Recitale
(1) Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului (3) a modernizat cadrul juridic pentru pachetele de servicii de călătorie având în vedere evoluțiile pieței și progresele tehnologice. Directiva respectivă și-a propus să abordeze chestiunea noilor modalități de rezervare a serviciilor de călătorie, cum ar fi combinațiile personalizate de servicii de călătorie, care nu erau reglementate de Directiva 90/314/CEE a Consiliului (4) sau a căror situație juridică era ambiguă, precum și să consolideze, în diferite privințe, drepturile călătorilor. Directiva (UE) 2015/2302 a urmărit, de asemenea, să asigure în mai mare măsură o concurență loială între diferitele tipuri de întreprinderi de turism care își desfășoară activitatea pe piața pachetelor de servicii de călătorie.
(2) Pentru urmărirea obiectivelor respective, Directiva (UE) 2015/2302 a lărgit definiția termenului „pachet” în comparație cu Directiva 90/314/CEE. Directiva (UE) 2015/2302 a clarificat suplimentar drepturile existente ale călătorilor și s-au introdus alte drepturi, cum ar fi dreptul călătorilor de a rezilia un contract privind un pachet de servicii de călătorie fără a plăti comisioane de reziliere, în anumite condiții, în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare. În plus, Directiva (UE) 2015/2302 a introdus conceptul de „serviciu de călătorie asociat”.
(3) Deși, în ansamblu, Directiva (UE) 2015/2302 a funcționat bine, de la 1 iulie 2018, când a început să fie aplicată, și-au făcut apariția mai multe provocări. În mod deosebit, pandemia de COVID-19 și măsurile conexe luate de guverne au avut un impact semnificativ atât asupra sectorului călătoriilor, cât și asupra călătorilor înșiși și au demonstrat că anumite dispoziții ale directivei respective, inclusiv cele privind informațiile care urmează să fie furnizate călătorilor, ar trebui să fie clarificate.
(4) Prin urmare, este necesar să se elimine lacunele identificate în normele actuale, precum și să se clarifice și să se simplifice anumite concepte și dispoziții, pentru a se spori astfel eficacitatea Directivei (UE) 2015/2302 în beneficiul călătorilor și al întreprinderilor de turism, printre care există un număr mare de microîntreprinderi și de întreprinderi mici și mijlocii.
(5) În general, se consideră că actualizarea definiției termenului „pachet” din Directiva (UE) 2015/2302 a produs rezultatele scontate. În schimb, normele privind „serviciile de călătorie asociate”, introduse tot prin directiva respectivă, au complicat considerabil cadrul legislativ, inclusiv în ceea ce privește informațiile care trebuie să fie furnizate călătorilor. Această complexitate suplimentară a generat insecuritate juridică în ceea ce privește diferența dintre pachete și serviciile de călătorie asociate, precum și dintre serviciile de călătorie asociate și serviciile de călătorie de sine stătătoare. Nu există nicio dovadă că aceste norme privind serviciile de călătorie asociate au generat avantaje concrete pentru călători. Prin urmare, este oportun să se simplifice Directiva (UE) 2015/2302 prin eliminarea dispozițiilor privind serviciile de călătorie asociate, prin eliminarea anexei II la directivă, care constă în cinci formulare cu informații aferente serviciilor de călătorie asociate și prin modificarea într-o anumită măsură a definiției termenului „pachet”.
(6) La baza definiției termenului „pachet” ar trebui să rămână principiul că între diferitele servicii de călătorie rezervate pentru aceeași călătorie sau vacanță există o strânsă legătură.
