Recitale
(1) Actualele priorități politice în ceea ce privește impozitarea internațională subliniază necesitatea de a garanta faptul că impozitele sunt plătite acolo unde sunt generate profiturile și valoarea. Prin urmare, este esențial să se restabilească încrederea în echitatea sistemelor fiscale și să se permită guvernelor să își exercite în mod efectiv suveranitatea fiscală. Aceste noi obiective politice au fost transpuse în recomandări de măsuri concrete în contextul inițiativei împotriva erodării bazei impozabile și a transferului profiturilor (BEPS) de către Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Consiliul European a salutat aceste lucrări în concluziile sale din 13-14 martie 2013 și din 19-20 decembrie 2013. Ca răspuns la necesitatea unei impozitări mai echitabile, Comisia, în comunicarea sa din 17 iunie 2015, stabilește un plan de acțiune pentru impozitarea echitabilă și eficientă a întreprinderilor în Uniunea Europeană.
(2) Rapoartele finale privind cele 15 acțiuni ale OCDE împotriva BEPS au fost publicate la 5 octombrie 2015. Acest rezultat a fost salutat de Consiliu în concluziile sale din 8 decembrie 2015. Concluziile Consiliului au subliniat necesitatea de a identifica soluții comune, dar flexibile, la nivelul UE, în concordanță cu concluziile OCDE privind BEPS. În plus, concluziile au sprijinit o punere în aplicare coordonată, eficace și rapidă a măsurilor anti-BEPS la nivelul UE și au considerat că directivele UE ar trebui să fie, după caz, instrumentul preferat de punere în aplicare la nivelul UE a concluziilor OCDE privind BEPS. Este esențial pentru buna funcționare a pieței interne ca statele membre să pună în aplicare, ca măsură minimă, angajamentele asumate în cadrul BEPS și, la nivel mai general, să ia măsuri pentru a descuraja practicile de evitare a obligațiilor fiscale și să garanteze o impozitare echitabilă și eficace în Uniune într-un mod suficient de coerent și de coordonat. Pe o piață cu un nivel ridicat de integrare a economiilor, este nevoie de abordări strategice comune și de acțiuni coordonate pentru a îmbunătăți funcționarea pieței interne și a maximiza efectele pozitive ale inițiativei împotriva BEPS. În plus, numai un cadru comun ar putea evita fragmentarea pieței și ar putea stopa discrepanțele și denaturările actuale ale pieței. În sfârșit, măsurile naționale de punere în aplicare ce urmează o abordare comună în întreaga Uniune ar oferi contribuabililor certitudinea juridică că măsurile respective sunt compatibile cu dreptul Uniunii.
(3) Este necesar să se stabilească norme pentru a consolida nivelul mediu de protecție împotriva planificării fiscale agresive în cadrul pieței interne. Întrucât aceste norme ar trebui să se încadreze în 28 de sisteme naționale diferite de impozitare a societăților, ele ar trebui să se limiteze la dispoziții generale și să lase punerea lor în aplicare în seama statelor membre, având în vedere că acestea sunt mai bine plasate pentru a defini elementele specifice ale normelor în modul cel mai potrivit pentru sistemele lor de impozitare a societăților. Acest obiectiv ar putea fi atins prin crearea unui nivel minim de protecție a sistemelor naționale de impozitare a societăților împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale în întreaga Uniune. Prin urmare, este necesar să se coordoneze răspunsurile statelor membre privind punerea în aplicare a rezultatelor celor 15 acțiuni OCDE împotriva BEPS, cu scopul de a îmbunătăți eficacitatea pieței interne în ansamblul său în ceea ce privește combaterea practicilor de evitare a obligațiilor fiscale. Prin urmare, este necesar să se stabilească un nivel minim comun de protecție a pieței interne în domenii specifice.
(4) Este necesar să se stabilească norme aplicabile tuturor contribuabililor supuși impozitului pe profit într-un stat membru. Nu este de dorit ca domeniul de aplicare al prezentei directive să fie extins la tipuri de entități care nu fac obiectul impozitului pe profit într-un stat membru, având în vedere că acest lucru ar duce la necesitatea de a acoperi o gamă mai largă de impozite naționale; este vorba în special de entități transparente. Normele respective ar trebui să se aplice și sediilor permanente ale societăților supuse impozitării care pot fi situate într-un alt stat membru (alte state membre). Societățile supuse impozitării pot avea rezidența fiscală într-un stat membru sau pot fi constituite în temeiul legislației unui stat membru. Sediile permanente ale entităților cu rezidența fiscală într-o țară terță ar trebui, de asemenea, să fie reglementate de normele respective dacă sunt situate în unul sau mai multe state membre.
