acestora de a circula și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre (59), Comisia a prevăzut orientări detaliate cu privire la modul de interpretare a noțiunii de ordine publică și de siguranță publică în contextul liberei circulații. De asemenea, informații comparative cu privire la interpretările acestei noțiuni de către statele membre în contextul migrației pot fi regăsite în rezultatele consultării REM ad hoc (140) privind înțelegerea noțiunilor de „ordine publică” și „siguranță publică” . La punctul 48 din hotărârea sa în cauza C-554/13, Zh. și O., care se referă la noțiunea de „ordine publică” în contextul Directivei privind returnarea (a se vedea secțiunea 6.3), CJUE a confirmat în mod expres că se pot face analogii cu jurisprudența sa în ceea ce privește Directiva 2004/38/CE (hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-430/10, Gaydarov (60), punctul 32). Durata interdicțiilor de intrare emise în legătură cu ordinea publică: durata interdicțiilor de intrare emise în legătură cu ordinea publică trebuie determinată în mod individual, luând în considerare gravitatea infracțiunilor comise de resortisanții țărilor terțe, riscurile asociate pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, precum și situația individuală a persoanei în cauză. Principiul proporționalității trebuie respectat în orice caz. O emitere sistematică a interdicțiilor de intrare pe tot parcursul vieții în toate cazurile de ordine publică fără a ține seama de circumstanțele cazului individual (de exemplu, gravitatea infracțiunilor și riscurile) contravine directivei. Un stat membru poate săprevadă termene diferite pentru categorii tipice de cazuri, cum ar fi 10 ani ca standard general pentru cazurile privind ordinea publică și 20 de ani în circumstanțe deosebit de grave. Statele membre ar trebui să prevadă posibilitatea de revizuire a deciziei privind interdicția de intrare și, în special, existența condițiilor care justifică o revizuire, fie ex officio, fie în baza unei cereri depuse de persoana în cauză. Clarificări suplimentare: 11.6. Retragerea, reducerea duratei și suspendarea interdicțiilor de intrare Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 11 alineatul (3) Primul paragraf: statele membre iau în calcul retragerea sau suspendarea unei interdicții de intrare în cazul în care un resortisant al unei țări terțe împotriva căruia s-a dispus interdicția de intrare în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf poate dovedi că a părăsit teritoriul statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare. Posibilitatea de a suspenda sau de a retrage o interdicție de intrare în cazurile în care o persoană care face obiectul procedurii de returnare a părăsit teritoriul statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare (și anume în termenul stabilit pentru plecare voluntară) ar trebui să fie utilizată ca un stimulent pentru a încuraja plecarea voluntară. Statele membre prevăd, în legislația lor națională și în practica administrativă, posibilitatea de a solicita retragerea sau suspendarea unei interdicții de intrare în astfel de circumstanțe. Ar trebui depuse eforturi pentru a face ca aceste proceduri să fie ușor accesibile pentru persoana care face obiectul procedurii de returnare și operaționale din punct de vedere practic. Există diferite posibilități pentru a permite persoanei care face obiectul procedurii de returnare să furnizeze elemente de probă în ceea ce privește plecarea sa de pe teritoriul UE, cum ar fi: o ștampilă de ieșire aplicată pe pașaportul persoanei care face obiectul procedurii de returnare, datele din sistemele de date naționale de frontieră sau raportarea de către persoanele returnate la o reprezentanță consulară a unui stat membru într-o țară terță. Reducerea duratei interdicțiilor de intrare: de asemenea, statele membre sunt libere să reducă durata unei interdicții de intrare existente în situațiile menționate la articolul 11 alineatul (3) din Directiva privind returnarea. Posibilitatea ca statele membre să retragă o interdicție de intrare în temeiul articolului 11 alineatul (3) poate fi interpretată ca acoperind, de asemenea, retragerea parțială (adică reducerea duratei) a unei interdicții de intrare. Al doilea paragraf: Victimele traficului de ființe umane cărora li s-a acordat un permis de ședere în temeiul Directivei 2004/81/CE nu fac obiectul interdicției de intrare, fără a aduce atingere alineatului (1) primul paragraf litera (b) și cu condiția ca resortisantul în cauză al unei țări terțe să nu reprezinte o amenințare pentru ordinea publică, siguranța publică sau siguranța națională. Victimele traficului de ființe umane cărora li s-a acordat deja un permis de ședere în conformitate cu Directiva 2004/81/CE nu ar trebui să primească o interdicție de intrare, cu excepția cazului în care persoana în cauză nu a respectat o obligație de returnare într-un termen pentru plecare voluntară sau dacă persoana în cauză reprezintă o amenințare pentru ordinea publică. Această regulă se aplică numai perioadelor de ședere ilegală care urmează imediat unei perioade de ședere legală care intră sub incidența Directivei 2004/81/CE și nu conduc la o derogare pe tot parcursul vieții pentru deținătorii anteriori ai unor astfel de permise. Al treilea paragraf: statele membre pot să nu elibereze, pot retrage sau suspenda o interdicție de intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare. Statele membre au libertatea de a nu emite interdicții de intrare în cazuri individuale, în special în cazurile obligatorii prevăzute la articolul 11 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva privind returnarea, numai din motive umanitare; este necesar ca aceste motive să fie stabilite la nivel național. Statele membre pot, de asemenea, să retragă sau să suspende interdicțiile de intrare existente din motive umanitare. Această clauză opțională oferă statelor membre posibilitatea de a se prevala de aceasta în conformitate cu legislația națională și practicile administrative. Al patrulea paragraf: statele membre pot retrage sau suspenda interdicția de intrare în cazuri individuale sau în anumite categorii de cazuri din alte motive. Statele membre sunt libere să retragă sau să suspende interdicțiile de intrare existente pentru alte motive decât cele umanitare, care urmează să fie stabilite la nivel național. În cazuri de catastrofe umanitare (cum ar fi cutremure, alte dezastre naturale sau conflicte armate) în țări terțe, care pot conduce la un aflux masiv de persoane strămutate, procedurile oficiale de retragere a interdicțiilor de intrare în cazuri individuale pot dura prea mult și nu sunt fezabile. Prin urmare, există posibilitatea să se prevadă o suspendare sau retragere orizontală a interdicțiilor de intrare existente pentru grupurile de persoane în cauză. Necesitatea de a retrage interdicții de intrare emise în mod valid în temeiul Directivei privind returnarea poate surveni, de asemenea, în legătură cu resortisanții țărilor terțe despre care s-ar putea constata ulterior că se bucură de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, de exemplu prin faptul că au devenit membri de familie ai cetățenilor UE/SEE/CH și se încadrează în dispozițiile articolului 21 din TFUE sau ale Directivei 2004/38/CE. 11.7. Sancțiuni pentru nerespectarea interdicției de intrare Nerespectarea unei interdicții de intrare ar trebui să fie luată în considerare de către statele membre atunci când analizează durata unei noi interdicții de intrare. În acest context, considerentul 14 din Directiva privind returnarea prevede în mod expres că „Durata interdicției de intrare ar trebui stabilită ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și în mod normal nu ar trebui să depășească cinci ani. În acest context, ar trebui să se țină seama în special de faptul că resortisantul în cauză al țării terțe a făcut deja obiectul mai multor decizii de returnare sau ordine de îndepărtare sau a intrat pe teritoriul unui stat membru pe durata interdicției de intrare.” Directiva privind returnarea permite statelor membre să impună sancțiuni suplimentare în temeiul dreptului administrativ național (de exemplu, o amendă) sub rezerva efectului util al directivei și a respectării jurisprudenței relevante a CJUE în materie. În acest sens, statele membre nu ar trebui să facă nicio diferență între interdicțiile de intrare emise de propriile autorități naționale și cele emise de autoritățile din alte state membre, întrucât acest lucru ar submina conceptul armonizat al unei interdicții de intrare la nivelul UE prevăzut în Directiva privind returnarea. Statele membre pot adopta sancțiuni penale împotriva resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care nu au respectat o interdicție de intrare valabilă după întoarcerea acestora (hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-290/14, Celaj, a se vedea secțiunea 4). Articolul 11 alineatul (5) din Directiva privind returnarea clarifică faptul că dispozițiile privind interdicțiile de intrare legate de returnare se aplică fără a aduce atingere dreptului la protecție internațională în conformitate cu acquis-ul UE în materie de azil: aceasta implică faptul că interdicțiile de intrare anterioare emise în temeiul Directivei privind returnarea nu pot justifica returnarea sau sancționarea resortisanților țărilor terțe autorizați să intre sau să locuiască în UE în calitate de solicitanți de azil sau în calitate de beneficiari de protecție internațională - a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-290/14, Celaj (punctul 32). Astfel de interdicții de intrare ar trebui suspendate (în așteptarea finalizării procedurilor de azil) sau retrase (după ce a fost acordată protecția internațională). 11.8. Consultarea între statele membre Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 11 alineatul (4); Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen – articolul 25 În cazul în care un stat membru are în vedere eliberarea unui permis de ședere sau a altei autorizații care conferă un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe împotriva căruia a fost dispusă interdicția de intrare de către un alt stat membru, acesta consultă mai întâi statul membru care a dispus interdicția de intrare și ține seama de interesele acestuia în conformitate cu articolul 25 al Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen. Articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen prevede următoarele: Articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen este o dispoziție direct aplicabilă și poate fi aplicat de către statele membre fără o legislație națională de transpunere. Numai statul membru care emite interdicția de intrare (statul membru A) poate ridica interdicția de intrare. În cazul în care un alt stat membru (statul membru B) decide să emită un permis de ședere pentru aceeași persoană sau să nu retragă un permis existent (în urma unor consultări cu statul membru care a emis interdicția de intrare), statul membru A este obligat să retragă semnalarea [articolul 25 alineatul (2) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen], însă îl poate înscrie pe resortisantul țării terțe pe lista sa națională de semnalări. Motivele care stau la baza unei interdicții de intrare existente emise de statul membru A, precum și interesele acestui stat membru, trebuie să fie examinate și luate în considerare de statul membru B înainte de emiterea unui permis de ședere sau de decizia de a nu îl retrage (de exemplu, pentru reîntregirea familiei). Pentru a permite statului membru B să țină seama în mod corespunzător de motivele care stau la baza interdicției de intrare, este esențial ca statul membru A să furnizeze informațiile relevante către statul membru B în timp util. Statele membre care nu aplică încă integral normele Schengen și, prin urmare, nu pot aplica (încă) în mod direct articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen ar trebui totuși să țină seama de spiritul articolului 11 alineatul (4) din Directiva privind returnarea și să contacteze – dacă au luat cunoștință (prin orice sursă de informare, inclusiv informații de la solicitant) că o persoană face obiectul unei interdicții de intrare emise de un alt stat membru – autoritățile care au emis interdicția de intrare. Înainte de a emite un permis de ședere persoanei respective, statul membru respectiv ar trebui să încerce să „ia în considerare interesul” statului membru care a emis interdicția de intrare. 11.9. Interdicții de intrare „istorice” Interdicțiile de intrare „istorice” emise înainte de 24 decembrie 2010 trebuie adaptate în concordanță cu normele stabilite la articolul 11 din Directiva privind returnarea – și anume, durată maximă de 5 ani, evaluarea fiecărui caz în parte, obligația de a retrage/de a avea în vedere retragerea interdicției în anumite circumstanțe – în cazul în care produc efecte pentru perioada după 24 decembrie 2010 și nu sunt încă în conformitate cu garanțiile de fond prevăzute la articolul 11. Adaptarea ar trebui să aibă loc fie la depunerea cererii de către persoana în cauză, în orice moment, fie din oficiu, în cel mai scurt timp posibil și, în orice caz, nu mai târziu de data revizuirii periodice (la trei ani) a interdicțiilor de intrare prevăzute pentru semnalările SIS. În hotărârea din cauza C-297/12, Filev și Osmani (punctele 39-41 și 44), Curtea de Justiție a clarificat în mod expres: „În această privință, trebuie arătat de la bun început că directiva menționată nu conține nicio dispoziție care să prevadă un regim tranzitoriu pentru deciziile de interdicție de intrare adoptate înainte ca ea să fie aplicabilă. Totuși, rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții că o nouă normă se aplică imediat, cu excepția unei derogări, efectelor viitoare ale unei situații care a apărut sub imperiul normei vechi […]. Rezultă de aici că Directiva 2008/115/CE se aplică efectelor posterioare datei sale de aplicabilitate în statul membru în cauză ale deciziilor de interdicție de intrare adoptate în temeiul normelor naționale aplicabile anterior acestei date. […] Rezultă că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE se opune menținerii efectelor interdicțiilor de intrare care au o durată nelimitată impuse anterior datei de aplicabilitate a Directivei 2008/115/CE, […] dincolo de durata maximă de interdicție prevăzută de această dispoziție, în afară de cazul în care aceste interdicții de intrare au fost pronunțate împotriva unor resortisanți ai țărilor terțe care reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională”. 