Recitale
(1) Pentru a permite lansarea unor noi inițiative ale Uniunii în domeniul transparenței fiscale, Directiva 2011/16/UE a Consiliului (3) a fost modificată de mai multe ori în ultimii ani. Modificările respective au introdus în principal obligații de raportare, urmate de comunicarea către alte state membre, referitoare la conturile financiare, deciziile fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră și acordurile prealabile privind prețul de transfer, rapoartele pentru fiecare țară în parte și modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării. Modificările respective au extins astfel domeniul de aplicare în ceea ce privește schimbul automat de informații. Autoritățile fiscale ale statelor membre dispun acum de un set mai amplu de instrumente de cooperare pentru a depista și a aborda formele de fraudă fiscală, de evaziune fiscală și de evitare a obligațiilor fiscale.
(2) În ultimii ani, Comisia a monitorizat aplicarea Directivei 2011/16/UE, iar în 2019 a finalizat o evaluare a acesteia. Deși s-au adus îmbunătățiri semnificative în domeniul schimbului automat de informații, este în continuare nevoie să se îmbunătățească dispozițiile referitoare la toate formele de schimb de informații și de cooperare administrativă.
(3) În temeiul articolului 5 din Directiva 2011/16/UE, autoritatea solicitată trebuie să comunice autorității solicitante toate informațiile de care dispune sau pe care le obține prin efectuarea de anchete administrative, care sunt relevante în mod previzibil pentru administrarea și aplicarea dispozițiilor de drept intern ale statelor membre cu privire la taxele și impozitele care intră sub incidența directivei menționate. Pentru a asigura eficacitatea schimbului de informații și pentru a preveni respingerea nejustificată a cererilor, precum și pentru a asigura securitatea juridică atât pentru administrațiile fiscale, cât și pentru contribuabili, standardul relevanței previzibile convenit la nivel internațional ar trebui să fie delimitat și codificat în mod clar.
(4) Uneori este necesar să se răspundă unor cereri de informații care vizează grupuri de contribuabili care nu pot fi identificați individual, iar relevanța previzibilă a informațiilor solicitate poate fi descrisă numai pe baza unui set de caracteristici comune. Având în vedere acest lucru, administrațiile fiscale ar trebui să continue să utilizeze cererile de informații referitoare la grupuri într-un cadru juridic clar.
(5) Este important ca statele membre să facă schimb de informații privind veniturile realizate din drepturi de proprietate intelectuală, deoarece acest domeniu al economiei este predispus utilizării mecanismelor de transfer al profitului din cauza activelor sale suport extrem de mobile. Prin urmare, redevențele definite la articolul 2 litera (b) din Directiva 2003/49/CE a Consiliului (4) ar trebui să fie incluse în lista printre categoriilor de venit care fac obiectul schimbului automat obligatoriu de informații pentru a îmbunătăți consolida combaterea fraudei fiscale, a evaziunii fiscale și a evitării obligațiilor fiscale. Statele membre ar trebui să depună toate eforturile posibile și rezonabile pentru a include numărul de identificare fiscală (NIF) al rezidenților emis de statul membru de reședință în comunicarea categoriilor de venituri și de capital care fac obiectul schimbului automat obligatoriu de informații.
(6) Digitalizarea economiei a avansat rapid în ultimii ani. Aceasta a generat tot mai numeroase situații complexe legate de frauda fiscală, de evaziunea fiscală și de evitarea obligațiilor fiscale. Dimensiunea transfrontalieră a serviciilor oferite prin utilizarea operatorilor de platforme a creat un mediu complex, în care punerea în aplicare și garantarea respectării normelor fiscale poate fi dificilă. Normele fiscale nu sunt întotdeauna respectate și valoarea veniturilor neraportate este semnificativă. Administrațiile fiscale ale statelor membre nu dețin informații suficiente pentru a evalua și a controla în mod corect venitul brut realizat în țara lor din activități comerciale desfășurate prin intermediul platformelor digitale. Acest aspect ridică probleme deosebite atunci când venitul sau suma impozabilă circulă prin platforme digitale stabilite în altă jurisdicție.