(5) Este necesar să se stabilească norme împotriva erodării bazelor impozabile din piața internă și împotriva transferului profiturilor în afara pieței interne. Pentru a contribui la realizarea acestui obiectiv, sunt necesare norme în următoarele domenii: limitarea deductibilității dobânzii, impozitarea la ieșire, o normă generală antiabuz, norme privind societățile străine controlate și norme privind combaterea tratamentului neuniform al elementelor hibride. În cazul în care aplicarea normelor respective duce la dubla impunere, contribuabilii ar trebui să beneficieze de o facilitate fiscală sub forma unei deduceri pentru impozitul plătit în alt stat membru sau într-o țară terță, după caz. Prin urmare, normele nu ar trebui să aibă ca scop doar combaterea practicilor de evitare a obligațiilor fiscale, ci și evitarea creării unor obstacole suplimentare în calea pieței, cum ar fi dubla impunere.
(6) În efortul de a-și reduce obligațiile fiscale globale, grupurile de societăți au recurs din ce în ce mai mult la BEPS, prin intermediul plăților de dobânzi excesive. Norma privind limitarea deductibilității dobânzii este necesară pentru a descuraja astfel de practici, prin limitarea deductibilității costurilor excedentare ale îndatorării contribuabililor. Prin urmare, este necesar să se stabilească o rată a deductibilității care să se refere la câștigurile contribuabilului înainte de dobânzi, impozite, depreciere și amortizare (EBITDA). Statele membre ar putea să scadă această rată, să stabilească termene finale sau să limiteze valoarea costurilor necompensate ale îndatorării care pot fi reportate într-o perioadă viitoare sau transferate într-o perioadă anterioară, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție. Având în vedere că obiectivul este de a stabili standarde minime, ar putea fi posibil ca statele membre să adopte o măsură alternativă care să se refere la câștigurile unui contribuabil înainte de dobânzi și impozite (EBIT), fixată astfel încât să fie echivalentă cu rata bazată pe EBITDA. Pe lângă norma privind limitarea deductibilității dobânzii prevăzută în prezenta directivă, statele membre ar putea folosi, de asemenea, norme specifice împotriva finanțării datoriilor în interiorul grupurilor, în special norme privind capitalizarea redusă. Veniturile scutite de impozite nu ar trebui compensate prin costuri deductibile ale îndatorării. Acest lucru se datorează faptului că numai veniturile impozabile ar trebui să fie luate în considerare pentru a stabili în ce măsură pot fi deduse dobânzile.
(7) În cazul în care contribuabilul face parte dintr-un grup care prezintă conturi consolidate statutare, poate fi luat în considerare gradul de îndatorare al grupului în ansamblul său, la nivel mondial, pentru a acorda contribuabililor dreptul de a deduce într-o măsură mai mare costurile excedentare ale îndatorării. De asemenea, poate fi oportun să se stabilească norme pentru o clauză de salvgardare privind capitalul propriu, prin care norma privind limitarea deductibilității dobânzii să nu se aplice dacă societatea poate demonstra că raportul dintre capitalul său propriu și activele sale totale este, în linii mari, mai mare sau egal cu raportul echivalent la nivelul grupului. Norma privind limitarea deductibilității dobânzii ar trebui să se aplice în ceea ce privește costurile excedentare ale îndatorării contribuabilului indiferent dacă aceste costuri se datorează unei datorii contractate la nivel național, la nivel transfrontalier în interiorul Uniunii sau într-o țară terță sau dacă se datorează unor părți terțe, unor întreprinderi asociate sau societăților din interiorul unui grup. În cazul în care un grup cuprinde mai mult de o entitate dintr-un stat membru, statul membru poate să ia în considerare poziția globală a tuturor entităților din grup situate în același stat, inclusiv un sistem separat de impozitare a entităților, pentru a permite transferul profiturilor sau al capacității de deducere a cheltuielilor reprezentând dobânda între entitățile din cadrul unui grup, atunci când aplică norme care limitează deductibilitatea dobânzii.