12. GARANȚII PROCEDURALE 12.1. Dreptul la o bună administrare și dreptul de a fi ascultat Dreptul la o bună administrare este un drept fundamental recunoscut ca principiu general al dreptului Uniunii și consacrat în Carta drepturilor fundamentale, care face parte integrantă din ordinea juridică a UE. Acest drept include dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere sau care afectează în mod semnificativ interesele sale, ceea ce este inerent, de asemenea, în respectarea dreptului la apărare, un alt principiu general al dreptului UE. În hotărârile pronunțate în cauzele C-383/13, G și R (62) și C-249/13, Boudjlida (63), CJUE a oferit clarificări importante referitoare la dreptul de a fi ascultat în ceea ce privește deciziile de returnare și de luare în custodie publică. Hotărârile respective implică faptul că statele membre sunt obligate să respecte întotdeauna garanțiile enumerate mai jos atunci când iau decizii referitoare la returnare (și anume, decizii de returnare, decizii privind interdicția de intrare, decizii de îndepărtare, măsuri de luare în custodie publică), chiar dacă acest lucru poate să nu fie specificat în mod expres în articolele relevante din Directiva privind returnarea: Statele membre dispun de o putere de apreciere semnificativă cu privire la modalitățile practice de acordare a dreptului de a fi ascultat. nerespectarea acestui drept conduce la invalidarea unei decizii numai în măsura în care rezultatul procedurii ar fi putut fi diferit dacă dreptul ar fi fost respectat (hotărârea din cauza C-383/13, G. și R., punctul 38). Mai mult, este posibil ca o autoritate a unui stat membru să nu asculte resortisantul unei țări terțe în mod specific cu privire la o decizie de returnare în cazul în care, după ce autoritatea respectivă a stabilit că resortisantul țării terțe se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul național în cadrul unei proceduri de azil anterioare, în cazul căreia s-a respectat pe deplin dreptul persoanei respective de a fi ascultată, aceasta are în vedere adoptarea unei decizii de returnare [hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-166/13, Mukarubega (64)]. Raționamentul stabilit în hotărârea Mukarubega este următorul: „Dreptul de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii de returnare nu poate fi instrumentalizat pentru redeschiderea la nesfârșit a procedurii administrative, și aceasta în vederea prezervării echilibrului dintre dreptul fundamental al persoanei interesate de a fi ascultată înainte de adoptarea unei decizii care îi cauzează un prejudiciu și obligația statelor membre de a combate imigrația ilegală”. Acest raționament se poate aplica, de asemenea, în diferite serii de cazuri, precum cele menționate la articolul 6 alineatul (6) din Directiva privind returnarea (decizie privind încetarea șederii legale însoțită de o decizie de returnare) și implică faptul că nu este necesară o evaluare repetitivă a riscului de încălcare a principiului nereturnării în cazul în care respectarea acestui principiu a fost deja evaluată în procedurile anterioare, în cazul în care evaluarea este definitivă și în cazul în care nu există nicio modificare în situația individuală a resortisantului țării terțe în cauză. În aceeași ordine de idei, ar trebui evitată o evaluare repetitivă a altor elemente care ar putea fi invocată în scopul împiedicării returnării. Statele membre ar trebui să ia măsuri pentru a evita astfel de evaluări repetitive, de exemplu prin fuzionarea într-o singură etapă procedurală, în măsura în care este posibil, a audierilor administrative desfășurate de autoritățile competente în diferite scopuri (de exemplu, reînnoirea sau acordarea unui permis de ședere, stabilirea dreptului de a intra pe teritoriul unui stat membru, o decizie finală negativă privind cererea de protecție internațională),cu condiția respectării pe deplin a dreptului de a fi ascultat. În acest context, instrumente inovatoare, cum ar fi videoconferințele ar putea fi, de asemenea, dezvoltate în acest scop. Statele membre trebuie să se asigure că aplicarea acestor măsuri nu are ca rezultat un prejudiciu în ceea ce privește respectarea garanțiilor procedurale și ar trebui să acorde o atenție deosebită persoanelor care au nevoie de garanții procedurale speciale, în special minorii (a se vedea mai jos). Dreptul de a fi ascultat include dreptul de a fi ascultat cu privire la posibilitatea aplicării articolului 5 și a articolului 6 alineatele (2)-(5) din Directiva privind returnarea și la modalitățile detaliate de returnare, cum ar fi termenul prevăzut pentru plecare voluntară sau dacă returnarea se efectuează în mod voluntar sau forțat. Cu toate acestea, autoritatea nu are obligația să avertizeze resortisantul țării terțe, înainte de audiere, că se are în vedere adoptarea unei decizii de returnare sau să îi comunice elementele pe care intenționează să întemeieze respectiva decizie sau să îi acorde un termen de reflecție înainte de a-i primi observațiile, însă resortisantul țării terțe trebuie să aibă posibilitatea să își prezinte în mod efectiv punctul de vedere cu privire la ilegalitatea șederii sale și motivele care, în temeiul dreptului național, pot justifica abținerea acelei autorități de a adopta o decizie de returnare (a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-249/13, Boudjlida). Garanțiile procedurale prevăzute la articolele 12 și 13 din Directiva privind returnarea ar trebui să se aplice tuturor deciziilor legate de returnare și nu trebuie să se limiteze la cele trei tipuri de decizii menționate la articolul 12 alineatul (1) din directiva menționată. Trebuie respectat dreptul minorilor de a fi ascultați în cadrul procedurilor de returnare în care sunt implicați sau care îi afectează. În conformitate cu articolul 12 din Convenția privind drepturile copilului și având în vedere Comentariul general nr. 12 al Comitetului ONU pentru drepturile copilului cu privire la dreptul copilului de a fi ascultat (65), minorii în cauză trebuie să fie ascultați, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent; trebuie respectate dreptul acestora de a se exprima liber și trebuie să se acorde importanța cuvenită opiniilor minorilor, în funcție de vârsta și gradul de maturitate al acestora și luând în considerare orice dificultăți de comunicare pe care aceștia le pot avea, astfel încât participarea minorilor să fie semnificativă. Pentru a se asigura respectarea, în practică, a dreptului de a fi ascultat, măsurile adoptate de statele membre ar trebui să se ghideze după următoarele principii-cheie: Colectarea de informații privind introducere ilegală de persoane: în concordanță cu prioritățile stabilite în Planul de acțiune al UE împotriva introducerii ilegale de migranți (2015-2020) (66), în special necesitatea de a îmbunătăți colectarea și schimbul de informații, Comisia recomandă statelor membre să instituie mecanisme adecvate pentru a asigura colectarea sistematică de informații de la resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care au fost reținuți, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale și a acquis-ului UE în materie de azil. Atunci când acordă dreptul de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii de returnare, statele membre sunt încurajate să invite persoanele returnate să furnizeze informațiile pe care le-ar putea deține cu privire la modus operandi și rutele rețelelor de trafic ilegal de migranți, precum și legăturile cu traficul de ființe umane și alte infracțiuni, precum și privind transferurile financiare. Informațiile obținute în acest context ar trebui să fie colectate și schimbate între autoritățile (de imigrație, de frontieră, de poliție) și agențiile relevante, atât la nivel național, cât și la nivelul UE, în conformitate cu legislația națională și cu bunele practici partajate în cadrul forurilor relevante ale UE. 12.2. Deciziile legate de returnare Directiva privind returnarea reglementează în mod expres o serie de decizii diferite legate de returnare, și anume: Cea mai mare parte a deciziilor menționate anterior au un caracter accesoriu în raport cu decizia de returnare și, în mod normal, ar trebui să fie adoptate împreună cu decizia de returnare în cadrul unui singur act administrativ: deciziile de returnare pot include un termen pentru plecare voluntară (articolul 7), o interdicție de intrare (articolul 11) și – eventual, dar nu neapărat – o decizie prin care se dispune îndepărtarea (în cazul nerespectării termenului pentru plecare voluntară). Modificările ulterioare ale unor astfel de decizii conexe sunt posibile în anumite cazuri: Articolul 6 alineatul (6) din Directiva privind returnarea confirmă un principiu general prin care este permis statelor membre să combine mai multe decizii diferite (inclusiv decizii care nu sunt direct legate de returnare) în cadrul unui singur act administrativ sau judiciar, cu condiția să fie respectate garanțiile și dispozițiile relevante pentru fiecare decizie. Prin urmare, deciziile privind încetarea șederii legale (de exemplu, respingerea definitivă a unei cereri de azil, retragerea unei vize sau refuzul reînnoirii unui permis de ședere) pot fi adoptate separat sau împreună cu o decizie de returnare în cadrul unui singur act administrativ sau judiciar. Statele membre ar trebui să acționeze cu diligența necesară și să ia fără întârziere o decizie cu privire la statutul juridic al resortisanților țărilor terțe (a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-329/11, Achughbabian, punctul 31): „[…] autoritățile competente sunt obligate, în scopul de a evita să aducă atingere obiectivului Directivei 2008/115/CE […], să acționeze cu diligență și să se pronunțe fără întârziere asupra caracterului legal sau ilegal al șederii persoanei în cauză”). Prin urmare, statele membre sunt încurajate să adopte decizii de returnare împreună cu deciziile privind încetarea șederii legale într-un singur act administrativ sau judiciar. În cazul în care acest lucru nu este posibil (de exemplu, autoritatea responsabilă de refuzarea reînnoirii unui permis de ședere nu are dreptul să emită decizii de returnare), statele membre ar trebui să instituie proceduri rapide și eficace cu implicarea autorităților competente pentru a asigura că schimbul de informații este rapid și deciziile de returnare sunt eliberate fără întârziere în urma deciziei cu privire la încetarea șederii legale – fără a aduce atingere dreptului de a acorda o autorizație sau un drept de ședere în conformitate cu articolul 6 alineatul (4) din Directiva privind returnarea. Exemple concrete: 12.3. Forma deciziilor și traducerea acestora Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 12 alineatele (1)-(3) Forma scrisă în care se emit deciziile reprezintă piatra de temelie a garanțiilor procedurale prevăzute în Directiva privind returnarea. Nu este posibil să se renunțe la această cerință. Cu toate acestea, informațiile furnizate persoanei care face obiectul procedurii de returnare nu ar trebui să fie limitate la trimiterile la căile de atac disponibile: statele membre sunt încurajate să furnizeze, de asemenea, informații privind modalitățile practice de respectare a deciziei respective. Se recomandă ca persoana care face obiectul procedurii de returnare să fie informată, de exemplu, dacă statul membru poate să contribuie la costurile de transport, dacă persoana returnată ar putea beneficia de un program de returnare voluntară asistată sau dacă poate fi obținută o prelungire a termenului pentru a se conforma deciziei de returnare. Persoana care face obiectul procedurii de returnare ar trebui, de asemenea, să fie informată cu privire la obligația de a părăsi teritoriul statelor membre ale UE și teritoriul țărilor asociate spațiului Schengen, precum și cu privire la consecințele nerespectării obligației de returnare, în vederea încurajării unei astfel de persoane să plece în mod voluntar. În conformitate cu articolul 6 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva privind sancțiunile la adresa angajatorilor, persoanele returnate trebuie să fie informate cu privire la dreptul lor în temeiul directivei menționate de a solicita plata salariilor restante de la angajatorul lor, precum și cu privire la mecanismele de reclamație disponibile. Aceste informații ar putea fi incluse, de asemenea, în decizia de returnare sau anexate la aceasta. Cererea de a beneficia de traducere poate fi formulată de persoana care face obiectul procedurii de returnare sau de reprezentantul său legal. Statul membru are libertatea de a alege dacă este furnizată o traducere scrisă sau orală, asigurându-se, totodată, că resortisantul țării terțe poate să înțeleagă contextul și conținutul acesteia. Nu este posibil să se impună o taxă pentru furnizarea unei traduceri, întrucât aceasta ar submina spiritul dispoziției, care constă în a-i furniza persoanei care face obiectul procedurii de returnare informațiile necesare care să îi permită să înțeleagă pe deplin situația juridică în care se află și să se conformeze în cele din urmă deciziei de returnare. Decizia privind limba despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că o înțelege resortisantul țării terțe se va lua pe baza legislației naționale de punere în aplicare și a practicii administrative. Această evaluare poate fi efectuată în același mod și conform acelorași criterii ca în cazul procedurilor de azil [articolul 12 din privind procedurile de azil, articolul 22 din Directiva privind condițiile de obținere a protecției internaționale și articolul 5 din Directiva privind condițiile de primire], ținând totodată seama de faptul că, datorită complexității procedurilor de azil, cerințele privind traducerile efectuate în acest domeniu pot fi mai mari decât în domeniul returnării. Acquis-ul în materie de azil le impune statelor membre obligația de a depune toate eforturile rezonabile pentru a asigura traducerea într-o limbă pe care persoana în cauză o înțelege efectiv, iar lipsa disponibilității interpreților nu poate fi o justificare valabilă decât în cazul limbilor extrem de rare pentru care există o lipsă obiectivă de interpreți. O situație în care există traducători în limba relevantă, dar nu sunt disponibili din motive interne ale administrației nu poate justifica lipsa traducerii documentelor. Posibilitatea de a utiliza modele pentru a raționaliza activitatea administrației nu este limitată la domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (3) (a se vedea mai jos). În măsura în care modelul permite furnizarea unei traduceri individualizate a deciziei într-o limbă pe care persoana o înțelege sau despre care se poate presupune în mod rezonabil că o înțelege, o astfel de traducere este în conformitate cu articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind returnarea și nu este necesar să se recurgă la derogarea prevăzută la articolul 12 alineatul (3). În acest caz, deciziile referitoare la returnare, astfel cum sunt prevăzute la alineatul (1), sunt emise prin intermediul unui formular standard, astfel cum este definit în legislația națională. Statele membre furnizează fișe conținând informații generalizate menite să explice principalele elemente ale formularului standard în cel puțin cinci dintre limbile cel mai des utilizate sau înțelese de către migranții ilegali care intră pe teritoriul statului membru în cauză. Utilizarea unui formular de returnare standard în temeiul articolului 12 alineatul (3) din Directiva privind returnarea reprezintă o derogare de la norma generală, care poate fi utilizată numai în cazurile în care un resortisant al unei țări terțe a intrat ilegal pe teritoriul unui stat membru. Utilizarea unui formular standard în astfel de cazuri este o opțiune la care pot recurge statele membre. Trebuie să se acorde atenție faptului că acele cazuri de intrare ilegală care intră sub incidența articolului 12 alineatul (3) din Directiva privind returnarea nu sunt întotdeauna aceleași cu „cazurile înregistrate la frontieră” descrise la articolul 2 alineatul (2) litera (a) din respectiva directivă – a se vedea secțiunea 2.1. Un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care este reținut pe teritoriul unui stat membru la trei luni după intrarea ilegală nu intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind returnarea, dar poate intra în continuare sub incidența excepției prevăzute la articolul 12 alineatul (3). Trecerea ilegală a frontierelor interne: alineatul (3) se aplică resortisanților țărilor terțe „care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat membru și nu au obținut ulterior un permis sau un drept de ședere în statul membru respectiv”. În contextul specific al acestei dispoziții din Directiva privind returnarea, termenul „intrare ilegală” poate acoperi, de asemenea, cazurile în care un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală a intrat dintr-un alt stat membru, nerespectând condițiile de intrare și de ședere aplicabile în respectivul stat membru. Ar trebui să se acorde atenție faptului că, în astfel de cazuri specifice (intrarea dintr-un alt stat membru), se poate aplica articolul 6 alineatul (2) sau articolul 6 alineatul (3) din Directiva privind returnarea. Articolul 12 alineatul (3) nu conține nicio derogare în ceea ce privește căile de atac aplicabile. Prin urmare, căile de atac menționate la articolul 13 alineatul (1) din Directiva privind returnarea trebuie să fie prevăzute, de asemenea, în cazul în care este utilizat formularul standard menționat la articolul 12 alineatul (3). 