(7) Administrațiile fiscale solicită adesea informații de la operatorii de platforme. Acest lucru generează costuri administrative și de asigurare a conformității semnificative pentru operatorii de platforme. În același timp, unele state membre au impus o obligație unilaterală de raportare, care creează o sarcină administrativă suplimentară pentru operatorii de platforme, întrucât aceștia trebuie să respecte numeroase standarde naționale de raportare. Prin urmare, este esențial să fie introdusă o obligație de raportare standardizată care s-ar aplica în întreaga piață internă.
(8) Având în vedere că cea mai mare parte a veniturilor sau a sumelor impozabile realizate de vânzători pe platformele digitale circulă transfrontalier, raportarea informațiilor referitoare la activitatea relevantă ar avea rezultate pozitive suplimentare dacă informațiile respective ar fi comunicate și statelor membre care ar fi eligibile să impoziteze venitul realizat. În special, schimbul automat de informații între autoritățile fiscale este esențial pentru a pune la dispoziția acestor autorități fiscale informațiile care le sunt necesare pentru a putea evalua corect impozitele pe venit sau profit și taxa pe valoarea adăugată (TVA) datorate.
(9) Pentru a asigura funcționarea adecvată a pieței interne, normele de raportare ar trebui să fie eficace și simple totodată. Recunoscând dificultățile de depistare a acțiunilor impozabile care se desfășoară în cursul exercitării unei activități comerciale care este facilitată prin platforme digitale și ținând totodată seama de sarcina administrativă suplimentară cu care s-ar confrunta administrațiile fiscale în astfel de cazuri, este necesar să li se impună operatorilor de platforme o obligație de raportare. Operatorii de platforme sunt mult mai în măsură să colecteze și să verifice informațiile necesare cu privire la toți vânzătorii care utilizează o anumită platformă digitală și desfășoară activități pe aceasta.
(10) Obligația de raportare ar trebui să aibă ca obiect atât activitățile transfrontaliere, cât și pe cele fără caracter transfrontalier, pentru a se asigura eficacitatea normelor de raportare, buna funcționare a pieței interne, condiții de concurență echitabile și principiul nediscriminării. În plus, o astfel de aplicare a normelor de raportare ar reduce sarcina administrativă care revine platformelor digitale.
(11) Având în vedere utilizarea pe scară largă a platformelor digitale în exercitarea activităților comerciale, atât de către persoane fizice, cât și de către entități, este esențial să se asigure faptul că obligația de raportare se aplică indiferent de forma juridică a vânzătorului. Cu toate acestea, ar trebui să se prevadă o excepție în ceea ce privește entitățile guvernamentale, cărora nu ar trebui să le revină obligația de raportare.
(12) Raportarea veniturilor realizate prin intermediul unor astfel de activități ar trebui să ofere administrațiilor fiscale informațiile cuprinzătoare necesare pentru a evalua corect impozitul pe venit sau profit datorat.
(13) În interesul simplificării și al reducerii costurilor de asigurare a conformității, ar fi rezonabil să se solicite operatorilor de platforme să raporteze într-un singur stat membru veniturile realizate de vânzători prin utilizarea platformei digitale.
(14) Având în vedere specificul și flexibilitatea platformelor digitale, obligația de raportare ar trebui să revină și operatorilor de platforme care exercită o activitate comercială în Uniune, dar care nu au rezidență fiscală, nu sunt constituiți sau administrați într-un stat membru și nici nu au sediu permanent într-un stat membru (denumiți în continuare „operatori de platforme străini”). Aceasta ar asigura condiții de concurență echitabile între toate platformele digitale și ar preveni concurența neloială. Pentru a facilita îndeplinirea acestui obiectiv, operatorilor de platforme străini ar trebui să li se impună să se înregistreze și să raporteze informații într-un singur stat membru în scopul desfășurării de activități pe piața internă. După revocarea înregistrării unui operator de platformă străin, statele membre ar trebui să se asigure că unui astfel de operatori de platforme străin îi revine obligația, atunci când se reînregistrează în Uniune, de a oferi statului membru în cauză garanții adecvate, cum ar fi declarații sub jurământ sau garanții financiare.