(8) Pentru a reduce sarcinile administrative și de conformare aferente normelor în cauză fără diminuarea semnificativă a efectului fiscal al acestora, poate fi oportun să se prevadă o normă referitoare la o „sferă de siguranță”, astfel încât dobânda netă să fie întotdeauna deductibilă până la o valoare fixă, atunci când acest lucru are drept efect o deducere mai mare decât rata bazată pe EBITDA. Statele membre ar putea să reducă pragul fixat al valorii monetare pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a bazei lor impozabile naționale. Întrucât BEPS au loc, în principiu, prin intermediul plăților dobânzilor excesive între entități care sunt întreprinderi asociate, este necesar și oportun să se permită o posibilă excludere a entităților independente din domeniul de aplicare al normei privind limitarea deductibilității dobânzii, având în vedere riscurile limitate de evitare a obligațiilor fiscale. Pentru a facilita tranziția către noua normă privind limitarea deductibilității dobânzii, statele membre ar putea prevedea o clauză de anterioritate care să acopere împrumuturile existente în măsura în care termenii acestora nu sunt modificați ulterior, și anume, în cazul unei modificări ulterioare, anterioritatea nu s-ar aplica niciunei creșteri a valorii sau a duratei împrumutului, ci s-ar limita la termenii inițiali ai împrumutului. Fără a aduce atingere normelor privind ajutoarele de stat, statele membre ar putea, de asemenea, să excludă costurile excedentare ale îndatorării rezultate din împrumuturi utilizate pentru finanțarea de proiecte de infrastructură publică pe termen lung, având în vedere că astfel de mecanisme de finanțare prezintă puține riscuri sau nu prezintă niciun risc de BEPS. În acest context, statele membre ar trebui să demonstreze în mod corespunzător că mecanismele de finanțare pentru proiecte de infrastructură publică prezintă caracteristici speciale care justifică un astfel de tratament în raport cu alte mecanisme de finanțare care fac obiectul normei restrictive.
(9) Deși este în general acceptat faptul că întreprinderile financiare, și anume instituțiile financiare și întreprinderile de asigurare, ar trebui, de asemenea, să fie supuse unor limitări în ceea ce privește deductibilitatea dobânzii, este, de asemenea, recunoscut faptul că aceste două sectoare prezintă caracteristici speciale care necesită o abordare adaptată nevoilor acestora. Deoarece discuțiile în acest domeniu nu sunt încă suficient de concludente în contextul internațional și al Uniunii, nu este încă posibil să se prevadă norme specifice în sectorul financiar și al asigurărilor și, prin urmare, statele membre ar trebui să le poată exclude din domeniul de aplicare al normelor privind limitarea deductibilității dobânzii.
(10) Impozitele la ieșire au rolul de a garanta faptul că, în cazul în care un contribuabil transferă active sau își mută rezidența fiscală din jurisdicția fiscală a unui stat, statul respectiv impozitează valoarea economică a oricărui câștig de capital creat pe teritoriul său, chiar dacă acest câștig nu a fost încă realizat la momentul ieșirii. Prin urmare, este necesar să se specifice cazurile în care contribuabilii sunt supuși normelor de impozitare la ieșire și sunt impozitați pentru câștigurile de capital nerealizate care sunt incluse în activele transferate. De asemenea, este util să se clarifice faptul că transferurile de active, inclusiv numerar, dintre o societate-mamă și filialele sale nu intră în domeniul de aplicare al normei preconizate privind impozitarea la ieșire. Pentru a calcula sumele, este esențial să se stabilească o valoare de piață pentru activele transferate la momentul ieșirii acestora, pe baza principiului concurenței depline. Pentru a asigura compatibilitatea normei cu utilizarea metodei impunerii, este de dorit să se permită statelor membre să ia în considerare momentul în care a fost pierdut dreptul de impozitare a activelor transferate. Dreptul de impozitare ar trebui definit la nivel național. Este, de asemenea, necesar să se permită statului de primire să conteste valoarea activelor transferate stabilită de statul de ieșire în cazul în care aceasta nu reflectă valoarea de piață respectivă. Statele membre ar putea recurge în acest scop la mecanismele existente de soluționare a litigiilor. În cadrul Uniunii, este necesar să se analizeze aplicarea impozitării la ieșire și să se ilustreze condițiile care trebuie îndeplinite pentru a respecta dreptul Uniunii. În aceste situații, contribuabilii ar trebui să aibă dreptul fie de a plăti imediat impozitul la ieșire calculat, fie de a eșalona plata impozitului, însoțit eventual de dobânzi și de o garanție, prin achitarea în tranșe pe parcursul mai multor ani. În acest scop, statele membre ar putea să solicite contribuabililor în cauză să includă informațiile necesare într-o declarație. Nu ar trebui să se perceapă un impozit la ieșire dacă transferul activelor este de natură temporară și se stabilește că activele revin în statul membru al entității care a efectuat transferul, dacă transferul are loc pentru a respecta cerințele prudențiale de capital sau în scopul gestionării lichidităților sau dacă este vorba de operațiuni de finanțare prin instrumente financiare sau de active constituite ca garanție.