12.4. Căi de atac Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 13 alineatele (1) și (2) Ar trebui să se prevadă căi de atac efective în ceea ce privește toate deciziile referitoare la returnare. Noțiunea „deciziile referitoare la returnare” ar trebui să fie înțeleasă în sens larg, ca acoperind deciziile cu privire la toate chestiunile reglementate de Directiva privind returnarea, inclusiv deciziile de returnare, deciziile de acordare sau de prelungire a unui termen pentru plecarea voluntară, deciziile de îndepărtare, deciziile de amânare a îndepărtării, deciziile privind interdicțiile de intrare, precum și deciziile privind suspendarea sau retragerea interdicțiilor de intrare (a se vedea secțiunea 12.2). Căile de atac aplicabile în caz de luare în custodie publică, precum și deciziile de prelungire a luării în custodie publică sunt reglementate în detaliu la articolul 15 din Directiva privind returnarea referitor la luarea în custodie publică (a se vedea secțiunea 14). Natura organului de revizuire: în conformitate cu articolele 6 și 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, organul responsabil de soluționarea căilor de atac trebuie să fie, în esență, o instanță independentă și imparțială. Articolul 13 alineatul (1) din Directiva privind returnarea este strâns inspirat din orientarea 5.1 a Consiliului Europei și ar trebui să fie interpretat în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului („CEDO”). De asemenea, în conformitate cu jurisprudența CEDO, organul de revizuire poate fi o autoritate administrativă, cu condiția ca autoritatea respectivă să fie alcătuită din membri imparțiali, care beneficiază de garanții de independență, și ca normele naționale să prevadă posibilitatea ca decizia acestora să fie revizuită de către o autoritate judiciară, în conformitate cu standardele prevăzute la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE privind dreptul la o cale de atac eficientă. Există mai multe garanții care au rolul de a contracara riscul unui eventual abuz de posibilitatea de a introduce o cale de atac: articolul 13 nu prevede un efect suspensiv automat în toate circumstanțele [alineatul (2)] și asistența juridică gratuită poate fi limitată în cazul în care calea de atac nu are șanse de reușită [alineatul (4)]. De asemenea, ar trebui să se acorde atenție principiului general al autorității de lucru judecat prevăzut în dreptul Uniunii. Termenele pentru introducerea căilor de atac împotriva deciziilor referitoare la returnare trebuie să fie stabilite de dreptul național. Comisia recomandă ca, pentru a evita posibila utilizare abuzivă a drepturilor și a procedurilor, în special în ceea ce privește căile de atac introduse cu puțin timp înainte de data prevăzută pentru îndepărtare, statele membre să prevadă cel mai scurt termen pentru introducerea căilor de atac împotriva deciziilor de returnare instituite prin legislația națională în situații comparabile, cu condiția ca această situație să nu reprezinte o ingerință disproporționată în dreptul la o cale de atac eficientă. Hotărârile judecătorești ar trebui să fie pronunțate fără întârzieri nejustificate. Efectul suspensiv: organismul responsabil de soluționarea căilor de atac trebuie să aibă competența de a suspenda executarea unei decizii de returnare în cazuri individuale. Ar trebui să se prevadă în mod clar în legislația națională că organismul de revizuire însuși (organismul care revizuiește decizia referitoare la returnare) are competența de a suspenda executarea în cadrul unei singure proceduri. Obligația de a acorda un efect suspensiv automat în cazul riscului de returnare: Jurisprudența CEDO prevede un efect suspensiv automat în cazurile în care există motive întemeiate pentru a considera că persoana în cauză, dacă va fi returnată, va fi expusă la un risc real de rele tratamente, contrar articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului (risc de tortură sau tratament inuman sau degradant la returnare) – a se vedea regula 39 din regulile CEDO. Articolul 13 din Directiva privind returnarea – interpretat în coroborare cu articolele 5 și 9 din aceeași directivă – obligă astfel organul de revizuire să acorde ipso jure un efect suspensiv în conformitate cu această cerință dacă intervine principiul nereturnării. Obligația de a acorda un efect suspensiv automat în cazul în care există riscul de deteriorare gravă și ireversibilă a stării de sănătate: în hotărârea sa pronunțată în cauza C-562/13, Abdida (68) (punctul 53), CJUE a confirmat următoarele: „[…] articolele 5 și 13 din Directiva 2008/115/CE coroborate cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede o cale de atac cu efect suspensiv împotriva unei decizii de returnare a cărei executare îl poate expune pe resortisantul în cauză al unei țări terțe unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate”. Comisia recomandă acordarea unui efect suspensiv automat căilor de atac îndreptate împotriva unor decizii de returnare numai în cazurile obligatorii menționate mai sus, pentru a asigura justul echilibru între dreptul la o cale de atac eficientă și necesitatea de a asigura eficacitatea procedurilor de returnare. În cazul în care calea de atac se referă la alte motive (de exemplu deficiențe de ordin procedural, respectarea unității familiale, protecția altor drepturi sau interese) și dacă nu există un prejudiciu ireparabil la adresa vieții sau un risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării de sănătate, statele membre pot decide să nu acorde căilor de atac un efect suspensiv automat. Cu toate acestea, autoritățile sau organismele naționale competente trebuie, în orice caz, să își păstreze puterea de a decide să suspende temporar executarea unei hotărâri în cazuri individuale, dacă se consideră că acest lucru este necesar din alte motive (de exemplu, din motive legate de viața de familie, de sănătate sau de interesul superior al copilului). 12.5. Asistență lingvistică și asistență juridică gratuită Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 13 alineatele (3) și (4); Directiva 2013/32/UE (Directiva privind procedurile de azil) – articolele 20 și 21, care înlocuiesc articolul 15 alineatele (3)-(6) din Directiva 2005/85/CE a Consiliului (69) Asistența lingvistică presupune nu numai o obligație de a furniza traducerea unei decizii [aspect deja reglementat de articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind returnarea], ci, de asemenea, obligația de a pune la dispoziție asistență din partea interpreților pentru a permite resortisantului țării terțe să își exercite drepturile procedurale care îi sunt conferite în temeiul articolului 13 din directiva menționată. Ar trebui reamintit faptul că, în cauza Čonka/Belgia (70), CEDO a identificat disponibilitatea interpreților ca fiind unul dintre factorii care afectează accesul la o cale de atac eficientă. Dreptul resortisantului unei țări terțe de a beneficia de asistență lingvistică ar trebui să fie acordat de către statele membre într-un mod care oferă persoanei în cauză posibilitatea concretă și practică de a face uz de aceasta (principiul efectului util al dispoziției). Asistență juridică și reprezentare juridică: alineatul (4) precizează cazurile și condițiile în care statele membre trebuie să acopere costurile pentru consultanță și reprezentare juridică, referindu-se, în esență, la condițiile enumerate în Directiva privind procedurile de azil. Statele membre trebuie să furnizeze atât asistență juridică, cât și reprezentare juridică în mod gratuit în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în directivă și în legislația națională de punere în aplicare. Cererea de asistență juridică și/sau de reprezentare juridică gratuită poate fi prezentată de persoana care face obiectul procedurii de returnare sau de reprezentantul său în orice moment oportun în cursul procedurii. Furnizarea de consultanță juridică de către autoritățile administrative: în principiu, consultanța juridică poate fi furnizată, de asemenea, de către autoritățile administrative responsabile de emiterea deciziilor de returnare, dacă informațiile furnizate sunt obiective și nepărtinitoare (principiul efectului util). Este important ca informațiile să fie furnizate de către o persoană care acționează în mod imparțial/independent, astfel încât să se evite posibilele conflicte de interese. Prin urmare, informațiile nu pot fi furnizate, de exemplu, de către persoana care decide cu privire la revizuirea cazului sau care revizuiește cazul. O bună practică, aflată deja în uz în unele state membre, este de a separa autoritățile cu putere de decizie și cele care furnizează informații juridice și procedurale. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru decide să aloce cea din urmă responsabilitate autorităților cu putere de decizie, ar trebui să se asigure o separare clară a sarcinilor pentru personalul implicat, de exemplu, prin crearea unei secții separate și independente, care să fie responsabilă numai de furnizarea informațiilor juridice și procedurale. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de asistență juridică/reprezentare gratuită – trimitere la articolul 15 alineatele (3)-(6) din Directiva 2005/85/CE: trimiterea la anumite condiții/limitări pe care statele membre le pot prevedea în ceea ce privește asistența juridică gratuită este o trimitere dinamică și trebuie înțeleasă ca trimitere la actualele articole 20 și 21 din Directiva privind procedurile de azil, care este în prezent în vigoare și care înlocuiește Directiva 2005/85/CE. În conformitate cu dispozițiile menționate mai sus, statele membre pot să prevadă faptul că asistența juridică gratuită și reprezentarea gratuită se acordă numai: Statele membre pot, de asemenea: Căi de atac eficiente împotriva refuzului de a acorda asistență judiciară gratuită: în cazul în care decizia de a nu acorda asistență juridică și reprezentare gratuită este luată de o autoritate care nu este o instanță judecătorească, statele membre se asigură că solicitantul are dreptul la o cale de atac eficientă împotriva deciziei respective în fața unei instanțe judecătorești. Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil figurează printre drepturile fundamentale care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii Europene și respectarea acestor drepturi se impune inclusiv în cazul în care legislația aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de cerință procedurală. 13. GARANȚII ÎN AȘTEPTAREA RETURNĂRII Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 14 alineatul (1) Cu excepția cazurilor care intră sub incidența articolelor 16 și 17, statele membre garantează că următoarele principii sunt luate în considerare, în măsura posibilului, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, pe perioada termenului pentru plecare voluntară acordat în conformitate cu articolul 7 și pe perioadele pentru care îndepărtarea a fost amânată în conformitate cu articolul 9: Atenționare/explicație istorică: Directiva privind returnarea lasă statelor membre posibilitatea de a alege dacă să emită decizii de returnare resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală sau să le acorde acestora dreptul de ședere. Această abordare ar trebui să contribuie la reducerea zonelor gri. Cu toate acestea, abordarea ar putea antrena, de asemenea, creșterea în practică a numărului absolut de cazuri în care statele membre emit decizii de returnare care nu pot fi executate din cauza obstacolelor de ordin practic sau juridic în calea îndepărtării (de exemplu, întârzieri în obținerea documentelor necesare din țările terțe și cazuri de nereturnare). Pentru a evita un vid legislativ pentru astfel de persoane, Comisia a propus să se prevadă un nivel minim al condițiilor de ședere pentru resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pentru care executarea deciziei de returnare a fost amânată sau care nu pot fi îndepărtați, prin trimitere la fondul unui set de condiții prevăzute deja la articolele 7-10, la articolul 15 și la articolele 17-20 din Directiva 2003/9/CE a Consiliului (71) (Directiva privind condițiile de primire), care se referă – în esență – la patru drepturi de bază: 1. reîntregirea familiei; 2. asistența medicală; 3. școlarizarea și educația minorilor; și 4. respectarea nevoilor speciale ale persoanelor vulnerabile. Alte drepturi importante prevăzute de Directiva privind condițiile de primire, cum ar fi accesul la piața forței de muncă și condițiile materiale de primire, nu au fost menționate. În urma negocierilor, în cursul cărora s-au exprimat preocupări cu privire la faptul că trimiterile la Directiva privind condițiile de primire ar putea fi percepute ca o „îmbunătățire” a situației migranților în situație neregulamentară și, prin urmare, ar transmite un mesaj politic eronat, a fost stabilită o listă „de