(15) Cu toate acestea, este oportun să se stabilească măsuri care să reducă sarcina administrativă pentru operatorii de platforme străini și pentru autoritățile fiscale din statele membre, în cazurile în care există mecanisme adecvate care asigură schimbul de informații echivalente între o jurisdicție din afara Uniunii și un stat membru. În cazurile respective, ar fi oportun ca operatorii de platforme care au raportat informații într-o jurisdicție din afara Uniunii să fie exonerați de obligația de raportare într-un stat membru, în măsura în care informațiile primite de statul membru se referă la activitățile care intră sub incidența prezentei directive și sunt echivalente cu informațiile solicitate în temeiul normelor de raportare prevăzute în prezenta directivă. Pentru a încuraja cooperarea administrativă în acest domeniu cu jurisdicțiile din afara Uniunii și recunoscând nevoia de flexibilitate în negocierea unor acorduri între statele membre și jurisdicțiile din afara Uniunii, prezenta directivă ar trebui să permită unui operator de platformă calificat dintr-o jurisdicție din afara Uniunii să raporteze informații echivalente privind vânzătorii raportabili numai autorităților fiscale dintr-o jurisdicție din afara Uniunii, care, la rândul său, ar urma să transmită aceste informații administrațiilor fiscale ale statelor membre. Ori de câte ori este cazul, acest mecanism ar trebui să fie activat pentru a preveni raportarea și transmiterea informațiilor echivalente de mai multe ori.
(16) Având în vedere că autoritățile fiscale din întreaga lume se confruntă cu provocări legate de creșterea continuă a economiei platformelor digitale, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a elaborat norme-tip pentru raportarea de către operatorii de platforme în ceea ce privește vânzătorii din economia colaborativă și din economia muncii la cerere (denumite în continuare „norme-tip”). Dată fiind prevalența activităților transfrontaliere desfășurate de platformele digitale, precum și de vânzătorii activi pe acestea, se poate preconiza în mod rezonabil că jurisdicțiile din afara Uniunii vor avea suficiente stimulente pentru a urma exemplul Uniunii punând în aplicare colectarea și schimbul reciproc automat de informații cu privire la vânzătorii raportabili, în conformitate cu normele-tip. Deși domeniul de aplicare al normelor-tip nu este identic cu domeniul de aplicare al prezentei directive în ceea ce privește vânzătorii cu privire la care trebuie să fie raportate informații și platformele digitale prin intermediul cărora trebuie să fie raportate informațiile, se preconizează ca normele-tip să prevadă raportarea de informații echivalente cu privire la activitățile relevante care intră atât în domeniul de aplicare al prezentei directive, cât și în cel al normelor-tip, iar aceste domenii de aplicare ar putea fi extinse și mai mult pentru a reglementa și alte activități relevante.