(11) Normele generale antiabuz din sistemele de impozitare au rolul de a combate practicile abuzive în acest domeniu care nu au fost încă reglementate prin dispoziții specifice. Prin urmare, normele generale antiabuz sunt menite să acopere lacunele existente și nu ar trebui să afecteze aplicabilitatea normelor antiabuz specifice. În cadrul Uniunii, normele generale antiabuz ar trebui aplicate acordurilor care nu sunt autentice; în caz contrar, contribuabilul ar trebui să aibă dreptul să aleagă cea mai eficientă structură fiscală pentru activitățile sale comerciale. În plus, este important să se asigure că normele generale antiabuz se aplică pe plan național, în interiorul Uniunii și în raport cu țările terțe într-un mod uniform, astfel încât domeniul lor de aplicare și rezultatele aplicării în situațiile interne și transfrontaliere să nu difere. Statele membre nu ar trebui împiedicate să aplice sancțiuni în cazurile în care norma generală antiabuz este aplicabilă. Atunci când statele membre evaluează dacă un acord ar trebui considerat drept neautentic, ar putea fi posibil ca acestea să ia în considerare toate motivele economice valabile, inclusiv activitățile financiare.
(12) Normele privind societățile străine controlate (SSC) au ca rezultat reatribuirea veniturilor unei filiale controlate care este supusă unui impozit scăzut către societatea-mamă. Ulterior, societatea-mamă devine impozabilă pentru aceste venituri atribuite în statul membru în care are rezidența fiscală. În funcție de prioritățile politice ale statului respectiv, normele privind SSC pot viza în întregime filiala supusă unui impozit scăzut sau categorii specifice de venituri sau se pot limita la veniturile care au fost transferate în mod artificial către filială. În special, pentru a asigura faptul că normele privind SSC oferă un răspuns proporțional la preocupările privind BEPS, este esențial ca statele membre care își limitează normele privind SSC la veniturile care au fost transferate în mod artificial către filială să vizeze în mod precis situațiile în care majoritatea funcțiilor decizionale care au generat veniturile transferate la nivelul filialei controlate sunt exercitate în statul membru al contribuabilului. În vederea limitării sarcinii administrative și a costurilor de conformare, ar trebui, de asemenea, să se accepte ca statele membre respective să scutească anumite entități cu profituri scăzute sau cu o marjă de profit scăzută, care implică riscuri mai mici de evitare a obligațiilor fiscale. În consecință, este necesar ca normele privind SSC să fie extinse la profiturile sediilor permanente în care profiturile respective nu fac obiectul impozitării sau sunt scutite de impozit în statul membru al contribuabilului. Cu toate acestea, nu este necesar să se impoziteze, în temeiul normelor privind SSC, profiturile sediilor permanente care nu beneficiază de scutire fiscală în temeiul normelor naționale deoarece aceste sedii permanente sunt tratate ca și cum ar fi societăți străine controlate. Pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție, statele membre ar putea reduce valoarea de prag de control sau ar putea utiliza un prag mai mare pentru a compara impozitul pe profit plătit efectiv cu impozitul pe profit care ar fi fost perceput în statul membru al contribuabilului. La transpunerea normelor privind SSC în dreptul intern, statele membre ar putea utiliza un prag fracționat suficient de mare al ratei de impozitare. Este de dorit să se remedieze aceste situații atât în țările terțe, cât și în interiorul Uniunii. În vederea respectării libertăților fundamentale, categoriile de venituri ar trebui combinate cu o excepție fundamentată economic menită să limiteze impactul normelor, în interiorul Uniunii, la cazurile în care o SSC nu desfășoară o activitate economică semnificativă. Este important ca administrațiile fiscale și contribuabilii să coopereze în vederea inventarierii faptelor și circumstanțelor relevante, pentru a stabili dacă trebuie aplicată norma privind excepția. Ar trebui să fie acceptabil ca, la transpunerea normelor privind SSC în dreptul intern, statele membre să utilizeze liste albe, gri sau negre ale țărilor terțe, alcătuite pe baza anumitor criterii prevăzute în prezenta directivă, care să poată include nivelul ratei impozitului pe profit, sau să utilizeze liste albe ale statelor membre, alcătuite pe aceeași bază.