sine stătătoare” a drepturilor. Domeniul de aplicare al situațiilor care intră sub incidența articolului 14 alineatul (1) este amplu: acesta acoperă termenul pentru plecare voluntară, precum și orice perioadă pentru care îndepărtarea a fost amânată în mod oficial sau de facto, în conformitate cu articolul 9 din Directiva privind returnarea (de exemplu o cale de atac cu efect suspensiv, o posibilă încălcare a principiului nereturnării, motive de sănătate, motive tehnice, nereușita eforturilor de îndepărtare datorită lipsei identificării). Perioadele petrecute în custodie publică sunt excluse în mod expres, întrucât garanțiile aferente acestora sunt reglementate de alte dispoziții (a se vedea secțiunea 15). Furnizarea de servicii de îngrijire medicală de urgență și furnizarea tratamentului necesar pentru vindecarea bolii este un drept minim de bază, iar accesul la aceasta nu trebuie să fie condiționat de plata taxelor. Accesul la educație: limitarea „în funcție de durata șederii acestora” ar trebui interpretată în mod restrictiv. În cazul în care există îndoieli cu privire la durata probabilă a șederii înaintea returnării, accesul la educație ar trebui să fie mai degrabă acordat decât respins. O practică națională în care accesul la sistemul educațional este stabilit, de regulă, numai dacă durata șederii este mai mare de paisprezece zile poate fi considerată ca fiind acceptabilă. Pentru probleme practice, cum ar fi cazurile în care minorul nu deține un document care să ateste educația dobândită deja în alte țări sau cazurile în care minorul nu vorbește nicio limbă în care îi poate fi asigurată educația în statul membru, trebuie să se găsească răspunsuri adecvate la nivel național, ținând seama de spiritul directivei și de instrumentele juridice internaționale relevante, cum ar fi Convenția din 1989 cu privire la drepturile copilului și Comentariul general nr. 6 din aceasta (72). O sursă de inspirație ar putea fi, de asemenea, acquis-ul în materie de azil (în special articolul 14 din Directiva 2013/33/UE). Alte nevoi de bază: în hotărârea sa pronunțată în cauza C-562/13, Abdida, CJUE a constatat că statele membre sunt obligate, de asemenea, să asigure alte nevoi de bază, pentru a garanta că asistența medicală de urgență și tratamentul de bază al bolilor sunt, în fapt, puse la dispoziție în perioada în care statul membru trebuie să amâne îndepărtarea. Statelor membre le revine sarcina de a stabili forma în care urmează să fie realizată o astfel de acoperire a nevoilor de bază ale resortisantului țării terțe în cauză. Logica pe care s-a bazat CJUE pentru a stabili această obligație a fost aceea că cerința de a asigura îngrijiri medicale de urgență și tratamentul de bază al bolii, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind returnarea, poate fi lipsită de sens dacă nu ar exista, de asemenea, o obligație implicită de a prevedea asigurarea nevoilor de bază ale resortisantului țării terțe în cauză. Pe baza acestui raționament elaborat de CJUE și având în vedere indicațiile oferite în jurisprudența relevantă a CEDO, se poate deduce că beneficierea de celelalte drepturi enumerate la articolul 14 alineatul (1) din Directiva privind returnarea (cum ar fi, în special, accesul la educație și luarea în considerare a nevoilor persoanelor vulnerabile) dă naștere, de asemenea, unei obligații implicite de a prevedea asigurarea nevoilor de bază ale resortisantului țării terțe în cauză. Deși nu există nicio obligație juridică generală în temeiul dreptului Uniunii de a prevedea asigurarea nevoilor de bază ale tuturor resortisanților țărilor terțe în așteptarea returnării, Comisia încurajează statele membre să procedeze astfel în temeiul legislației naționale, pentru a asigura condiții umane și demne de viață pentru persoanele care urmează să fie returnate. 13.1. Confirmarea scrisă Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 14 alineatul (2) Statele membre le furnizează persoanelor menționate la alineatul (1) o confirmare în scris conform legislației naționale a faptului că termenul pentru plecarea voluntară se prelungește în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) sau că decizia de returnare nu va fi, temporar, executată. Considerentul 12 din Directiva privind returnarea prevede: „ Pentru a putea demonstra situația specială în care se află în cazul unor verificări sau controale administrative, acestor persoane ar trebui să li se furnizeze o confirmare scrisă a situației lor. Statele membre ar trebui să dispună de o mare libertate în ceea ce privește forma și formatul confirmării scrise și ar trebui să o poată include în deciziile lor referitoare la returnare adoptate în conformitate cu prezenta directivă ”. Forma confirmării în scris: statele membre se bucură de o largă putere de apreciere în acest sens. Confirmarea poate consta fie într-un document separat emis de autoritățile naționale, fie într-o parte a unei decizii oficiale legate de returnare. Este important ca aceasta să îi permită persoanei în cauză să demonstreze în mod clar – în cazul unui control polițienesc – că face deja obiectul unei decizii de returnare în curs și că beneficiază de un termen pentru plecare voluntară sau de o procedură oficială de amânare a îndepărtării sau că face obiectul unei decizii de returnare care nu poate fi executată temporar. Confirmarea ar trebui să specifice, dacă este posibil, durata termenului pentru plecare voluntară sau durata amânării. În statele membre în care sistemele de schimburi de date permit verificarea rapidă a situației migranților în situație neregulamentară în cazul controalelor polițienești pe baza anumitor date cu caracter personal sau a unor numere de identificare, cerința privind confirmarea în scris poate fi considerată îndeplinită dacă persoanei în cauză îi sunt furnizate (sau dacă aceasta deține deja) documente sau acte care conțin respectivele date cu caracter personal sau numere de referință. 13.2. Situații de neregulă prelungită Lipsa obligației de a acorda un permis persoanelor care fac obiectul unei proceduri de returnare, dar care nu pot fi îndepărtate: statele membre nu sunt obligate să le acorde un permis persoanelor care fac obiectul unei proceduri de returnare în momentul în care devine clar că nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării respectivelor persoane, deși pot decide să facă acest lucru în baza articolului 6 alineatul (4) din Directiva privind returnarea (a se vedea secțiunea 5.6). În această privință, CJUE a clarificat în mod expres în hotărârea sa pronunțată în cauza C-146/14, Mahdi (73) (punctele 87 și 88) că: „[…] directiva nu are ca obiect reglementarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui stat membru a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală cu privire la care o decizie de returnare nu poate sau nu a putut fi executată. […] Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115/CE permite statelor membre să acorde un permis de ședere autonom sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor”. Criteriile care trebuie luate în considerare pentru acordarea de permise: după cum s-a menționat anterior, nu se prevede nicio obligație juridică de a emite permise persoanelor care fac obiectul unei proceduri de returnare dar care nu pot fi îndepărtate, statele membre bucurându-se de o largă putere de apreciere în acest sens. În acest context, se recomandă ca printre criteriile de evaluare care ar putea fi luate în considerare de către statele membre să se numere atât elemente individuale (legate de cazuri), cât și elemente orizontale (legate de politică), în special: 14. LUAREA ÎN CUSTODIE PUBLICĂ Garanțiile procedurale prevăzute la articolele 12 (formular și traducere) și 13 (cale de atac efectivă și asistență juridică gratuită) din Directiva privind returnarea sunt manifestări exprese ale drepturilor fundamentale la o bună administrare, la audiere, la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, toate aceste drepturi făcând parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii Europene. Prin urmare, respectarea acestor drepturi se impune, de asemenea, în ceea ce privește deciziile de luare în custodie publică. Pe lângă aceste cerințe generale, articolul 15 din Directiva privind returnarea prevede anumite cerințe aplicabile în mod specific în ceea ce privește deciziile de luare în custodie publică. 14.1. Circumstanțele care justifică luarea în custodie publică Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 15 alineatul (1) Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficace alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive, într-un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care: Orice măsură de luare în custodie publică se ia pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și a executării în mod adecvat a procesului de îndepărtare. Impunerea luării în custodie publică în scopul îndepărtării este o intruziune gravă în dreptul fundamental la libertate al persoanelor și, prin urmare, face obiectul unor limitări stricte. Obligația de a impune luarea în custodie publică numai ca măsură de ultimă instanță: articolul 8 alineatul (1) din Directiva privind returnarea prevede că statele membre trebuie să ia „toate măsurile necesare” pentru a executa deciziile de returnare. Posibilitatea de a impune luarea în custodie publică este una dintre diferitele măsuri care pot fi utilizate de către statele membre ca o măsură de ultimă instanță. În acest context, CJUE a subliniat în mod expres în hotărârea sa pronunțată în cauza C-61/11, El Dridi (punctul 41) că Directiva privind returnarea prevede o „graduare a măsurilor care se impun în vederea executării deciziei de returnare între măsura care lasă maximum de libertate persoanei interesate, respectiv acordarea unui termen pentru plecarea voluntară a acesteia, și măsuri care o restrâng la maximum, respectiv luarea în custodie publică într-un centru specializat”. Obligația statelor membre de a aplica luarea în custodie publică există numai în situațiile în care este clar că această măsură este singura modalitate de a garanta că procesul de returnare poate fi pregătit și că procesul de îndepărtare poate fi efectuat (necesitatea luării în custodie publică). Orice măsură de luare în custodie publică se bazează pe o evaluare individuală și se ia pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință, fiind menținută numai pe durata desfășurării și a executării în mod adecvat a procesului de îndepărtare (proporționalitatea luării în custodie publică). Motivele pentru luarea în custodie publică: unicul obiectiv legitim al luării în custodie publică în temeiul Directivei privind returnarea este pregătirea procesului de returnare și/sau desfășurarea procesului de îndepărtare, în special în cazul în care există un risc 1) de sustragere sau 2) de evitare sau împiedicare a pregătirii procesului de returnare sau de îndepărtare de către persoana returnată. Atunci când există astfel de motive pentru luarea în custodie publică, precum și în cazul în care nu pot fi aplicate efectiv măsuri mai puțin coercitive într-un caz specific (în ultimă instanță), statele membre au dreptul și ar trebui să recurgă la luarea în custodie publică atât timp cât este necesar pentru a se asigura că procedurile de returnare pot fi efectuate cu succes, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolul 8 din Directiva privind returnarea. Chiar dacă dispoziția din Directiva privind returnarea este formulată ca o listă orientativă („în special”), cele două cazuri concrete acoperă principalele scenarii întâlnite în practică care justifică luarea în custodie publică în vederea pregătirii și a organizării returnării și/sau în vederea desfășurării procedurii de îndepărtare. Existența unui motiv specific pentru luarea în custodie publică – și lipsa unor măsuri eficace și suficiente, care să fie mai puțin coercitive – trebuie să fie evaluată în mod individual pentru fiecare caz în parte. Refuzul intrării la frontieră, existența unei semnalări în SIS referitoare la refuzul intrării, lipsa documentelor, lipsa reședinței, lipsa cooperării și alte indicii/criterii relevante trebuie să fie luate în considerare atunci când se evaluează dacă există un risc de sustragere (a se vedea secțiunea 1.6) care ar putea justifica necesitatea luării în custodie publică. Imposibilitatea luării în custodie publică din motive legate de ordinea publică: posibilitatea de menținere sau de prelungire a măsurii de luare în custodie publică din motive legate de ordinea publică nu este reglementată de textul Directivei privind returnarea, iar statele membre nu sunt autorizate să recurgă, în domeniul imigrației, la măsura luării în custodie publică în scopul îndepărtării ca o „formă ușoară a pedepsei cu închisoarea”. Scopul principal al luării în custodie publică în vederea îndepărtării este de a se asigura că persoanele care fac obiectul procedurii de returnare nu compromit, prin sustragere, executarea obligației de returnare. Scopul articolului 15 nu este să protejeze societatea de persoane care constituie o amenințare la adresa ordinii sau a siguranței publice. Scopul legitim de a proteja societatea ar trebui să fie abordat prin alte acte legislative, în special prin intermediul dreptului penal, al dreptului administrativ și al legislației referitoare la încetarea șederii legale din motive legate de ordinea publică. În această privință, CJUE a afirmat în hotărârea sa pronunțată în cauza C-357/09, Kadzoev (74) (punctul 70) că: „Posibilitatea luării unei persoane în custodie publică pentru motive de ordine și de securitate publică nu se poate întemeia pe Directiva 2008/115/CE. Niciuna dintre circumstanțele evocate de instanța de trimitere (persoana interesată are un comportament agresiv, nu dispune de mijloace de subzistență proprii și nici de o locuință) nu poate constitui ca atare un motiv de luare în custodie publică în temeiul dispozițiilor acestei directive”. Comportamentul anterior al unei persoane care prezintă un risc pentru ordinea și siguranța publică (de exemplu, nerespectarea dreptului administrativ în alte domenii decât legea privind migrația sau încălcări ale legii penale) poate să fie, totuși, luat în considerare atunci când se evaluează dacă există un risc de sustragere (a se vedea secțiunea 1.6). În cazul în care comportamentul anterior al persoanei interesate permite formularea concluziei că este probabil ca persoana respectivă să nu acționeze în conformitate cu legea și să evite returnarea, aceasta poate justifica decizia potrivit căreia există un risc de sustragere. Obligația de a furniza alternative eficace la luarea în custodie publică: articolul 15 alineatul (1) trebuie interpretat în sensul că impune fiecărui stat membru obligația de a prevedea în legislația sa națională identificarea unor alternative la luarea în custodie publică; acest lucru este, de asemenea, în concordanță cu dispozițiile prevăzute în considerentul 16 din directivă („[…] dacă aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive nu ar fi suficientă”). În hotărârea pronunțată în cauza C-61/11, El Dridi (punctul 39), CJUE a confirmat faptul că „[…] din considerentul 16 al directivei respective, precum și din modul de redactare a articolului 15 alineatul (1) rezultă că statele membre trebuie să procedeze la îndepărtare prin intermediul măsurilor celor mai puțin coercitive cu putință. Numai în cazul în care executarea deciziei de returnare sub forma îndepărtării riscă să fie compromisă de comportamentul persoanei interesate, situația apreciindu-se de la caz la caz, aceste state pot proceda la privarea de libertate a acesteia din urmă prin luare în custodie publică”. Însă acest lucru nu înseamnă că, pentru luarea în custodie publică, o condiție prealabilă este ca un resortisant al unei țări terțe să fi făcut deja obiectul unei măsuri mai puțin coercitive. Articolul 15 alineatul (1) din Directiva privind returnarea prevede obligația ca aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive să fie „suficientă” și ca acestea să se poată aplica „în mod eficient” resortisantului țării terțe în cauză. Aceasta presupune că, pentru a-și îndeplini obligația de a prevedea alternative eficiente la luarea în custodie publică, statele membre trebuie să asigure, în legislația națională, alternative la luarea în custodie publică menite să realizeze aceleași obiective ca luarea în custodie publică (și anume să împiedice sustragerea, să înlăture posibilitatea ca resortisantul țării terțe în cauză să evite sau să împiedice returnarea), utilizând, totodată, mijloace mai puțin intruzive în exercitarea dreptului la libertate al individului. Autoritățile naționale responsabile cu emiterea deciziilor de luare în custodie publică și a alternativelor la aceasta trebuie să evalueze dacă astfel de măsuri mai puțin coercitive ar fi suficiente și eficace în fiecare caz în parte. Printre exemplele de alternative la luarea în custodie publică se numără restricțiile privind reședința, locuințele deschise pentru familii, sprijinul acordat persoanei responsabile de caz, raportarea periodică, predarea documentelor de identitate/de călătorie, cauțiunea și monitorizarea electronică. UNHCR oferă câteva exemple concrete de bune practici (75) în ceea ce privește alternativele la luarea în custodie publică. Avantaje și riscuri – alternative la luarea în custodie publică Printre avantajele care rezultă din asigurarea unor alternative la luarea în custodie publică se pot număra ratele de returnare mai mari (inclusiv plecarea voluntară), îmbunătățirea cooperării cu persoanele care fac obiectul procedurii de returnare în vederea obținerii documentelor necesare, beneficii financiare (costuri mai mici pentru stat) și mai puține costuri umane (evitarea dificultăților legate de luarea în custodie publică). Riscurile includ probabilitatea crescută de sustragere, eventuala creare a unor factori de atracție (centrele de luare în custodie publică alternative, cum ar fi casele familiale, pot fi percepute ca atractive pentru potențialii imigranți aflați în situație de ședere neregulamentară) și posibile tensiuni sociale în vecinătatea centrelor deschise. Recomandare: Provocarea este să se găsească soluții inteligente care să propună o combinație adecvată de stimulente și măsuri de descurajare. Lipsa completă a măsurilor de descurajare poate conduce la rate de îndepărtare insuficiente. În același timp, un sistem excesiv de represiv, bazat pe luarea în custodie publică sistematică, poate fi ineficient, de asemenea, întrucât persoana care face obiectul procedurii de returnare este prea puțin stimulată sau încurajată să coopereze în cadrul procedurii de returnare. Statele membre ar trebui să elaboreze și să recurgă la o gamă largă de alternative pentru a aborda situația diferitelor categorii de resortisanți ai țărilor terțe. Asistența individuală personalizată, prin care persoana care face obiectul procedurii de returnare este capacitată să se ocupe de propria returnare, implicarea încă dintr-o fază timpurie și gestionarea cazurilor la nivel holistic, punându-se accentul pe găsirea de soluții, s-au dovedit a fi un succes. Ar trebui avută în vedere o asistență orizontală sistematică pentru toate persoanele care fac, potențial, obiectul procedurii de returnare, care să includă consiliere cu privire la posibilitățile de ședere legală/azil, precum și la returnarea voluntară/forțată dintr-un stadiu incipient (și nu doar în momentul în care se iau deciziile de îndepărtare forțată). Clarificări suplimentare: Exemple concrete: 14.2. Forma și evaluarea inițială a luării în custodie publică Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 15 alineatul (2) Autoritățile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică. Măsura luării în custodie publică se dispune în scris, menționându-se motivele de fapt și de drept. Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele membre: Resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală. Autoritățile judiciare pot fi alcătuite din judecători, dar nu trebuie să fie neapărat astfel. În conformitate cu jurisprudența relevantă a CEDO, acestea trebuie să fie independente, imparțiale și să ofere garanțiile unei proceduri judiciare acuzatoriale. Domeniul de aplicare al controlului judiciar: controlul judiciar trebuie să evalueze toate aspectele prevăzute în mod expres la articolul 15 din Directiva privind returnarea, ținând seama atât de chestiunile de drept (de exemplu corectitudinea procedurii de luare în custodie publică și a deciziei privind luarea în custodie publică din punct de vedere procedural/juridic), cât și de chestiunile de fapt (de exemplu situația personală a persoanei luate în custodie publică, legăturile de familie în țara respectivă, garanțiile de părăsire a teritoriului, posibilitatea rezonabilă a îndepărtării). Durata maximă a „controlului judiciar rapid”: textul Directivei privind returnarea este inspirat de formularea prevăzută la articolul 5 alineatul (4) din Convenția europeană a drepturilor omului, prin care se solicită un „control judiciar rapid din partea unei instanțe”. Jurisprudența CEDO relevantă clarifică faptul că durata maximă acceptabilă (și anume termenul rezonabil) nu poate fi definită în mod abstract. Aceasta trebuie să fie stabilită în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, ținând seama de complexitatea procedurilor, precum și de comportamentul autorităților și al solicitantului. Adoptarea unei decizii în termen de cel mult o săptămână poate fi considerată, cu siguranță, o bună practică ce este conformă cu cerința juridică privind celeritatea. Cerința emiterii unei decizii scrise se aplică, de asemenea, deciziilor de prelungire: cerința de a emite o decizie scrisă conținând motivele luării în custodie publică se aplică, de asemenea, deciziilor de prelungire a luării în custodie publică. În hotărârea pronunțată în cauza C-146/14, Mahdi, CJUE a clarificat în mod expres (punctul 44): „Această cerință de adoptare a unei decizii scrise trebuie înțeleasă ca raportându-se în mod necesar la orice decizie privind prelungirea măsurii de luare în custodie publică, dat fiind că, pe de o parte, măsura luării în custodie publică și prelungirea acesteia au o natură analoagă, ambele având ca efect lipsirea de libertate a resortisantului în cauză al unei țări terțe în vederea pregătirii returnării sale și/sau a executării îndepărtării sale, și, pe de altă parte, în fiecare din aceste două cazuri, acest resortisant trebuie să fie în măsură să cunoască motivele deciziei adoptate în privința sa”. Toate garanțiile inerente respectării dreptului de a fi ascultat se aplică deciziilor privind luarea în custodie publică și deciziilor privind prelungirea măsurii de luare în custodie publică. Cu toate acestea, nerespectarea acestui drept conduce la invalidarea unei decizii numai în măsura în care rezultatul procedurii ar fi putut fi diferit dacă dreptul ar fi fost respectat – a se vedea cauza C383/13, G. și R.: „[…] dreptul Uniunii, în special articolul 15 alineatele (2) și (6) din Directiva 2008/115, trebuie interpretat în sensul că, atunci când prelungirea unei măsuri de luare în custodie publică a fost decisă în cadrul unei proceduri administrative cu încălcarea dreptului de a fi ascultat, instanța națională însărcinată să aprecieze legalitatea acestei decizii nu poate acorda retragerea măsurii de luare în custodie publică decât dacă consideră, având în vedere ansamblul circumstanțelor de fapt și de drept ale fiecărei cauze, că această încălcare l-a privat efectiv pe cel care o invocă de posibilitatea unei apărări mai bune într-o asemenea măsură încât această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit” (a se vedea secțiunea 12). 14.3. dRevizuirea periodică a luării în custodie publică Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 15 alineatul (3) În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu. Articolul 15 alineatul (3) prima teză nu prevede emiterea unei decizii de revizuire scrise: CJUE a clarificat acest lucru în hotărârea sa pronunțată în cauza C-146/14, Mahdi (punctul 47): „dispozițiile articolului 15 din această directivă nu impun adoptarea unui «act de revizuire» scris […]. Autoritățile care realizează o revizuire a măsurii de luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe la intervale rezonabile, în temeiul articolului 15 alineatul (3) prima teză din directiva menționată, nu au, așadar, obligația de a adopta la fiecare revizuire un act expres în formă scrisă care să cuprindă o expunere a elementelor de fapt și de drept care motivează acest act”. Statele membre sunt libere, însă, să adopte o decizie de revizuire scrisă, în conformitate cu legislația națională. Deciziile combinate de revizuire și prelungire trebuie să fie adoptate în scris: în hotărârea pronunțată în cauza C-146/14, Mahdi, CJUE a clarificat (punctul 48): „Astfel, într-un asemenea caz, revizuirea măsurii de luare în custodie publică și adoptarea deciziei privind soarta luării în custodie publică au loc în aceeași etapă procedurală. În consecință, această decizie trebuie să îndeplinească cerințele care rezultă din articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE”. În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar. Înțelesul noțiunii de „perioadă prelungită de luare în custodie publică”: articolul 15 alineatul (3) teza a doua din Directiva privind returnarea prevede efectuarea unei supravegheri judiciare din oficiu în cazul unor „perioade prelungite de luare în custodie publică”. Acest lucru implică necesitatea unor acțiuni din partea autorităților judiciare, inclusiv în cazurile în care persoana în cauză nu inițiază o cale de atac. Pe baza unei comparații din punct de vedere lingvistic a noțiunii de „perioadă prelungită de luare în custodie publică” (în limba germană: „Bei längerer Haftdauer”; în limba franceză: „En cas de périodes de rétention prolongées”; în limba neerlandeză: „In het geval van een lange periode van bewaring”; în limba spaniolă: „En caso de periodos de internamiento prolongados”; în limba italiană: „Nel caso di periodi di trattenimento prolungati”) este evident că termenul se referă, în esență, la o perioadă lungă de luare în custodie publică, indiferent dacă a fost luată sau nu o decizie oficială de prelungire a perioadei. Comisia consideră că un interval de 6 luni pentru exercitarea primei supravegheri judiciare din oficiu a deciziei privind luarea în custodie publică este, cu siguranță, prea lung, în timp ce o supraveghere judiciară din oficiu la trei luni poate fi luată în considerare la limita a ceea ce ar putea fi conform, totuși, cu dispozițiile articolului 15 alineatul (3) din directivă, în cazul în care există, de asemenea, posibilitatea de a lansa revizuiri individuale la cerere, dacă este necesar. Competențele autorității judiciare de supraveghere: un mecanism de revizuire care analizează doar problemele de drept, și nu pe cele de fapt, nu este suficient. Autoritatea judiciară trebuie să aibă competența de a decide atât asupra elementelor de fapt, cât și asupra chestiunilor juridice – a se vedea hotărârea CJUE în cauza C-146/14, Mahdi (punctul 62): „[…] autoritatea judiciară competentă trebuie să poată substitui cu propria decizie decizia autorității administrative sau, dacă este cazul, decizia autorității judiciare care a dispus măsura inițială a luării în custodie publică și să statueze în privința posibilității de a dispune o măsură de înlocuire sau eliberarea resortisantului în cauză al unei țări terțe. În acest scop, autoritatea judiciară care statuează în privința unei cereri de prelungire a luării în custodie publică trebuie să poată lua în considerare atât elementele de fapt și probele invocate de autoritatea administrativă care a dispus măsura inițială de luare în custodie publică, cât și orice observație eventuală a resortisantului în cauză al unei țări terțe. În plus, ea trebuie să fie în măsură să cerceteze orice alt element pertinent pentru decizia sa în cazul în care ar considera necesar acest lucru […]”. 14.4. Încetarea măsurii de luare în custodie publică Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 15 alineatele (4)-(6) Luarea în custodie publică trebuie să înceteze și persoana care face obiectul procedurii de returnare trebuie să fie eliberată într-o serie de situații diferite, cum ar fi, în special, în cazul în care: De asemenea, ar trebui să se aibă în vedere încetarea luării în custodie publică de la caz la caz dacă alternativele la aceasta devin o opțiune potrivită. 