(7) Călătorii ar trebui să primească informații din care să reiasă clar dacă o anumită combinație de servicii de călătorie constituie sau nu un pachet, deoarece, în contextul anumitor rezervări, este posibil ca acest statut să nu fie clar pentru călători. Prin urmare, pentru a crește securitatea juridică, este necesar ca, în contextul rezervărilor în care nu se îndeplinesc condițiile pentru constituirea unui pachet, însă comercianții invită totuși călătorii să cumpere tipuri de servicii de călătorie suplimentare destinate aceleiași călătorii sau vacanțe, să li se impună comercianților să informeze călătorii că serviciile de călătorie relevante nu vor constitui un pachet și că aceștia nu vor fi protejați în temeiul Directivei (UE) 2015/2302. Respectiva cerință ar trebui să se aplice în cazul în care invitația de a cumpăra tipuri de servicii de călătorie suplimentare este făcută înainte ca un călător să fi cumpărat un prim tip de serviciu de călătorie, dar și în cazul în care invitația este făcută după ce un călător a rezervat un prim tip de serviciu de călătorie. În cazurile în care invitația de a cumpăra tipuri de servicii de călătorie suplimentare este lansată înainte ca un călător să fi făcut o primă rezervare, iar acesta rezervă ulterior serviciile de călătorie relevante în termen de 24 de ore folosind același punct de vânzare, există o legătură strânsă între rezervările respective, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile pentru constituirea unui pachet, precum prezentarea unui preț forfetar sau total sau selectarea serviciilor de călătorie înainte de acceptul călătorului de a plăti. Prin urmare, în cazul în care, în astfel de situații, un comerciant nu informează în mod clar călătorul, în momentul lansării invitației, că respectiva combinație de servicii de călătorie nu constituie un pachet, combinația respectivă ar trebui totuși să fie considerată un pachet protejat în temeiul Directivei (UE) 2015/2302, iar comerciantul ar trebui să fie considerat organizatorul pachetului respectiv.
(8) În contextul rezervărilor în care comerciantul invită călătorul să cumpere servicii de călătorie suplimentare, o „invitație” ar trebui să fie înțeleasă ca fiind orice situație în care comerciantul îl încurajează sau îl îndeamnă pe călător să rezerve un tip de serviciu de călătorie suplimentar pentru călătoria sau vacanța avută în vedere. Exemple de astfel de situații pot include un e-mail care conține un link către un serviciu de rezervare, un mesaj de tip pop-up integrat în procesul de rezervare sau un apel telefonic. În astfel de cazuri, comerciantul pune, de regulă, la dispoziția călătorului o selecție de oferte determinate de interesul călătorului față de o anumită destinație și perioadă de călătorie. În cazul în care astfel de oferte iau forma unei invitații de a cumpăra, astfel cum este definită în Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului (5), și anume forma unei comunicări comerciale are prezintă caracteristicile produsului sau ale serviciului și prețul aferent, acest lucru ar trebui considerat drept un indiciu puternic că este vorba despre o invitație. Astfel de invitații de a cumpăra includ și cazurile în care un comerciant solicită călătorului să își confirme interesul pentru tipuri de servicii de călătorie suplimentare pentru aceleași călătorii sau vacanțe, în scopul de a-i transmite oferte pentru serviciile de călătorie respective sub forma unei invitații de a cumpăra, astfel cum este aceasta definită în Directiva 2005/29/CE, trimisă simultan cu confirmarea primei rezervări sau la un moment ulterior. Pe de altă parte, simpla punere la dispoziție a unor servicii de rezervare pentru alte servicii de călătorie pe site-ul web sau pe aplicația unui comerciant ori la sediul său comercial, o referire generală la un astfel de serviciu de rezervare sau publicitatea făcută unor servicii de călătorie declanșată de metadatele rezultate din căutările anterioare de servicii de călătorie nu ar trebui să fie considerate suficiente pentru a constitui o invitație de a cumpăra servicii de călătorie suplimentare.
(9) Una dintre definițiile termenului „pachet” s-a dovedit a fi prea restrânsă, și anume cea menționată la articolul 3 punctul 2 litera (b) punctul (v) din Directiva (UE) 2015/2302, în care numele călătorului, detaliile de plată și adresa de e-mail se transmit de la un comerciant către un alt comerciant sau alți comercianți, iar contractul se încheie cu acest din urmă comerciant. Prin urmare, este oportun să fie considerate drept un singur pachet rezervările de diferite tipuri de servicii de călătorie destinate aceleiași călătorii sau vacanțe atunci când comerciantul care este parte la un prim contract transferă datele cu caracter personal ale călătorului care permit identificarea călătorului ca parte contractantă către un alt comerciant sau alți comercianți care sunt parte la un al doilea contract sau la alte contracte ulterioare și atunci când contractul sau contractele cu celălalt comerciant sau cu ceilalți comercianți sunt încheiate în cel târziu 24 de ore după confirmarea rezervării primului serviciu de călătorie. Astfel de date ar trebui să le permită comercianților implicați să stabilească că același călător este parte la contractele relevante și ar putea include, de exemplu, numele, detaliile de plată, adresa de e-mail, numărul de telefon al călătorului sau contul său de pe platformele de comunicare socială. Datele care nu permit comercianților implicați să stabilească că același călător este parte la contractele relevante, cum ar fi o adresă IP de identificare a unui dispozitiv, nu ar trebui să fie considerate suficiente. Trimiterea la transferul datelor cu caracter personal ale călătorului este menită să facă definiția mai adaptată exigențelor viitorului. Un astfel de transfer indică o legătură strânsă între contractele relevante și, în consecință, crearea unui pachet.