(17) În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a prezentei directive, ar trebui conferite competențe de executare Comisiei. Respectivele competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (5). Mai precis, Comisia ar trebui să stabilească, prin intermediul unor acte de punere în aplicare, dacă informațiile care trebuie să facă obiectul schimbului de informații în temeiul unui acord între autoritățile competente ale unui stat membru și o jurisdicție din afara Uniunii sunt echivalente cu cele indicate în prezenta directivă. Având în vedere că încheierea unor acorduri cu privire la cooperarea administrativă în domeniul fiscal cu jurisdicții din afara Uniunii rămâne de competența statelor membre, acțiunea Comisiei ar putea fi declanșată și ca urmare a unei cereri din partea unui stat membru. Fără a modifica domeniul de aplicare și condițiile prezentei directive, această procedură administrativă ar trebui să asigure securitatea juridică în ceea ce privește corelarea obligațiilor care decurg din prezenta directivă și din orice acorduri privind schimbul de informații pe care statele membre le-ar putea avea cu jurisdicții din afara Uniunii. În acest scop, este necesar ca, urmare a cererii unui stat membru, stabilirea echivalenței să poată fi efectuată și înainte de încheierea preconizată a unui astfel de acord. În cazul în care schimbul de astfel de informații se bazează pe un instrument multilateral, decizia privind echivalența ar trebui luată în ceea ce privește întreg cadru relevant care intră sub incidența unui astfel de instrument. Cu toate acestea, ar trebui să fie în continuare posibilă luarea deciziei privind echivalența, după caz, în legătură cu un instrument bilateral sau cu relația de schimb cu o anumită jurisdicție din afara Uniunii.
(18) În vederea prevenirii fraudei fiscale, a evaziunii fiscale și a evitării obligațiilor fiscale, este oportun ca raportarea activităților comerciale să includă închirierea de bunuri imobile, prestarea de servicii personale, vânzarea de bunuri și închirierea oricăror mijloace de transport. Activitățile desfășurate de un vânzător care acționează în calitate de angajat al operatorului de platformă nu ar trebui să intre în domeniul de aplicare al acestei raportări.
(19) Din motive de reducere a costurilor inutile pentru asigurarea conformității suportate de vânzătorii care desfășoară activități de închiriere de bunuri imobiliare, cum ar fi lanțurile hoteliere sau operatorii de turism, ar trebui să existe un prag al numărului de închirieri pentru fiecare bun imobil listat, peste care obligația de raportare să nu se aplice. Cu toate acestea, ar trebui să fie introduse garanții adecvate pentru a se evita riscul eludării obligațiilor de raportare de către intermediari care apar pe platforme digitale drept vânzători unici, deși gestionează un număr mare de unități imobile.
(20) Obiectivul prevenirii fraudei fiscale, a evaziunii fiscale și a evitării obligațiilor fiscale ar putea fi asigurat prin impunerea obligației pentru operatorii de platforme de a raporta într-o etapă timpurie veniturile realizate prin platformele digitale, înainte ca autoritățile fiscale ale statelor membre să realizeze evaluările fiscale anuale. Pentru a facilita activitatea autorităților fiscale ale statelor membre, informațiile raportate ar trebui să facă obiectul schimbului în termen de o lună de la raportare. Pentru a facilita schimbul automat de informații și a spori utilizarea eficientă a resurselor, schimbul de informații ar trebui să se realizeze electronic prin intermediul rețelei comune de comunicații (CCN) existente dezvoltate de Uniune.
(21) În cazul în care operatorii de platforme străini raportează autorităților fiscale din jurisdicțiile respective din afara Uniunii informații echivalente referitoare la vânzătorii raportabili, autoritățile fiscale din respectivele jurisdicții ar trebui să asigure punerea în aplicare efectivă a procedurii de diligență fiscală și a cerințelor de raportare. Totuși, dacă acest lucru nu se întâmplă, operatorilor de platforme străini ar trebui să le revină obligații de a se înregistra și de a raporta informații în Uniune, iar statele membre ar trebui să asigure respectarea obligațiilor de înregistrare, de diligență fiscală și de raportare de către operatorii de platforme străini în cauză. Prin urmare, statele membre ar trebui să stabilească norme privind sancțiunile aplicabile pentru încălcarea dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și să ia toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestora. Deși alegerea sancțiunilor rămâne la latitudinea statelor membre, sancțiunile prevăzute ar trebui să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare. Având în vedere că platformele digitale au adesea o acoperire geografică largă, este oportun ca statele membre să depună eforturi de a-și coordona acțiunile atunci când urmăresc asigurarea respectării cerințelor de înregistrare și de raportare aplicabile platformelor digitale care își desfășoară activitatea din jurisdicții din afara Uniunii, inclusiv împiedicând, în ultimă instanță, platformele digitale să își desfășoare activitatea în interiorul Uniunii. În limitele competenței sale, Comisia ar trebui să faciliteze coordonarea acestor acțiuni ale statelor membre, ținând seama de eventualele măsuri comune care ar urma să fie luate în privința platformelor digitale, precum și de diferențele dintre eventualele măsuri aflate la dispoziția statelor membre.