14.4.1. Lipsa unei posibilități rezonabile a îndepărtării Lipsa unei posibilități rezonabile a îndepărtării: în hotărârea pronunțată în cauza C-357/09, Kadzoev (punctul 67), CJUE a oferit o clarificare cu privire la interpretarea noțiunii de „posibilitate rezonabilă a îndepărtării”: „[…] numai o posibilitate reală ca măsura îndepărtării să fie pusă în aplicare cu succes având în vedere termenele stabilite la articolul 15 alineatele (5) și (6) corespunde unei posibilități rezonabile a îndepărtării, iar aceasta nu există atunci când pare puțin probabil ca persoana interesată să fie primită într-o țară terță, având în vedere termenele menționate”. Lipsa unei „posibilități rezonabile” nu este același lucru cu „imposibilitatea punerii în aplicare”: „imposibilitatea punerii în aplicare” este o afirmație mai categorică și mai dificil de demonstrat decât „lipsa unei posibilități rezonabile”, care se referă numai la un anumit grad de probabilitate. Perioadele de luare în custodie publică ce ar trebui să fie luate în considerare atunci când se evaluează „posibilitatea rezonabilă a îndepărtării”: având în vedere accentul plasat în articolul 15 (precum și în considerentul 6) din Directiva privind returnarea pe o evaluare individuală concretă de la caz la caz pentru a determina proporționalitatea privării de libertate, trebuie să se țină seama întotdeauna de termenele maxime de luare în custodie publică a persoanei vizate în cazul specific. Aceasta înseamnă că se aplică termenele maxime stabilite de legislația națională a statului membru în cauză. Aceasta presupune, de asemenea, că o persoană care face obiectul procedurii de returnare nu ar trebui să fie luată în custodie publică într-un stat membru dacă, încă de la început, pare puțin probabil ca persoana în cauză să fie primită într-o țară terță în termenul maxim de luare în custodie autorizat în temeiul legislației statului membru respectiv (în hotărârea pronunțată în cauza C357/09, Kadzoev, CJUE a făcut trimitere la termenele maxime în temeiul directivei, întrucât acestea erau aceleași cu termenele maxime în temeiul legislației aplicabile în statul membru în cauză). Comisia recomandă să se prevadă o perioadă inițială maximă de luare în custodie publică de șase luni, care să fie adaptată în funcție de circumstanțele cauzei și să facă obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, sub supravegherea unei autorități judiciare, precum și să se prevadă posibilitatea de a prelungi ulterior, până la 18 luni, luarea în custodie publică în cazurile prevăzute la articolul 15 alineatul (6) din Directiva privind returnarea. De îndată ce termenele maxime de luare în custodie publică au fost atinse, articolul 15 alineatul (4) din Directiva privind returnarea nu mai este aplicabil, iar persoana vizată trebuie, în orice caz, să fie eliberată imediat – a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-357/09, Kadzoev (punctele 60 și 61): „Trebuie arătat că, în condițiile în care este atinsă durata maximă de luare în custodie publică prevăzută la articolul 15 alineatul (6) din Directiva 2008/115/CE, nu se pune problema dacă mai există o «posibilitate rezonabilă a îndepărtării», în sensul alineatului (4) al aceluiași articol. Astfel, într-un asemenea caz, persoana în cauză trebuie, în orice caz, să fie eliberată imediat. Astfel, articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2008/115/CE nu este aplicabil decât în condițiile în care termenele maxime de luare în custodie publică, prevăzute la articolul 15 alineatele (5) și (6) din această directivă, nu au expirat”. Clarificări suplimentare: 14.4.2. Atingerea termenului maxim de luare în custodie publică Articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva privind returnarea impune statelor membre obligația de a stabili, în temeiul legislației naționale (77), termene maxime de luare în custodie publică, termene care să nu depășească 6 luni (în cazurile obișnuite) sau 18 luni (în două cazuri recunoscute: persoana care face obiectul procedurii de returnare nu cooperează sau există întârzieri în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe). Termenele maxime de luare în custodie publică mai scurte stabilite în legislația națională prevalează asupra termenului de 6 sau 18 luni prevăzut în Directiva privind returnarea: în tratarea cazurilor concrete, trebuie să fie aplicate termenelemaxime stabilite de legislația națională (în conformitate cu Directiva privind returnarea), și nu termenele maxime stabilite în Directiva privind returnarea. Aceasta presupune faptul că un stat membru care a stabilit, de exemplu, un termen maxim de 60 de zile la nivel național pentru persoanele care fac obiectul procedurii de returnare și nu cooperează nu poate menține luarea în custodie publică peste respectivele 60 de zile, chiar dacă articolul 15 alineatul (6) din Directiva privind returnarea prevede un interval de până la 18 luni. Legislația națională ar trebui să prevadă o perioadă maximă de luare în custodie publică, astfel încât autoritățile naționale competente să poată lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea deciziei privind returnarea și, deci, să poată finaliza procedurile necesare pentru returnarea cu succes a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și pentru asigurarea readmisiei acestora în țara terță de returnare. Comisia recomandă ca statele membre să recurgă la marjele stabilite prin articolul 15 din Directiva privind returnarea, care prevede o perioadă inițială maximă de luare în custodie publică de șase luni, precum și posibilitatea de a prelungi, ulterior, luarea în custodie publică până la 18 luni în cazurile prevăzute la articolul 15 alineatul (6) din directiva menționată. Se reamintește faptul că durata efectivă de luare în custodie publică trebuie să fie stabilită de la caz la caz și că persoana care face obiectul procedurii de returnare trebuie să fie eliberată în cazul în care nu mai sunt valabile condițiile de luare în custodie publică (de exemplu, o posibilitate rezonabilă a îndepărtării). Exemple de motive care justifică/nu justifică prelungirea măsurii de luare în custodie publică în temeiul articolului 15 alineatul (6): Clarificări suplimentare: 14.5. Reluarea în custodie publică a persoanelor care fac obiectul procedurii de returnare Perioadele maxime de luare în custodie publică prevăzute în Directiva privind returnarea nu trebuie să fie subminate de reluarea în custodie publică a persoanelor care fac obiectul procedurii de returnare imediat după punerea lor în libertate. Reluarea în custodie publică a aceleiași persoane într-o etapă ulterioară poate fi legitimă numai dacă a avut loc o modificare importantă a unor circumstanțe relevante (de exemplu, emiterea documentelor necesare de către o țară terță sau îmbunătățirea situației în țara de origine, care permite returnarea în siguranță), dacă modificarea respectivă conduce la o „posibilitate rezonabilă a îndepărtării” în conformitate cu articolul 15 alineatul (4) din Directiva privind returnarea și dacă toate celelalte condiții pentru impunerea luării în custodie publică în temeiul articolului 15 din respectiva directivă sunt îndeplinite. 14.6. Aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive după încetarea perioadei de luare în custodie publică Pot fi impuse măsuri mai puțin coercitive, cum ar fi prezentarea periodică în fața autorităților, constituirea unei garanții financiare corespunzătoare, prezentarea unor documente sau obligația de a rămâne într-un anumit loc, atât timp cât și în măsura în care acestea pot fi considerate în continuare ca reprezentând o „măsură necesară” pentru asigurarea respectării procedurii de returnare. Deși nu există termene maxime absolute prevăzute pentru aplicarea măsurilor mai puțin coercitive, domeniul de aplicare și durata unor astfel de măsuri trebuie să facă obiectul unei evaluări aprofundate privind proporționalitatea acestora. De asemenea, în cazul în care natura și intensitatea măsurilor mai puțin coercitive sunt similare sau identice cu privarea de libertate (de exemplu impunerea unei obligații nelimitate de a rămâne într-un anumit centru, fără posibilitatea de a părăsi centrul respectiv), acestea trebuie considerate o continuare de facto a luării în custodie publică și se aplică termenele prevăzute la articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva privind returnarea. 15. CONDIȚIILE DE LUARE ÎN CUSTODIE PUBLICĂ Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 16 15.1. Reținerea inițială de către poliție Arestarea (reținerea) inițială de către poliție în scopul identificării este reglementată de legislația națională: acest lucru este subliniat în mod expres în considerentul 17 din Directiva privind returnarea: „Fără a se aduce atingere rețineriiinițiale de către autoritățile de aplicare a legii, reglementată prin legislația națională, luarea în custodie publică ar trebui să se efectueze, în general, în centre specializate de cazare”. Dispoziția citată mai sus clarifică faptul că, în cursul unei perioade inițiale, se poate aplica în continuare legislația națională. Chiar dacă aceasta nu reprezintă o obligație juridică, statele membre sunt încurajate să se asigure încă din această etapă că resortisanții țărilor terțe sunt separați de deținuții obișnuiți. Durata perioadei de reținere inițială în care migranții suspectați a fi în situație neregulamentară pot rămâne în arestul poliției: o perioadă scurtă, dar rezonabilă pentru identificarea persoanei controlate și pentru căutarea datelor care permit să se stabilească dacă persoana respectivă este un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală – a se vedea hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-329/11, Achughbabian (punctul 31): „În această privință, este necesar să se considere că autoritățile competente trebuie să dispună de un termen în mod cert scurt, dar rezonabil pentru a identifica persoana controlată și pentru a căuta datele care permit să se stabilească dacă această persoană este un resortisant al unei țări terțe a cărui ședere ar fi ilegală. Determinarea numelui și a cetățeniei se poate dovedi dificilă în cazul în care persoana interesată nu cooperează. Verificarea existenței unei șederi ilegale poate și ea să se dovedească complexă, în special atunci când persoana interesată invocă statutul de solicitant de azil sau de refugiat. Având în vedere cele menționate, autoritățile competente sunt obligate, în scopul de a evita să aducă atingere obiectivului Directivei 2008/115/CE, astfel cum a fost amintit la punctul precedent, să acționeze cu diligență și să se pronunțe fără întârziere asupra caracterului legal sau ilegal al șederii persoanei în cauză”. Deși nu există niciun termen obligatoriu prevăzut în mod detaliat, Comisia încurajează statele membre să se asigure că transferul către un centru specializat de luare în custodie publică pentru migranții în situație neregulamentară are loc, de regulă, în termen de 48 de ore după reținere (în mod excepțional, pot fi acceptate perioade mai lungi în cazul unor zone geografice îndepărtate). 15.2. Utilizarea centrelor specializate ca regulă generală Utilizarea centrelor specializate este regula generală: persoanele care fac obiectul procedurii de returnare nu sunt infractori și merită să beneficieze de un tratament diferit față de deținuții obișnuiți. Prin urmare, utilizarea unor centre specializate este regula generală prevăzută de Directiva privind returnarea. Statele membre sunt obligate să rețină, în centre de luare în custodie publică specializate, și nu în penitenciare obișnuite, resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în scopul îndepărtării acestora. Aceasta implică obligația ca statele membre să se asigure că există suficiente locuri în centrele de luare în custodie publică specializate și să alinieze, așadar, capacitatea centrelor de luare în custodie publică la nevoile reale, asigurând totodată condiții materiale adecvate de luare în custodie publică. Excepții de la regula generală: derogarea prevăzută la articolul 16 alineatul (1) din Directiva privind returnarea, care permite statelor membre, în cazuri excepționale, să cazeze în penitenciare obișnuite persoanele luate în custodie publică pe durata premergătoare îndepărtării acestora, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv. Acest lucru a fost confirmat în mod expres prin hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexate C-473/13, Bero, și C-514/13, Bouzalmate (78) (punctul 25): „A doua teză a [articolului 16 alineatul (1)] prevede o derogare de la acest principiu, care, ca atare, trebuie interpretată în mod restrictiv (a se vedea în acest sens hotărârea Kamberaj, C-571/10, EU:C:2012:233, punctul 86)”. La utilizarea unei astfel de derogări se va ține seama pe deplin de drepturile fundamentale, luându-se în considerare în mod corespunzător aspecte precum situațiile de suprapopulare, necesitatea de a evita transferurile repetate și posibilele efecte negative asupra bunăstării persoanei returnate, în special în cazul persoanelor vulnerabile. Creșteri imprevizibile ale numărului de persoane luate în custodie publică: derogarea prevăzută la articolul 16 alineatul (1) din Directiva privind returnarea poate fi aplicată atunci când creșterile neprevăzute ale numărului de persoane luate în custodie publică determinate de fluctuațiile imprevizibile de natură cantitativă inerente fenomenului migrației neregulamentare (care nu ating încă nivelul unei „situații de urgență”, astfel cum este reglementată în mod expres la articolul 18 din respectiva directivă) generează o problemă pentru cazarea persoanelor luate în custodie publică în centre speciale într-un stat membru care, altfel, dispune de un număr adecvat/suficient de centre specializate. Persoanele agresive luate în custodie publică: în conformitate cu jurisprudența relevantă a CEDO, statele membre au obligația de a proteja persoanele care fac obiectul procedurii de returnare luate în custodie publică de comportamentele agresive sau neadecvate ale altor persoane luate în custodie publică. Statele membre sunt încurajate să caute modalități practice pentru abordarea acestei provocări în cadrul centrelor specializate și fără a recurge la cazarea în penitenciare. Printre posibilele soluții s-ar putea număra rezervarea anumitor părți/pavilioane ale centrelor de luare în custodie publică pentru persoanele agresive sau existența unor centre speciale rezervate pentru această categorie de persoane. Absența unor centre speciale de luare în custodie publică într-o regiune a unui stat membru: absența unor centre speciale de luare în custodie publică într-o regiune a unui stat membru – în timp ce acestea există într-o altă regiune din același stat membru – nu poate justifica, în sine, cazarea într-un penitenciar obișnuit. Acest lucru a fost confirmat în mod expres prin hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexate C-473/13, Bero, și C-514/13, Bouzalmate (punctul 32): „Articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE trebuie interpretat în sensul că un stat membru are obligația de a pune în executare, în general, într-un centru specializat de cazare din acest stat, măsura luării în custodie publică în scopul îndepărtării resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, chiar și atunci când statul membru respectiv are o structură federală, iar statul federat competent să decidă și să procedeze la executarea unei astfel de măsuri în temeiul dreptului național nu dispune de un asemenea centru de cazare”. Perioade scurte de luare în custodie publică: faptul că luarea în custodie publică este probabil să dureze numai o perioadă scurtă de timp (de exemplu, cel mult șapte zile) nu este un motiv legitim pentru a recurge la cazarea într-un penitenciar. Luarea în custodie publică în instituții medicale/psihiatrice închise: luarea în custodie publică în perioada premergătoare îndepărtării în instituții medicale/psihiatrice sau împreună cu persoane luate în custodie publică din motive medicale nu este avută în vedere de articolul 16 alineatul (1) din Directiva privind returnarea și ar contraveni efectului util prevăzut la respectivul articol, cu excepția cazului în care, având în vedere afecțiunile și starea de sănătate a persoanei în cauză, luarea în custodie publică sau transferul într-o unitate specializată sau adaptată pare a fi necesară pentru a se asigura că persoana respectivă beneficiază de supraveghere, asistență și îngrijire medicală specializată adecvată și constantă, în scopul de a evita deteriorarea stării de sănătate a acesteia. 