(10) În ceea ce privește pachetele în cadrul cărora, de exemplu, cazarea este combinată cu alte servicii turistice, dar care nu includ transportul de călători, criteriul general de „parte semnificativă” din valoarea combinației, care se aplică serviciilor turistice, ar trebui să fie înlocuit cu criteriul mai precis de „cel puțin 25 %” din valoarea combinației, în vederea sporirii securității juridice. De asemenea, ar trebui să fie amintit faptul că alte servicii turistice care sunt parte intrinsecă a serviciilor de călătorie, precum alte servicii turistice care sunt legate de cazare, nu sunt considerate servicii de călătorie de sine stătătoare. În consecință, includerea lor nu poate conduce la crearea unui pachet, chiar dacă valoarea lor reprezintă cel puțin 25 % din prețul total. Considerentele Directivei (UE) 2015/2302 conțin exemple de servicii care pot fi considerate ca fiind o parte intrinsecă a serviciilor de călătorie, cum ar fi accesul la anumite facilități locale în hoteluri sau alte tipuri de cazare. În plus, ar trebui să fie amintit faptul că alte servicii turistice, care sunt selectate și cumpărate numai după ce prestarea unui serviciu de călătorie, cum ar fi cazarea, a început deja, nu vor conduce la crearea unui pachet, chiar dacă valoarea lor reprezintă cel puțin 25 % din prețul total.
(11) După cum s-a demonstrat mai ales în timpul pandemiei de COVID-19, absența unor norme între întreprinderi privind rambursările către organizatorii pachetelor pentru servicii de călătorie anulate sau neexecutate de furnizorii de servicii, absența unor norme privind voucherele și incertitudinea legată de măsura în care cererile de rambursare și voucherele pentru pachetele anulate beneficiază de protecție în caz de insolvență pot cauza dificultăți în ceea ce privește rambursarea plăților efectuate de călători, în special în cazul unor circumstanțe inevitabile și extraordinare care conduc la numeroase anulări și afectează multiple destinații de călătorie. Prin urmare, este important să se garanteze că plățile efectuate de călători sunt protejate în mod eficace în orice moment, inclusiv în situații de criză. În plus, ar trebui să se asigure că sistemele naționale de protecție în caz de insolvență sunt reziliente și asigură o protecție mai uniformă.
(12) Deși Directiva (UE) 2015/2302 impune organizatorilor să informeze călătorii cu privire la modalitățile de plată, inclusiv cu privire la eventualele avansuri care urmează să fie plătite, aceasta nu prevede norme care să limiteze valoarea unor astfel de avansuri sau care să reglementeze calendarul pentru achitarea soldului. Statelor membre le revine posibilitatea de a reglementa astfel de aspecte, cu condiția ca normele respective să fie în conformitate cu dreptul Uniunii.
(13) În cazul în care un serviciu de călătorie inclus într-un pachet este anulat sau nu este furnizat și au fost efectuate plăți în avans către furnizorul de servicii respectiv, organizatorii ar trebui să aibă dreptul la rambursarea de către furnizorul de servicii de călătorie, în termen de șapte zile, a sumelor achitate. Scopul respectivului drept la rambursare este să le permită organizatorilor să își respecte obligația de a rambursa călătorilor, în termen de 14 zile, sumele achitate, în cazurile în care se reziliază și contractul privind pachetul de servicii de călătorie în ansamblu. În cazul în care un furnizor de servicii de călătorie anulează sau nu furnizează un serviciu inclus într-un pachet, însă contractul privind pachetul de servicii de călătorie continuă să existe, dreptul la rambursare în termen de șapte zile are drept scop să le permită organizatorilor să asigure servicii alternative.
