Recitale
(1) În cadrul reuniunii Consiliului European din 14-15 decembrie 2006, s-a convenit cu privire la necesitatea consolidării cooperării dintre statele membre în lupta împotriva imigrației ilegale și, în special, cu privire la necesitatea intensificării, la nivel de stat membru și la nivelul UE, a măsurilor de combatere a angajării ilegale.
(2) Unul dintre factorii de atracție pentru imigrația ilegală în UE îl constituie posibilitatea de a găsi de lucru în UE fără statutul juridic necesar. Acțiunea de combatere a imigrației ilegale și a șederii ilegale ar trebui, prin urmare, să prevadă măsuri care să contracareze factorul de atracție menționat.
(3) Măsurile respective ar trebui să se axeze pe o interdicție generală de a angaja resortisanți din țări terțe care nu au dreptul de ședere în UE, însoțită de sancțiuni împotriva angajatorilor care încalcă această interdicție.
(4) Deoarece prezenta directivă stabilește standarde minime, statele membre ar trebui să dispună de libertatea de a adopta sau de a menține sancțiuni și măsuri mai severe, precum și de aceea de a impune angajatorilor obligații mai severe.
(5) Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice resortisanților din țări terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, indiferent dacă beneficiază de drept de muncă pe teritoriul acestora. Aceasta nu ar trebui să se aplice nici persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație, definit la articolul 2 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (4). De asemenea, aceasta nu ar trebui să se aplice resortisanților din țări terțe care se află într-o situație prevăzută de dreptul comunitar, cum ar fi persoanele angajate legal într-un stat membru și care sunt detașate într-un alt stat membru, în contextul prestării de servicii. Prezenta directivă ar trebui să se aplice fără a aduce atingere legislației naționale care interzice angajarea resortisanților din țări terțe aflați în situație de ședere legală, dar care muncesc încălcând statutul lor privind reședința.
(6) În sensul specific al prezentei directive, anumiți termeni ar trebui să fie definiți, iar definițiile respective ar trebui să fie utilizate exclusiv în sensul prezentei directive.
(7) Definiția angajării ar trebui să cuprindă elementele sale constitutive, în special activitățile care sunt sau ar trebui să fie remunerate și care sunt efectuate pentru sau sub conducerea și/sau supravegherea unui angajator, indiferent de raportul juridic.
(8) Definiția angajatorului poate să includă o asociere de persoane recunoscută ca având capacitatea de a îndeplini acte juridice, dar care nu are personalitate juridică.
(9) Pentru a preveni angajarea resortisanților din țări terțe cu ședere ilegală, angajatorii ar trebui obligați să verifice, înainte de a recruta un resortisant dintr-o țară terță, inclusiv în situațiile în care un resortisant dintr-o țară terță este angajat în scopul detașării într-un alt stat membru în contextul prestării de servicii, dacă resortisantul dintr-o țară terță deține un permis de ședere valabil sau o altă autorizație de ședere care demonstrează legalitatea șederii sale pe teritoriul statului membru de angajare.
(10) Pentru a permite în special statelor membre să verifice documentele contrafăcute, angajatorii ar trebui, de asemenea, să fie obligați să notifice autoritățile competente cu privire la angajarea unui resortisant dintr-o țară terță. Pentru a reduce la minimum sarcinile administrative, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să prevadă ca astfel de notificări să fie realizate în cadrul altor sisteme de notificare. Statele membre ar trebui să poată decide cu privire la aplicarea unei proceduri simplificate de notificare de către angajatorii persoane fizice, atunci când angajarea se face în interesul lor personal.
(11) Angajatorii care au îndeplinit obligațiile prevăzute de prezenta directivă nu ar trebui să fie trași la răspundere pentru angajarea unor resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, în special în cazul în care autoritatea competentă constată ulterior că documentul prezentat de către un angajat a fost, de fapt, falsificat sau utilizat în mod abuziv, cu excepția cazului în care angajatorul avea cunoștință de faptul că respectivul document este fals.
(12) Pentru a facilita îndeplinirea de către angajatori a obligațiilor care le revin, statele membre ar trebui să facă toate eforturile pentru a procesa la timp cererile de reînnoire a permiselor de ședere.
(13) Pentru a pune în aplicare interdicția generală și a preveni infracțiunile, statele membre ar trebui să prevadă un regim adecvat de sancțiuni. Acesta ar trebui să includă sancțiuni financiare și contribuții la costurile de returnare a resortisanților din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, precum și posibilitatea unor sancțiuni financiare reduse pentru angajatorii persoane fizice în cazul în care angajarea se face în interesul lor personal.