15.3. Separarea de deținuții obișnuiți Obligația de a separa persoanele care fac obiectul procedurii de returnare și deținuții este o cerință absolută: Directiva privind returnarea prevede o obligație necondiționată care impune statelor membre să se asigure că resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală sunt întotdeauna separați de deținuții obișnuiți în cazul în care un stat membru nu poate furniza, în mod excepțional, cazare în centre de luare în custodie publică specializate. Foști deținuți care fac obiectul unei proceduri de returnare ulterioare: după ce pedeapsa cu închisoarea a luat sfârșit și persoana în cauză ar fi trebuit să fie, în mod normal, eliberată, încep să se aplice normele privind luarea în custodie publică în scopul îndepărtării, inclusiv obligația prevăzută la articolul 16 alineatul (1) din Directiva privind returnarea de a caza persoanele care fac obiectul procedurii de returnare în centre specializate. În cazul în care pregătirea în vederea îndepărtării și, eventual, îndepărtarea în sine au loc într-o perioadă care este încă acoperită de pedeapsa cu închisoarea, poate fi menținută cazarea în penitenciar deoarece aceasta este justificată încă de condamnarea pentru infracțiunea săvârșită anterior. Statele membre sunt încurajate să inițieze cu mult timp înainte toate procedurile necesare în vederea îndepărtării, în timp ce persoanele se află încă în închisoare pentru a-și executa pedeapsa, astfel încât să garanteze că resortisanții țărilor terțe pot fi returnați cu succes cel târziu în momentul în care aceștia sunt eliberați din închisoare. Persoanele agresive luate în custodie publică: comportamentul agresiv sau neadecvat al persoanelor care fac obiectul procedurii de returnare nu constituie o justificare pentru cazarea acestora împreună cu deținuții obișnuiți, cu excepția cazului în care se comite un act de agresiune care constituie o infracțiune și instanța pronunță o pedeapsă aferentă cu închisoarea. Termenul „deținuți obișnuiți” se referă atât la deținuții condamnați, cât și la deținuții în arest preventiv: acest lucru este confirmat la alineatul (4) din Orientarea nr. 10 din documentul intitulat „Douăzeci de orientări privind returnarea forțată” adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, care subliniază în mod explicit că „persoanele luate în custodie publică în așteptarea îndepărtării lor de pe teritoriu ar trebui să fie separate, în mod normal, de deținuții obișnuiți, condamnați sau aflați în arest preventiv”. Prin urmare, persoanele luate în custodie publică trebuie să fie separate, de asemenea, de deținuții aflați în arest preventiv. Nu se ține seama de eventualul acord al persoanei care face obiectul procedurii de returnare de a fi cazată împreună cu deținuții: în hotărârea pronunțată în cauza C-474/13, Pham (79) (punctele 21 și 22), CJUE a confirmat în mod expres următoarele: „În această privință, obligația de separare a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală de deținuții de drept comun prevăzută la articolul 16 alineatul (1) a doua teză din această directivă reprezintă mai mult decât o simplă modalitate specifică de punere în executare a unei măsuri de cazare în penitenciar a resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică, constituind o condiție de fond a respectivei măsuri de cazare fără de care, în principiu, aceasta nu ar fi conformă cu directiva menționată. În acest context, un stat membru nu poate să țină seama de voința resortisantului unei țări terțe vizat”. 15.4. Condiții materiale de luare în custodie publică Directiva privind returnarea – articolul 16; Orientarea nr. 10 a Consiliului Europei privind returnarea forțată („condițiile de luare în custodie publică în așteptarea îndepărtării”); Standardele CPT și fișa informativă privind luarea în custodie publică a imigranților; Regulile europene din 2006 în materie de penitenciare Însăși Directiva privind returnarea prevede o serie de garanții concrete. Statele membre sunt obligate: În ceea ce privește aspectele care nu sunt reglementate în mod expres de Directiva privind returnarea, statele membre trebuie să respecte standardele relevante ale Consiliului Europei, în special „standardele CPT”: Directiva privind returnarea nu reglementează anumite condiții materiale de luare în custodie publică precum dimensiunea încăperilor, accesul la instalații sanitare, posibilitatea de a ieși în aer liber și nutriția în cursul perioadei de luare în custodie publică. Cu toate acestea, considerentul 17 din directivă confirmă că persoanele luate în custodie publică trebuie să fie tratate în mod uman și demn, cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și în conformitate cu dreptul internațional. Ori de câte ori statele membre impun măsura luării în custodie publică în scopul îndepărtării, acest lucru trebuie făcut în condiții menite să respecte articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale, care interzice tratamentul inuman sau degradant. Impactul practic al acestei obligații asupra statelor membre este prezentat mai în detaliu în special în: Standardele respective reprezintă o descriere recunoscută pe scară largă a obligațiilor legate de luarea în custodie publică pe care statele membre ar trebui să le respecte în cazul oricărei astfel de măsuri ca o condiție minimă absolută, în vederea asigurării conformității cu obligațiile asumate prin Convenția europeană a drepturilor omului și cu obligațiile care rezultă din Carta drepturilor fundamentale atunci când aplică dreptul UE. Orientarea nr. 10 a Consiliului Europei – condițiile de luare în custodie publică în așteptarea îndepărtării Standardele CPT privind luarea în custodie publică a imigranților – extrase Regulile europene din 2006 în materie de penitenciare – extrase Cazare Igiena Îmbrăcăminte și lenjerie de pat Alimentație Regim de detenție Exerciții fizice și activități recreative Libertatea de gândire, de conștiință și libertatea religioasă Minorități etnice sau lingvistice Asistență medicală. Personalul medical și de îngrijire a stării de sănătate Obligațiile medicului Asistență medicală 16. LUAREA ÎN CUSTODIE PUBLICĂ A MINORILOR ȘI A FAMILIILOR Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 17 Directiva privind returnarea autorizează luarea în custodie publică a minorilor neînsoțiți și a familiilor cu minori, în scopul îndepărtării, ca măsură de ultimă instanță și pentru o perioadă pertinentă cât mai scurtă, cu condiția ca garanțiile specifice să fie respectate în mod corespunzător. În plus față de aceste garanții instituite în baza articolului 17 din Directiva privind returnarea, principiile prevăzute la articolul 15 din directiva respectivă aplicabile normelor generale în materie de luare în custodie publică trebuie să fie respectate, și anume trebuie să se recurgă la luarea în custodie publică numai în ultimă instanță, trebuie să existe o serie viabilă de alternative eficiente la luarea în custodie și să se efectueze o evaluare individuală a fiecărui caz în parte (a se vedea secțiunea 14). Interesul superior al copilului trebuie să reprezinte întotdeauna un considerent primordial în contextul luării în custodie publică a minorilor și a familiilor, iar statele membre sunt încurajate să implice organismele de protecție a copiilor în toate chestiunile legate de luarea în custodie publică și, în cazul în care există motive temeinice pentru luarea în custodie, trebuie făcut tot posibilul pentru a se asigura faptul că există o serie viabilă de alternative eficiente la luarea în custodie a minorilor (atât a celor neînsoțiți, cât și a celor care sunt împreună cu familiile lor). UNHCR (80) și FRA (81) oferă o serie de exemple de bune practici privind alternativele ce pot fi găsite la luarea în custodie publică a minorilor neînsoțiți și a familiilor cu copii. Comisia recomandă ca legislația națională să nu excludă posibilitatea de a plasa minori în custodie publică, în cazul în care această măsură este strict necesară pentru a garanta executarea unei decizii definitive de returnare, în măsura în care nu pot fi aplicate în mod eficace măsuri mai puțin coercitive în respectivul caz. Textul articolului 17 din Directiva privind returnarea corespunde îndeaproape textului Orientării nr. 11 a Consiliului Europei intitulată „Copiii și familiile”. Orientări concrete suplimentare pot fi găsite în comentariul la această orientare: Orientarea nr. 11 a Consiliului Europei – Copiii și familiile Comentariu În ceea ce privește luarea în custodie publică a minorilor, standardele CPT prevăd următoarele reguli care ar trebui să fie respectate de statele membre atunci când aplică – în mod excepțional și ca măsură de ultimă instanță – luarea în custodie publică: Standardele CPT privind luarea în custodie publică a minorilor – extrase 17. SITUAȚII DE URGENȚĂ Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 18 Domeniul de aplicare al eventualelor derogări limitat la trei dispoziții: articolul 18 prevede posibilitatea ca statele membre să nu aplice trei dispoziții legate de luarea în custodie publică prevăzute în directivă – (i) obligația de a asigura un control judiciar inițial rapid al legalității luării în custodie publică, (ii) obligația luării în custodie publică numai în centre specializate și (iii) obligația de a oferi cazare separată, care să le asigure familiilor un nivel corespunzător de intimitate – în situații de urgență care presupun sosirea bruscă a unui mare număr de migranți în situație neregulamentară. Nu sunt posibile alte derogări de la normele cuprinse în Directiva privind returnarea. Transpunerea în legislația națională este o condiție prealabilă pentru o eventuală aplicare a clauzei de urgență: articolul 18 descrie și limitează situațiile vizate, precum și domeniul de aplicare al posibilelor derogări și obligațiile de informare a Comisiei. În cazul în care un stat membru dorește să aibă posibilitatea de a aplica această clauză de salvgardare în situații de urgență, acesta trebuie să o fi transpus în mod corect în prealabil (82) – ca o posibilitate și în conformitate cu criteriile prevăzute la articolul 18 – în legislația sa națională. NB: spre deosebire de clauzele de salvgardare cuprinse în regulamente (de exemplu, cele din Codul frontierelor Schengen referitoare la reintroducerea controlului la frontierele interne), clauzele de salvgardare prevăzute în directive trebuie transpuse în legislația națională înainte să poată fi aplicate. Statele membre trebuie să informeze Comisia atunci când recurg la aceste măsuri și atunci când acestea încetează să se aplice. Aceste informații ar trebui să fie transmise prin intermediul canalelor oficiale obișnuite, și anume prin intermediul Reprezentanței Permanente la Secretariatul General al Comisiei Europene. 18. TRANSPUNERE, INTERPRETARE ȘI DISPOZIȚII TRANZITORII Efectul direct al Directivei privind returnarea în caz de transpunere insuficientă sau tardivă: în conformitate cu doctrina dezvoltată de CJUE, dispozițiile unei directive care conferă drepturi persoanelor și care sunt suficient de clare și necondiționate devin direct aplicabile imediat după expirarea termenului-limită pentru punerea în aplicare a directivei. Multe dintre dispozițiile Directivei privind returnarea îndeplinesc aceste cerințe și trebuie să fie aplicate în mod direct de către autoritățile administrative și judiciare naționale în cazurile în care statele membre nu au transpus (sau au transpus insuficient) anumite dispoziții ale directivei. Acest lucru este valabil, în special, pentru dispozițiile referitoare la: Sesizarea CJUE în vederea pronunțării unor hotărâri preliminare: articolul 267 din TFUE conferă CJUE competența de a pronunța hotărâri preliminare cu privire la interpretarea și validitatea Directivei privind returnarea. În cazul în care o astfel de chestiune este invocată în fața unei instanțe dintr-un stat membru, instanța respectivă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru a se putea pronunța în cauza respectivă, să solicite CJUE să se pronunțe cu privire la acea chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune este invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale dintr-un stat membru ale cărei decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac în temeiul dreptului național, instanța respectivă trebuie să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune este invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești cu privire la o persoană luată în custodie publică, CJUE trebuie să acționeze printr-o procedură de urgență accelerată. Cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare au jucat deja un rol important în asigurarea unei interpretări armonizate a mai multor dispoziții esențiale ale Directivei privind returnarea. Membrii instanțelor din statele membre sunt încurajați să facă uz în continuare de cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare și să solicite CJUE o interpretare autentică ori de câte ori acest lucru se dovedește necesar. Dispoziții tranzitorii pentru cazurile/procedurile referitoare la perioadele anterioare datei de 24 decembrie 2010: statele membre trebuie să se asigure că toate persoanele care intră sub incidența domeniului de aplicare al directivei beneficiază de garanțiile și de drepturile de fond acordate prin directivă începând de la 24 decembrie 2010 (sau de la data aderării în cazul noilor state membre). Deși poate fi legitimă continuarea procedurilor de returnare naționale inițiate în conformitate cu legislația națională în etapa anterioară transpunerii, acest lucru nu trebuie să submineze pe fond drepturile conferite de directivă, cum ar fi, de exemplu, limitarea perioadei de luare în custodie publică și utilizarea de măsuri coercitive, garanțiile procedurale, inclusiv dreptul la o decizie scrisă și dreptul de a exercita o cale de atac împotriva acesteia, prioritatea acordată plecării voluntare. Pentru orice returnare care nu a fost efectuată încă până la 24 decembrie 2010, trebuie să fie emisă o decizie de returnare scrisă în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolul 12 din directivă și trebuie să fie asigurat dreptul la o cale de atac efectivă împotriva deciziei respective, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 13 din directivă. Interdicțiile de intrare „istorice” emise înainte de 24 decembrie 2010 trebuie să fie adaptate la cerințele Directivei privind returnarea (a se vedea secțiunea 11.9). Perioadele de luare în custodie publică încheiate înainte ca normele din Directiva privind returnarea să devină aplicabile trebuie să fie luate în considerare pentru calcularea termenului global maxim prevăzut în Directiva privind returnarea (a se vedea secțiunea 14.4.2). Introducerea unei derogări de la domeniul de aplicare într-o etapă ulterioară (după anul 2010): statele membre pot hotărî să se prevaleze de derogarea prevăzută la articolul 2 („cazuri înregistrate la frontieră” și „cauze de drept penal”) într-o etapă ulterioară. O modificare în legislația națională nu trebuie să aibă consecințe dezavantajoase în ceea ce privește persoanele care au fost deja în măsură să beneficieze de efectele Directivei privind returnarea (a se vedea secțiunea 2). 