(14) În anumite situații, voucherele opționale pot servi drept alternativă utilă la rambursări. Voucherele pot oferi mai multă flexibilitate organizatorilor, în special atunci când aceștia sunt nevoiți să efectueze numeroase rambursări într-o perioadă scurtă de timp. În același timp, voucherele pot fi o soluție acceptabilă pentru călătorii care nu au nevoie de o rambursare imediată, cu condiția să existe garanții juridice specifice. Prin urmare, ar trebui să fie stabilite norme clare pentru astfel de garanții. Respectivele garanții ar trebui să includă informații obligatorii privind caracterul opțional și alte caracteristici ale voucherului, inclusiv informații clare cu privire la faptul că dreptul călătorului la rambursare este suspendat numai în cazul în care acesta acceptă în mod expres voucherul. Cerința potrivit căreia călătorul trebuie să accepte în mod expres voucherul înseamnă că acceptul nu poate fi implicit, ci trebuie să fie exprimat în mod activ de către călător. Un astfel de accept ar trebui să fie exprimat folosind un suport durabil. Voucherele ar trebui să fie emise folosind un suport durabil și ar trebui să includă informații privind caracteristicile voucherului și drepturile călătorului. Aceste informații ar trebui să includă cuantumul rambursării la care are dreptul călătorul (denumit în continuare „dreptul de rambursare al călătorului”) și valoarea voucherului. Organizatorii ar trebui să aibă posibilitatea de a crește atractivitatea voucherelor, propunând, de exemplu, un voucher de o valoare mai mare decât cea a dreptului de rambursare al călătorului. În astfel de cazuri, protecția în caz de insolvență ar trebui să fie limitată la valoarea care corespunde dreptului de rambursare al călătorului.
(15) Din motive de securitate juridică, ar trebui să fie stabilite norme privind perioada de valabilitate a voucherelor și eventualele posibilități de prelungire a acesteia. De asemenea, este oportun să se prevadă că, pe perioada de valabilitate a unui voucher, dreptul de rambursare al călătorului este suspendat și să se precizeze cazurile în care o astfel de suspendare încetează, iar călătorul își redobândește respectivul drept de rambursare. Întrucât voucherele au o valoare monetară specifică, este oportun să se prevadă că acestea pot fi utilizate pentru orice serviciu de călătorie oferit de organizator, că pot fi folosite eșalonat și că pot fi transferate o singură dată, fără ca organizatorii să poată percepe un comision pentru transfer. Pentru ca un transfer să fie valabil, călătorul care transferă voucherul ar trebui să informeze organizatorul cu privire la identitatea beneficiarului transferului, astfel încât beneficiarul transferului să poată folosi voucherul sau să beneficieze de o rambursare. Ar trebui să fie posibil ca transferul să fie confirmat prin aplicarea unui marcaj pe voucher, fie fizic, fie electronic, pentru a indica în mod clar că transferul a avut loc.
(16) Statele membre pot să prevadă mecanisme prin care să asigure rambursarea sumelor plătite de călători, în conformitate cu cerințele legale, în cazurile în care pachetele sunt anulate ca urmare a unor circumstanțe inevitabile și extraordinare și organizatorii nu își pot respecta obligațiile de rambursare. Pentru mai multă transparență, statele membre care introduc sau mențin astfel de mecanisme ar trebui să fie obligate să aducă existența acestora la cunoștința Comisiei și a punctelor de contact centrale ale celorlalte state membre. În mod normal, astfel de mecanisme sunt finanțate exclusiv prin contribuții din partea organizatorilor. Ele pot fi cofinanțate de statele membre numai în circumstanțe excepționale și justificate în mod corespunzător, iar introducerea lor nu aduce atingere normelor Uniunii privind ajutoarele de stat.