(22) Este necesar să se consolideze dispozițiile Directivei 2011/16/UE în ceea ce privește prezența funcționarilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru și efectuarea unor controale simultane de către două sau mai multe state membre pentru a se asigura aplicarea eficace a respectivelor dispoziții. Prin urmare, răspunsurile la cererile privind prezența funcționarilor altui stat membru ar trebui să fie transmise de către autoritatea competentă a statului membru solicitat într-un termen determinat. Atunci când funcționarii unui stat membru sunt prezenți pe teritoriul altui stat membru în timpul unei anchete administrative sau participă la o anchetă administrativă prin intermediul mijloacelor de comunicare electronice, aceștia ar trebui să respecte normele procedurale prevăzute de statul membru solicitat pentru a intervieva în mod direct persoane fizice și a examina evidențe.
(23) Un stat membru care intenționează să efectueze un control simultan ar trebui să-i revină obligația de a le comunica celorlalte state membre vizate intenția sa. Din motive de eficiență și de securitate juridică, este oportun să se prevadă că autorității competente din fiecare stat membru vizat îi revine obligația să răspundă într-un termen determinat.
(24) Controalele multilaterale efectuate cu sprijinul programului Fiscalis 2020 instituit prin Regulamentul (UE) nr. 1286/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (6) au demonstrat avantajul controalelor coordonate privind unul sau mai mulți contribuabili care sunt de interes comun sau complementar pentru autoritățile competente din două sau mai multe state membre. Astfel de acțiuni comune se realizează în prezent numai pe baza aplicării coroborate a dispozițiilor existente referitoare la prezența funcționarilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru și la controalele simultane. Totuși, respectiva practică a arătat în numeroase cazuri că sunt necesare îmbunătățiri suplimentare pentru a asigura securitatea juridică.
(25) Prin urmare, Directiva 2011/16/UE ar trebui să fie completată cu o serie de dispoziții care să clarifice mai bine cadrul și principiile de bază care ar trebui să se aplice atunci când autoritățile competente din statele membre optează să recurgă la un control comun. Controalele comune ar trebui să reprezinte un instrument suplimentar pentru cooperarea administrativă în domeniul fiscal între statele membre, care ar completa cadrul existent care prevede posibilitatea prezenței funcționarilor din alt stat membru în birourile administrative, a participării lor la anchete administrative, precum și a controalelor simultane. Controalele comune ar urma să ia forma unor anchete administrative desfășurate în comun de autoritățile competente din două sau mai multe state membre și ar avea legătură cu una sau mai multe persoane care sunt de interes comun sau complementar pentru autoritățile competente din statele membre respective. Controalele comune pot avea un rol important, contribuind la o mai bună funcționare a pieței interne. Controalele comune ar trebui să fie structurate astfel încât să ofere securitate juridică contribuabililor prin intermediul unor norme procedurale clare, inclusiv prin măsuri pentru reducerea riscului dublei impozitări.