19. SURSE ȘI DOCUMENTE DE REFERINȚĂ Prezentul manual se bazează pe următoarele surse: 20. ABREVIERI (1) Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, 24.12.2008, p. 98). (2) C(2015) 6250. (3) C(2017) 1600 final. (4) Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO L 77, 23.3.2016, p. 1). (5) În temeiul unei dispoziții speciale din Tratatul de aderare a Regatului Unit, numai resortisanții britanici care sunt „resortisanți ai Regatului Unit în sensul dreptului Uniunii” sunt, de asemenea, cetățeni ai Uniunii Europene. (6) Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, 30.4.2004, p. 77). (7) În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din Convenția din 1954 privind statutul apatrizilor, un apatrid este „o persoană care nu este considerată cetățean al nici unui stat, conform legii naționale a acestuia”. (8) Hotărârea Curții de Justiție din 7 iunie 2016, pronunțată în cauza C-47/15, Affum, ECLI:EU:C:2016:408. (9) Hotărârea Curții de Justiție din 6 decembrie 2011, Achughbabian, cauza C-329/11, ECLI:EU:C:2011:807. (10) Hotărârea Curții de Justiție din 6 decembrie 2012, Sagor, cauza C-430/11, ECLI:EU:C:2012:777. (11) Hotărârea Curții de Justiție din 15 martie 2017, Al Chodor și alții, cauza C-528/15, ECLI:EU:C:2017:213. (12) Articolul 2 litera (n) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid ( JO L 180, 29.6.2013, p. 31): „ «riscul sustragerii de la procedură» înseamnă, într-un caz individual, existența unor motive bazate pe criterii obiective definite de lege, de a considera că un solicitant sau un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care este implicat într-o procedură de transfer se poate sustrage procedurii”. (13) Aceste informații pot fi obținute prin intermediul Sistemului european de informații cu privire la cazierele judiciare, instituit prin Decizia-cadru 2009/315/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 privind organizarea și conținutul schimbului de informații extrase din cazierele judiciare între statele membre (JO L 93, 7.4.2009, p. 23) și prin Decizia 2009/316/JAI a Consiliului din 6 aprilie 2009 de instituire a Sistemului european de informații cu privire la cazierele judiciare (ECRIS) în aplicarea articolului 11 din Decizia-cadru 2009/315/JAI (JO L 93, 7.4.2009, p. 33). La 19 ianuarie 2016, Comisia a prezentat propunerea COM(2016) 7 final, pentru a facilita schimbul de informații extrase din cazierele judiciare ale cetățenilor din țări terțe aflați pe teritoriul UE. (14) Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO L 180, 29.6.2013, p. 96). (15) Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO L 337, 20.12.2011, p. 9). (16) Spre deosebire de statele membre ale UE, Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein nu au obligații în temeiul directivelor UE în baza articolului 288 din TFUE decât după ce le-au acceptat și în conformitate cu principiile generale ale dreptului public internațional. Astfel, spre deosebire de statele membre ale UE, Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein nu au obligații în temeiul jurisprudenței CJUE legate de transpunerea directivelor în legislația națională și sunt libere să aleagă modalitățile de transpunere a obligațiilor prevăzute în Directiva privind returnarea (de exemplu, prin trimitere directă la textul directivei), în conformitate cu obligațiile lor internaționale. (17) Hotărârea Curții de Justiție din 19 septembrie 2013, Filev și Osmani, cauza C-297/12, ECLI:EU:C:2013:569. (18) În urma codificării Codului Frontierelor Schengen în 2016, trimiterea la articolul 13 din cod se interpretează ca trimitere la articolul 14 din Regulamentul (UE) 2016/399. (19) Consiliul Europei, Convenția europeană de extrădare, 1957. (20) Hotărârea Curții de Justiție din 28 aprilie 2011, El Dridi, cauza C-61/11 PPU, ECLI:EU:C:2011:268. (21) Hotărârea CJUE din 23 aprilie 2015, Zaizoune, cauza C-38/14, ECLI:EU:C:2015:260. (22) Organizația Națiunilor Unite, Convenția privind statutul refugiaților, 1951. (23) Articolul 31 alineatul (1) din Convenția privind statutul refugiaților: „1. Statele contractante nu vor aplica sancțiuni penale, pe motivul intrării sau șederii lor ilegale, refugiaților care, sosind direct din teritoriul unde viața sau libertatea lor erau amenințate în sensul prevăzut de articolul 1, intră sau se găsesc pe teritoriul lor fără autorizație, sub rezerva prezentării lor fără întârziere la autorități pentru a le expune motivele, recunoscute ca valabile, ale intrării sau prezenței lor ilegale”. (24) Hotărârea Curții de Justiție din 1 octombrie 2015, Skerdjan Celaj, cauza C-290/14, ECLI:EU:C:2015:640. (25) Directiva 2009/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 2009 de stabilire a standardelor minime privind sancțiunile și măsurile la adresa angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 168, 30.6.2009, p. 24). Danemarca, Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein nu au obligații în temeiul acestei directive. (26) Directiva 2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu autoritățile competente (JO L 261, 6.8.2004, p. 19). (27) Directiva 2001/40/CE a Consiliului din 28 mai 2001 privind recunoașterea reciprocă a deciziilor de îndepărtare a resortisanților țărilor terțe (JO L 149, 2.6.2001, p. 34). (28) Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO L 180, 29.6.2013, p. 31). (29) Exemplele oferite sunt simplificate în scop explicativ. În practică, fiecare caz trebuie evaluat în funcție de circumstanțele individuale. (30) Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele lor comune (JO L 239, 22.9.2000, p. 19). (31) Recomandarea C(2006) 5186 a Comisiei din 6 noiembrie 2006 de instituire a unui „Manual practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen)” comun, de utilizat de către autoritățile competente ale statelor membre în cadrul efectuării controlului la frontieră asupra persoanelor, cu modificările ulterioare. (32) Aceasta constituie o dispoziție amplă cu sens general, în care se încadrează și cazurile care sunt excluse în mod expres din definiția „permisului de ședere” în conformitate cu articolul 2 alineatul (16) litera (b) punctele (i) și (ii) din Codul frontierelor Schengen. (33) Decizia C(2010) 1620 a Comisiei din 19 martie 2010 de stabilire a Manualului privind prelucrarea cererilor de viză și modificarea vizelor eliberate, cu modificările ulterioare. (34) Hotărârea Curții de Justiție din 15 februarie 2016, J.N., cauza C-601/15 PPU, ECLI:EU:C:2016:84. (35) Directiva 2014/66/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii (JO L 157, 27.5.2014, p. 1). (36) Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO L 16, 23.1.2004, p. 44). (37) Directiva 2011/51/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2011 de modificare a Directivei 2003/109/CE a Consiliului în vederea extinderii domeniului său de aplicare la beneficiarii de protecție internațională (JO L 132, 19.5.2011, p. 1). (38) Directiva 2009/50/CE a Consiliului din 25 mai 2009 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate (JO L 155, 18.6.2009, p. 17). (39) Documentul 8829/16 al Consiliului. (40) Documentul 9979/16 al Consiliului. (41) Hotărârea Curții de Justiție din 11 iunie 2015, Zh. și O., cauza C-554/13, ECLI:EU:C:2015:377. (42) Decizia 2004/191/CE a Consiliului din 23 februarie 2004 de stabilire a criteriilor și sistemelor practice de compensare a dezechilibrelor financiare care rezultă din aplicarea Directivei 2001/40/CE privind recunoașterea reciprocă a deciziilor de îndepărtare a resortisanților țărilor terțe (JO L 60, 27.2.2004, p. 55). (43) Directiva 2003/110/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind asistența la tranzit în cadrul măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană (JO L 321, 6.12.2003, p. 26). (44) NB: Interpretarea respectivă nu înseamnă că îndepărtarea fără escortă este sinonimă cu plecarea voluntară. Termenul de „îndepărtare fără escortă” poate să cuprindă, de asemenea, cazurile de returnare forțată (îndepărtare) fără escortă polițienească. (45) COM(2016) 881 final. (46) Regulamentul (UE) 2016/1953 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 octombrie 2016 privind instituirea unui document european de călătorie pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și de abrogare a Recomandării Consiliului din 30 noiembrie 1994 (JO L 311, 17.11.2016, p. 13). (47) Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO L 180, 29.6.2013, p. 60). (48) Decizia 2004/573/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind organizarea de zboruri comune pentru expulzarea de pe teritoriul a două sau mai multe state membre a resortisanților țărilor terțe care fac obiectul măsurilor individuale de expulzare (JO L 261, 6.8.2004, p. 28). (49) Regulamentul (UE) 2016/1624 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 septembrie 2016 privind Poliția de frontieră și garda de coastă la nivel european și de modificare a Regulamentului (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 863/2007 al Parlamentului European și al Consiliului, a Regulamentului (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului și a Deciziei 2005/267/CE a Consiliului (JO L 251, 16.9.2016, p. 1). (50) Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, 1989. (51) UNHCR-Unicef, Safe and Sound, 2014, disponibil la adresa: http://www.refworld.org/docid/5423da264.html (52) Organizația Națiunilor Unite, General comment No. 14 (2013) on the right of the child to have his or her best interests taken as a primary consideration (articolul 3, para. 1) [Comentariul general nr. 14 (2013) privind dreptul copilului ca interesul său să prevaleze (articolul 3, punctul 1)]*, 2013, disponibil la adresa: http://www2.ohchr.org/English/bodies/crc/docs/GC/CRC_C_GC_14_ENG.pdf (53) UNHCR, Guidelines on Determining the Best Interests of the Child (Orientări privind stabilirea interesului superior al copilului), 2008, http://www.unhcr.org/4566b16b2.pdf (54) UNHCR, Field Handbook for the Implementation of UNHCR BID Guidelines (Manual pentru punerea în aplicare a orientărilor UNHCR privind stabilirea interesului superior al copilului), 2011, disponibil la adresa: http://www.refworld.org/pdfid/4e4a57d02.pdf (55) Consiliul Europei, „ Twenty Guidelines on Forced Return (Douăzeci de orientări privind returnarea forțată)”, 2005. (56) Biroul European de Sprijin pentru Azil, Age assessment practice in Europe (Practici de evaluare a vârstei în Europa), 2014, disponibil la adresa: https://www.easo.europa.eu/sites/default/files/public/EASO-Age-assessment-practice-in-Europe.pdf Un nou ghid este în curs de pregătire. (57) Organizația Națiunilor Unite, Guidelines for the alternative care of children (Orientări pentru îngrijirea alternativă a copiilor), 2010, disponibil la adresa: http://www.refworld.org/docid/4c3acd162.html (58) Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) (JO L 381, 28.12.2006, p. 4). (59) COM(2009) 313 final. (60) Hotărârea Curții de Justiție din 17 noiembrie 2011, Gaydarov, cauza C-430/10, ECLI:EU:C:2011:749. (61) Hotărârea Curții de Justiție din 26 iulie 2017, Ouhrami, cauza C-225/16, ECLI:EU:C:2017:590. (62) Hotărârea Curții de Justiție din 10 septembrie 2013, G. și R., cauza C-383/13, ECLI:EU:C:2013:533. (63) Hotărârea Curții de Justiție din 11 decembrie 2014, Boudjlida, cauza C-249/13, ECLI:EU:C:2014:2431. (64) Hotărârea Curții de Justiție din 6 noiembrie 2014, Mukarubega, cauza C-166/13, ECLI:EU:C:2014:2336. (65) Organizația Națiunilor Unite, Comentariul general nr. 12 (2009): Dreptul copilului de a fi ascultat, 2009, disponibil la adresa: http://www.refworld.org/docid/4ae562c52.html (66) COM(2015) 285 final. (67) Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize) (JO L 243, 15.9.2009, p. 1). (68) Hotărârea Curții de Justiție din 18 decembrie 2014, Abdida, cauza C-562/13, ECLI:EU:C:2014:2453. (69) Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO L 326, 13.12.2005, p. 13), abrogată prin Directiva 2013/32/UE. (70) Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 5 februarie 2002, Čonka/Belgia, cererea nr. 51564/99. (71) Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre (JO L 31, 6.2.2003, p. 18). (72) Organizația Națiunilor Unite, Comentariul general nr. 6 (2005): Tratamentul copiilor neînsoțiți și al copiilor separați în afara țării lor de origine, 2005, disponibil la următoarea adresă: http://www.refworld.org/docid/42dd174b4.html (73) Hotărârea Curții de Justiție din 5 iunie 2014, Mahdi, cauza C-146/14 PPU, ECLI:EU:C:2014:1320. (74) Hotărârea Curții de Justiție din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, cauza C-357/09 PPU, ECLI:EU:C:2009:741. (75) UNHCR, Documentul nr. 2 privind opțiunile disponibile: Opțiuni de care dispun guvernele în ceea ce privește primirea deschisă și alternativele la luarea în custodie publică, 2015, text disponibil la adresa: http://www.unhcr.org/protection/detention/5538e53d9/unhcr-options-paper-2-options-governments-open-reception-alternatives-detention.html (76) Hotărârea Curții de Justiție din 30 mai 2013, Arslan, cauza C-534/11, ECLI:EU:C:2013:343. (77) O imagine de ansamblu asupra diferitelor termene aplicabile în temeiul legislației naționale se regăsește la adresa: http://ec.europa.eu/smart-regulation/evaluation/search/download.do?documentId=10737855 (paginile 44-50). Imaginea de ansamblu reflectă situația din decembrie 2013, unele norme naționale schimbându-se între timp. (78) Hotărârea din 17 iulie 2014 pronunțată în cauza C-473/13, Bero, și în cauza C-514/13, Bouzalmate, ECLI:EU:C:2014:2095. (79) Hotărârea Curții de Justiție din 17 iulie 2014 pronunțată în cauza C-474/13, Pham, ECLI:EU:C:2014:2096. (80) UNHCR, Documentul nr. 1 privind opțiunile disponibile: Options for governments on care arrangements and alternatives to detention for children and families (Opțiuni de care dispun guvernele în ceea ce privește sistemele de îngrijire și alternativele la luarea în custodie publică a copiilor și a familiilor), 2015, text disponibil la următoarea adresă: http://www.unhcr.org/553f58509.pdf (81) Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, European legal and policy framework on immigration detention of children (Cadrul juridic și de politică european referitor la luarea în custodie publică a copiilor în contextul imigrației), 2017, text disponibil la următoarea adresă: http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra-2017-immigration-detention-children_en.pdf (82) În ceea ce privește situația specifică pentru Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein: a se vedea nota de subsol aferentă de la secțiunea 2 de mai sus.