(17) Ar trebui să se clarifice faptul că rezilierea unui contract privind pachetul de servicii de călătorie este posibilă în cazul în care se poate preconiza în mod rezonabil că executarea contractului respectiv va fi afectată în mod semnificativ de circumstanțe inevitabile și extraordinare. Evaluarea măsurii în care circumstanțele inevitabile și extraordinare vor avea efecte semnificative asupra executării pachetului ar trebui să se bazeze pe o previziune, la momentul rezilierii contractului privind pachetul de servicii de călătorie, a probabilității ca circumstanțele inevitabile și extraordinare să aibă consecințe semnificative asupra executării pachetului, ceea ce necesită o evaluare de la caz la caz. În cazul în care un călător reziliază contractul privind pachetul de servicii de călătorie, o astfel de evaluare ar trebui să fie efectuată din punctul de vedere al unui călător obișnuit care este suficient de bine informat și suficient de atent și avizat, pe baza informațiilor disponibile la data rezilierii contractului privind pachetul de servicii de călătorie în cauză. Efectele circumstanțelor inevitabile și extraordinare care se produc la locul de plecare, la locul de destinație sau în vecinătatea imediată a acestuia, ori care afectează călătoria către sau dinspre destinație, inclusiv diferitele locuri legate de călătoria spre destinație și călătoria de întoarcere în cauză, ar trebui să fie luate în considerare în cazul în care afectează semnificativ executarea serviciilor de călătorie incluse în contractul privind pachetul de servicii de călătorie. Prin „loc de plecare” ar trebui să se înțeleagă locul unde începe executarea serviciilor de călătorie, în conformitate cu contractul privind pachetul de servicii de călătorie. Circumstanțele care afectează numai călătoria spre destinație sau călătoria de întoarcere nu ar trebui să fie luate în considerare dacă respectiva călătorie nu face parte din contractul privind pachetul de servicii de călătorie, cum ar fi transportul pasagerului la locul de plecare convenit. Circumstanțele cunoscute deja călătorului sau pe care acesta le poate anticipa la momentul încheierii contractului privind pachetul de servicii de călătorie și care nu s-au înrăutățit semnificativ între timp nu pot constitui temeiul exercitării dreptului de reziliere a contractului respectiv fără plata unui comision de reziliere.
(18) Printre circumstanțele inevitabile și extraordinare se numără situații obiective cum ar fi războaiele, alte probleme grave de securitate precum terorismul, riscuri semnificative pentru sănătatea umană precum declanșarea unei epidemii grave la locul de destinație al călătoriei sau dezastre naturale precum inundațiile, cutremurele sau condițiile meteorologice, care fac imposibilă deplasarea în condiții de siguranță către destinație, astfel cum s-a convenit în contractul privind pachetul de servicii de călătorie. Circumstanțele inevitabile și extraordinare nu ar trebui să includă numai circumstanțele care fac imposibilă, în mod obiectiv, executarea unui pachet, ci și circumstanțele care, fără a împiedica o astfel de executare, înseamnă că pachetul nu poate fi executat fără a expune călătorii în cauză unor riscuri la adresa sănătății și siguranței lor. În acest context, anumite riscuri pot afecta anumite grupuri de călători în mod deosebit de grav, din cauza vulnerabilității lor.
(19) Declarațiile sau recomandările oficiale emise de autoritățile competente ale unui stat membru prin care călătorii sunt sfătuiți să nu călătorească într-o anumită regiune pot avea, prin natura lor, o forță probantă importantă în legătură cu apariția, în țările la care se referă, a unor circumstanțe inevitabile și extraordinare și în legătură cu consecințele acestora pentru executarea pachetului în cauză. Astfel de declarații sau recomandări sau faptul că restricții grave vor fi impuse călătorilor odată ajunși la locul de destinație al călătoriei ori, după întoarcerea din călătorie sau din vacanță, în statul membru de reședință sau de plecare, cum ar fi cerințe de rămânere în carantină pentru o lungă perioadă, pot fi, prin urmare, împreună cu alți factori, elemente importante care trebuie să fie luate în considerare atunci când se determină dacă rezilierea unui contract privind un pachet de servicii de călătorie prin invocarea unor circumstanțe inevitabile și extraordinare este justificată. Relevanța declarațiilor sau a recomandărilor oficiale specifice pentru rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie în cauză ar trebui să fie examinată de la caz la caz, ținând seama, printre alți factori, de natura circumstanțelor respective și de perioada de timp care separă rezilierea contractului respectiv de data la care executarea pachetului era prevăzută să înceapă și, prin urmare, de probabilitatea ca aceste circumstanțe să se fi schimbat semnificativ. Cu toate acestea, existența unor astfel de declarații sau recomandări nu ar trebui să fie o condiție impusă pentru a se putea stabili existența unor circumstanțe inevitabile și extraordinare sau pentru a se determina consecințele unor astfel de circumstanțe asupra executării pachetului.
(20) De asemenea, ar trebui să se clarifice faptul că perioada de rambursare de 14 zile declanșată prin rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie se aplică indiferent dacă călătorul solicită sau nu în mod expres rambursarea.