(14) Angajatorul ar trebui în orice caz să fie obligat să plătească resortisanților din țări terțe toată remunerația restantă, corespunzătoare muncii efectuate, precum și toate impozitele și contribuțiile de asigurări sociale neachitate. Dacă nivelul remunerației nu poate fi determinat, se presupune că este cel puțin egal cu salariul prevăzut de legile aplicabile privind salariul minim sau de contractele colective ori în conformitate cu practicile consacrate din ramurile profesionale relevante. Dacă este cazul, tot angajatorului ar trebui să-i revină și obligația de a achita orice cheltuieli generate de transferul remunerației restante în țara în care resortisantul unei țări terțe angajat ilegal s-a întors de bunăvoie sau a fost returnat. În cazul în care angajatorii nu efectuează plățile restante, statele membre nu ar trebui să fie obligate să îndeplinească această obligație în locul lor.
(15) Un resortisant dintr-o țară terță angajat ilegal nu poate obține un drept de intrare, de ședere sau de acces la piața muncii în temeiul unui raport de muncă ilegal sau în temeiul plății sau a plății restante a remunerațiilor, a contribuțiilor de asigurări sociale sau a impozitelor efectuate de angajator sau de persoana juridică obligată să plătească în locul angajatorului.
(16) Statele membre ar trebui să asigure existența sau posibilitatea de a fi prezentate cereri și existența unor mecanisme pentru a garanta că sumele recuperate din remunerațiile restante pot fi primite de către resortisanții din țări terțe cărora le sunt datorate. Nu ar trebui să revină statelor membre obligația de a implica misiunile sau reprezentanțelor acestora în țări terțe în mecanismele în cauză. În contextul instituirii unor mecanisme eficiente pentru a facilita depunerea plângerilor și în cazul în care acest lucru nu este deja reglementat în dreptul intern, statele membre ar trebui să analizeze posibilitatea și valoarea adăugată pe care o reprezintă permisiunea acordată unei autorități competente să inițieze proceduri împotriva unui angajator în scopul recuperării remunerațiilor restante.
(17) Statele membre ar trebui, de asemenea, să instituie o prezumție că raportul de muncă a durat cel puțin trei luni, astfel încât sarcina probei să revină angajatorului cel puțin pentru o anumită perioadă. Angajatorul ar trebui să aibă și posibilitatea de a dovedi, printre altele, existența și durata raportului de muncă.
(18) Statele membre ar trebui să prevadă posibilitatea de a introduce alte sancțiuni împotriva angajatorilor, printre altele pierderea parțială sau totală a dreptului de a beneficia de prestații, ajutoare și subvenții publice, inclusiv de subvențiile din agricultură, excluderea din cadrul procedurilor de achiziții publice, precum și recuperarea integrală sau parțială de la aceștia a prestațiilor, ajutoarelor și subvențiilor publice, inclusiv a fondurilor UE gestionate de statele membre, care au fost deja acordate. Statele membre ar trebui să poată decide să nu aplice aceste sancțiuni suplimentare angajatorilor persoane fizice, atunci când angajarea se face în interesul lor personal.
(19) Prezenta directivă, în special articolele 7, 10 și 12, nu ar trebui să aducă atingere Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 cu privire la Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (5).
(20) Având în vedere că se recurge frecvent la subcontractare în anumite sectoare afectate, este necesar să se asigure că cel puțin contractantul al cărui subcontractant direct este angajatorul poate fi considerat răspunzător pentru plata sancțiunilor financiare solidar cu angajatorul sau în locul acestuia. În anumite cazuri, alți contractanți pot fi considerați răspunzători pentru plata sancțiunilor financiare solidar sau în locul unui angajator de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală. Plățile restante care fac obiectul dispozițiilor din prezenta directivă privind răspunderea ar trebui să includă contribuțiile la fondurile naționale de plăți pentru concedii și la fondurile sociale reglementate de lege sau de contracte colective.
(21) Experiența dovedește că sistemele existente de sancțiuni nu au fost suficiente pentru a asigura respectarea deplină a interdicțiilor de a angaja resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală. Unul dintre motive îl reprezintă faptul că numai sancțiunile administrative nu sunt suficiente pentru a-i descuraja pe anumiți angajatori mai puțin scrupuloși. Respectarea normelor poate și ar trebui să fie consolidată prin aplicarea unor sancțiuni penale.
(22) Prin urmare, pentru a garanta eficacitatea deplină a interdicției generale, se impune în special, existența, în cazuri grave, a unor sancțiuni cu un caracter mai pronunțat de descurajare, ca de exemplu în cazuri de: recidivă, angajare ilegală a unui număr semnificativ de resortisanți din țări terțe, existența unor condiții de muncă extrem de abuzive, atunci când angajatorul are cunoștință de faptul că angajatul este victima traficului cu ființe umane și angajarea ilegală a unui minor. Prezenta directivă obligă statele membre să prevadă sancțiuni penale în dreptul lor intern pentru astfel de încălcări grave. Prezenta directivă nu creează obligații privind aplicarea de astfel de sancțiuni sau a oricărui alt sistem disponibil de aplicare a legii în cazuri individuale.
(23) În toate cazurile considerate grave în conformitate cu prezenta directivă, încălcarea ar trebui să fie considerată infracțiune în ansamblul Comunității atunci când este săvârșită cu intenție. Dispozițiile prezentei directive referitoare la infracțiuni nu ar trebui să aducă atingere aplicării Deciziei-cadru 2006/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului cu ființe umane (6).