(13) Tratamentul neuniform al elementelor hibride reprezintă o consecință a diferențelor în ceea ce privește calificarea juridică a plăților (instrumente financiare) sau a entităților, iar respectivele diferențe apar atunci când interacționează sistemele juridice a două jurisdicții. Aceste tratamente neuniforme duc adesea la o dublă deducere (și anume deduceri în ambele state) sau la o deducere a veniturilor într-un stat fără includerea lor în baza impozabilă în celălalt stat. Pentru a neutraliza efectele tratamentelor neuniforme ale elementelor hibride, este necesar să se stabilească norme conform cărora una dintre cele două jurisdicții implicate într-o situație de tratament neuniform ar trebui să refuze deducerea unei plăți care duce la un astfel de rezultat. În acest context, este util să se clarifice faptul că măsurile care vizează soluționarea tratamentului neuniform al elementelor hibride în prezenta directivă au scopul de a aborda situațiile de tratament neuniform care pot fi atribuite diferențelor în ceea ce privește calificarea juridică a unui instrument financiar sau a unei entități financiare și nu sunt menite să aibă incidență asupra caracteristicilor generale ale sistemului fiscal al niciunui stat membru. Deși statele membre au convenit, în cadrul Grupului de lucru pentru codul de conduită în domeniul impozitării întreprinderilor, cu privire la orientările privind tratamentul fiscal al entităților hibride și al sediilor permanente hibride în cadrul Uniunii, precum și cu privire la tratamentul fiscal al entităților hibride în relațiile cu țările terțe, este totuși necesar să se adopte norme obligatorii. Este esențial să se continue lucrările cu privire la tratamentul neuniform al elementelor hibride între statele membre și țările terțe, precum și cu privire la alte genuri de tratament neuniform al elementelor hibride, cum ar fi cel care implică sedii permanente.
(14) Este necesar să se clarifice faptul că punerea în aplicare a normelor pentru combaterea practicilor de evitare a obligațiilor fiscale, prevăzute în prezenta directivă, nu ar trebui să aducă atingere obligației contribuabililor de a respecta principiul concurenței depline sau dreptul statului membru de a majora o obligație fiscală în conformitate cu principiul deplinei concurențe, dacă este cazul.
(15) Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (3). Dreptul la protecția datelor cu caracter personal în conformitate cu articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și cu Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (4) se aplică prelucrării datelor cu caracter personal efectuate în cadrul prezentei directive.
(16) Având în vedere faptul că unul dintre principalele obiective ale acestei directive este acela de a îmbunătăți rezistența pieței interne în ansamblul său la practicile transfrontaliere de evitare a obligațiilor fiscale, acest lucru nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre prin acțiuni individuale. Sistemele naționale de impozitare a societăților sunt diferite și acțiunile independente ale statelor membre nu ar face decât să reproducă fragmentarea actuală a pieței interne în domeniul impozitării directe. Astfel, ele ar perpetua lipsa de eficacitate și denaturările care apar la interacțiunea dintre o serie de măsuri naționale distincte. Ar apărea astfel o lipsă de coordonare. În schimb, dat fiind că cele mai multe cazuri de ineficiență pe piața internă dau naștere în primul rând la probleme de natură transfrontalieră, măsurile de remediere ar trebui adoptate la nivelul Uniunii. Prin urmare, este esențial să se adopte soluții care funcționează pentru piața internă în ansamblu, iar acest lucru poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii. Astfel, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității stabilit la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este stabilit la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul respectiv. Prin stabilirea unui nivel minim de protecție pentru piața internă, prezenta directivă are ca scop obținerea doar a gradului minim esențial de coordonare în cadrul Uniunii pentru realizarea obiectivelor sale.
(17) Comisia ar trebui să evalueze punerea în aplicare a prezentei directive la patru ani de la intrarea sa în vigoare și să prezinte un raport Consiliului în acest sens. Statele membre ar trebui să comunice Comisiei toate informațiile necesare pentru această evaluare,