(21) Pentru a se asigura o protecție eficace și uniformă a călătorilor și condiții de concurență echitabile pentru organizatori, ar trebui să se prevadă că protecția în caz de insolvență a organizatorilor acoperă toate plățile efectuate de călători sau în numele acestora în eventualitatea insolvenței organizatorului, inclusiv cazurile în care un călător avea dreptul la rambursare sau primise un voucher de la organizator înainte de insolvența acestuia.
(22) În limitele parametrilor stabiliți în Directiva (UE) 2015/2302, statele membre ar trebui să definească sistemele de protecție în caz de insolvență aplicabile pe teritoriul lor, inclusiv procedurile asociate și metodele de furnizare a informațiilor privind protecția în caz de insolvență prin intermediul celor mai eficiente canale de comunicare disponibile. Este important să se solicite ca, de îndată ce se produce o insolvență, călătorilor să li se furnizeze toate informațiile necesare. În consecință, statele membre ar trebui să desemneze entitatea sau entitățile relevante, responsabile pentru furnizarea informațiilor necesare.
(23) Pentru a se asigura în orice moment eficacitatea protecției în caz de insolvență pentru călători, ar trebui să se prevadă că garanția este suficientă pentru acoperirea costurilor de rambursare și, după caz, de repatriere. O astfel de garanție ar trebui să țină seama de faptul că insolvența ar putea surveni într-un moment în care organizatorul deține cel mai mare cuantum al plăților. Ar trebui să se țină seama de posibilele creșteri ale cuantumurilor respective ca urmare a unui volum mai mare de pachete vândute într-o perioadă dată comparativ cu volumul anticipat al vânzărilor. Este necesar să se clarifice că statele membre ar trebui să supravegheze mecanismele de protecție în caz de insolvență a organizatorilor și să monitorizeze disponibilitatea soluțiilor de protecție în caz de insolvență. Atunci când este necesar pentru a asigura o protecție eficace în caz de insolvență, statele membre ar trebui să poată impune mecanisme suplimentare, cum ar fi un fond de rezervă, pentru a completa, de exemplu, protecția oferită de polițele de asigurare. În mod normal, astfel de fonduri de rezervă ar trebui să fie finanțate exclusiv prin contribuții din partea organizatorilor și ar trebui să fie cofinanțate de statele membre numai în circumstanțe excepționale și justificate în mod corespunzător. În cazul în care astfel de măsuri implică ajutoare de stat, se aplică normele Uniunii privind ajutoarele de stat.
(24) În ceea ce privește rambursarea plăților efectuate de călători în caz de insolvență a unui organizator, ar trebui să se precizeze mai în detaliu termenul în care urmează să fie efectuate astfel de rambursări după depunerea documentelor necesare. Informațiile care urmează să fie furnizate călătorilor în caz de insolvență a unui organizator ar trebui să includă informații privind documentele pe care călătorii trebuie să le prezinte pentru a solicita rambursarea plăților lor. Călătorilor ar trebui să li se solicite să prezinte numai documentele necesare pentru examinarea cererii în conformitate cu prevederile naționale și ținând seama de exigențele entității sau autorității de resort responsabile de prelucrarea sigură și eficientă a cererilor de rambursare.
(25) Este oportun, de asemenea, să se prevadă că statele membre au posibilitatea de a impune și comercianților cu amănuntul, nu numai organizatorilor, să contracteze o protecție în caz de insolvență.
(26) Ar trebui să se clarifice faptul că punctele de contact centrale sunt responsabile pentru schimbul de informații legate de protecția în caz de insolvență și de aspectele conexe, inclusiv eventualele mecanisme prin care se asigură rambursarea la timp a sumelor achitate în cazul rezilierii contractelor privind pachetele de servicii de călătorie.