(24) Infracțiunea ar trebui să fie pedepsită prin sancțiuni penale efective, proporționale și cu efect de descurajare. Obligația de a prevedea sancțiuni penale efective, proporționale și cu efect de descurajare în temeiul prezentei directive nu aduce atingere organizării interne a dreptului penal și a justiției penale în statele membre.
(25) De asemenea, persoanele juridice pot fi considerate răspunzătoare în cazul săvârșirii infracțiunilor menționate în prezenta directivă, deoarece mulți angajatori au personalitate juridică. Dispozițiile prezentei directive nu impun obligația pentru statele membre de a introduce răspunderea penală a persoanelor juridice.
(26) Pentru a facilita aplicarea prezentei directive, ar trebui să existe mecanisme de contestație efective care să permită resortisanților din țări terțe în cauză să depună plângeri direct sau prin intermediul părților terțe desemnate, cum ar fi sindicatele sau alte asociații. Părțile terțe desemnate care oferă asistență în vederea introducerii contestațiilor ar trebui să fie protejate împotriva eventualelor sancțiuni, în temeiul normelor care interzic facilitarea șederii neautorizate.
(27) Pentru a completa mecanismele de contestație, statele membre ar trebui să fie în măsură să acorde permise de ședere cu durată limitată, legată de durata procedurilor naționale corespunzătoare, resortisanților din țări terțe care au fost supuși unor condiții de muncă extrem de abuzive sau care au fost angajați ilegal ca minori și care cooperează în procedurile penale împotriva angajatorului. Aceste permise ar trebui să fie acordate în condiții comparabile celor aplicabile resortisanților din țări terțe în temeiul Directivei 2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu autoritățile competente (7).
(28) Pentru a asigura un nivel satisfăcător de aplicare a prezentei directive și pentru a reduce, pe cât posibil, diferențele dintre nivelurile de aplicare în statele membre, acestea ar trebui să se asigure că pe teritoriul lor se realizează inspecții eficiente și adecvate și să comunice Comisiei datele privind inspecțiile desfășurate.
(29) Statele membre ar trebui să fie încurajate să stabilească anual obiective naționale pentru numărul de inspecții în sectoarele de activitate în care se concentrează angajările de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală de pe teritoriul lor.
(30) Pentru a spori eficiența inspecțiilor în sensul aplicării prezentei directive, statele membre ar trebui să se asigure că legislația națională conferă competențe adecvate autorităților competente pentru a efectua inspecțiile, că informațiile cu privire la angajarea ilegală, inclusiv rezultatele inspecțiilor anterioare, sunt colectate și prelucrate în vederea punerii în aplicare eficiente a prezentei directive și că sunt disponibile efective suficiente, având capacitățile și calificările necesare pentru desfășurarea într-un mod eficace a inspecțiilor.
(31) Statele membre ar trebui să se asigure că inspecțiile realizate în temeiul prezentei directive nu afectează, din punct de vedere calitativ și cantitativ, inspecțiile realizate pentru evaluarea condițiilor de angajare și de muncă.
(32) În cazul lucrătorilor detașați care sunt resortisanți ai unor țări terțe, autoritățile de inspecție din statele membre pot recurge la cooperarea și schimburile de informații prevăzute de Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (8), pentru a verifica faptul că resortisanții din țări terțe sunt angajați legal în statul membru de origine.
(33) Ar trebui să se considere că prezenta directivă completează măsurile de contracarare a muncii nedeclarate și a exploatării.
(34) În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstituțional privind o mai bună legiferare (9), statele membre sunt încurajate să elaboreze, pentru ele însele și în interesul Comunității, propriile tabele care, pe cât posibil, să ilustreze corespondența dintre prezenta directivă și măsurile de transpunere și să le facă publice.
(35) Orice prelucrare a datelor cu caracter personal efectuată în cadrul punerii în aplicare a prezentei directive ar trebui să respecte Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (10).
(36) Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume combaterea imigrației ilegale prin reducerea factorului de atracție reprezentat de posibilitățile de angajare, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre și poate, prin urmare, datorită amplorii și efectelor prezentei directive, să fie realizat mai bine la nivelul Comunității, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum a fost prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea respectivului obiectiv.
(37) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și se conformează principiilor recunoscute, în special, de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Mai precis, prezenta directivă trebuie să fie aplicată cu respectarea libertății de a desfășura o activitate, a egalității în fața legii și a principiilor nediscriminării, a dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil și a principiilor legalității și proporționalității infracțiunilor și a sancțiunilor penale, în conformitate cu articolele 16, 20, 21, 47 și 49 din Cartă.
(38) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul menționat, respectivele state membre nu participă la adoptarea prezentei directive care nu este obligatorie pentru acestea și nu li se aplică.
(39) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive care nu este obligatorie pentru aceasta și nu i se aplică,