(27) Este important pentru călători să fie informați în mod corespunzător cu privire la drepturile lor, să poată înțelege informațiile care le sunt furnizate și să aibă acces la respectivele informații când au nevoie de ele. Prin urmare, ar trebui efectuate anumite modificări privind cerințele de informare precontractuală, conținutul contractelor privind pachetele de servicii de călătorie și formularele cu informații standard prevăzute în anexa I la Directiva (UE) 2015/2302. De exemplu, respectivele formulare cu informații standard ar trebui să precizeze care este comerciantul responsabil pentru efectuarea rambursărilor în cazul rezilierii unui contract privind un pachet de servicii de călătorie. Dreptul la rezilierea unui contract privind un pachet de servicii de călătorie fără plata unui comision de reziliere ca urmare a unor circumstanțe inevitabile și extraordinare ar trebui să fie prezentat în paralel cu posibilitatea de reziliere a contractului respectiv sub rezerva unui comision de reziliere. În plus, organizatorii ar trebui să aibă obligația de a atașa la contractul privind pachetul de servicii de călătorie formularul cu informații standard, astfel încât acesta să fie disponibil călătorilor după încheierea contractului respectiv, împreună cu datele de contact ale comercianților relevanți. Informațiile ar trebui să fie furnizate călătorilor într-un mod clar și ușor de înțeles și, după caz, în conformitate cu cerințele de accesibilitate prevăzute în Directiva (UE) 2019/882 a Parlamentului European și a Consiliului (6). Ar trebui să fie reamintit faptul că, în situațiile în care serviciile în cauză intră în domeniul de aplicare al Directivei (UE) 2019/882, accesibilitatea pentru persoanele cu dizabilități urmează să fie asigurată în conformitate cu cerințele de accesibilitate prevăzute în anexa I la directiva respectivă.
(28) Pentru a spori eficacitatea Directivei (UE) 2015/2302, organizatorii ar trebui să aibă obligația de a respecta anumite standarde atunci când soluționează plângeri, inclusiv obligația de a confirma recepționarea plângerii în termen de șapte zile și de a furniza un răspuns motivat în termen de 60 de zile. În cazurile în care comunicarea se face prin poștă, ar trebui să se considere că organizatorul a respectat obligațiile respective dacă data ștampilei poștei se încadrează în perioadele respective.
(29) Accesul la mecanisme echitabile și eficiente de soluționare a litigiilor este, de asemenea, important pentru asigurarea respectării drepturilor călătorilor în temeiul Directivei (UE) 2015/2302. Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului (7), care stabilește cerințele minime aplicabile organismelor de soluționare alternativă a litigiilor (SAL) în materie de consum care trebuie să existe în fiecare stat membru, se aplică, de asemenea, litigiilor dintre călători și comercianți reglementate de Directiva (UE) 2015/2302. Directiva (UE) 2025/2647 a Parlamentului European și a Consiliului (8), care modifică Directiva 2013/11/UE cu scopul de a consolida accesul consumatorilor la SAL, obligă statele membre să promoveze participarea comercianților și a consumatorilor la mecanismele SAL. În considerentele sale se menționează că ar trebui să se acorde o atenție deosebită participării comercianților și consumatorilor la mecanismele SAL în anumite sectoare. Ar trebui să fie în continuare obligatoriu ca contractele privind pachetele de servicii de călătorie să conțină informații privind mecanismele SAL stabilite în temeiul Directivei 2013/11/UE și, după caz, privind entitatea SAL la care este afiliat comerciantul în cauză. Comercianții ar trebui să informeze călătorii cu privire la mecanismele SAL disponibile și atunci când resping o plângere primită de la un călător.
(30) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și se conformează principiilor recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prezenta directivă respectă în special libertatea de a desfășura o activitate comercială, prevăzută la articolul 16 din cartă, asigurând în același timp un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în cadrul Uniunii, în conformitate cu articolul 38 din cartă.
(31) Comisia ar trebui să înainteze Parlamentului European și Consiliului un raport privind aplicarea prezentei directive în termen de cinci ani de la intrarea sa în vigoare. Deși s-a evaluat cu atenție impactul prezentei directive asupra întreprinderilor de turism, inclusiv asupra organizatorilor care sunt microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii, este oportun ca raportul respectiv să țină seama de impactul aplicării directivei asupra organizatorilor care aparțin acestei categorii. În plus, raportul respectiv ar trebui să includă o evaluare a aplicării articolului 5a din Directiva (UE) 2015/2302. Dacă este necesar, raportul ar trebui să fie însoțit de propuneri legislative.
(32) Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume aducerea unei contribuții la funcționarea corespunzătoare a pieței interne în legătură cu pachetele de servicii de călătorie și la atingerea unui nivel ridicat și cât se poate de uniform de protecție a consumatorilor în sectorul respectiv, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului respectiv.
(33) Prin urmare, Directiva (UE) 2015/2302 ar trebui să fie modificată în consecință.