(26) În scopul asigurării securității juridice, dispozițiile Directivei 2011/16/UE referitoare la controalele comune ar trebui să prevadă, de asemenea, principalele aspecte ale detaliilor suplimentare privind respectivul instrument, de exemplu în ceea ce privește termenul determinat pentru a răspunde la o cerere de control comun, sfera drepturilor și a obligațiilor funcționarilor care participă la un control comun și procedura care conduce la întocmirea unui raport final al unui control comun. Respectivele dispoziții referitoare la controalele comune nu ar trebui să fie interpretate ca aducând atingere unei proceduri care ar avea loc într-un stat membru în conformitate cu dreptul intern ca o consecință sau măsură ulterioară controlului comun, cum ar fi impozitarea sau evaluarea fiscală printr-o decizie a autorităților fiscale din statele membre, procedura de recurs sau de soluționare în legătură cu acestea sau căile de atac aflate la dispoziția contribuabililor în urma acestor proceduri. Pentru a se asigura securitatea juridică, raportul final al unui control comun ar trebui să reflecte constatările asupra cărora au convenit autoritățile competente în cauză. În plus, autoritățile competente în cauză ar putea conveni, de asemenea, ca raportul final al unui control comun să includă orice aspect în privința căruia nu s-a putut ajunge la un acord. Constatările din raportul final al unui control comun asupra cărora s-a convenit de comun acord ar trebui luate în considerare în cadrul instrumentelor relevante emise de autoritățile competente ale statelor membre participante în urma controlului comun respectiv.
(27) Pentru a se asigura securitatea juridică, ar trebui să se prevadă că în ceea ce privește controalele comune, acestea ar trebui să se desfășoare într-un mod coordonat și convenit în prealabil și în conformitate cu normele de drept material și procedural ale statului membru în care au loc activitățile controlului comun. Cerințele respective pot include și o obligație prin care să se asigure faptul că funcționarii unui stat membru care au participat la controlul comun dintr-un alt stat membru participă, de asemenea, dacă este necesar, la orice proceduri privind plângeri, reexaminări sau căi de atac în statul membru respectiv.
(28) Drepturile și obligațiile funcționarilor care participă la controlul comun, în perioada în care aceștia sunt prezenți la activități desfășurate într-un alt stat membru, ar trebui să fie stabilite în conformitate cu legislația statului membru în care au loc activitățile controlului comun. Totodată, pe lângă respectarea legislației statului membru în care au loc activitățile controlului comun, funcționarii unui alt stat membru nu ar trebui să exercite nicio competență care ar depăși sfera competențelor care le sunt conferite în temeiul legislației propriului stat membru.
(29) Deși obiectivul dispozițiilor privind controalele comune este de a oferi un instrument util pentru cooperarea administrativă în domeniul fiscal, nicio dispoziție din prezenta directivă nu ar trebui să fie interpretată ca fiind contrară normelor în vigoare privind cooperarea în materie judiciară între statele membre.
(30) Ca principiu, este important ca informațiile comunicate în temeiul Directivei 2011/16/UE să fie utilizate pentru stabilirea, administrarea și colectarea taxelor și impozitelor care intră în domeniul de aplicare material al directivei menționate. Deși acest lucru a fost valabil și până în prezent, din cauza cadrului neclar au apărut incertitudini cu privire la utilizarea informațiilor respective. În consecință și ținând seama de importanța TVA-ului pentru funcționarea pieței interne, este oportun să se clarifice faptul că informațiile comunicate între statele membre pot să fie utilizate și pentru stabilirea, administrarea și recuperarea TVA-ului și a altor taxe și impozite indirecte.
(31) Un stat membru care comunică informații unui alt stat membru în scopuri fiscale ar trebui să permită utilizarea respectivelor informații în alte scopuri, în măsura în care acest lucru este permis de dreptul intern al ambelor state membre. Un stat membru poate face acest lucru fie permițând utilizarea în alt scop în urma unei cereri obligatorii din partea celuilalt stat membru, fie comunicând tuturor statelor membre o listă a celorlalte scopuri permise.
(32) Pentru a ajuta administrațiile fiscale care participă la schimbul de informații în temeiul prezentei directive, statele membre ar trebui să elaboreze, cu sprijinul Comisiei, modalitățile practice, inclusiv, după caz, un acord comun între operatori de date și un acord între operatorul de date și persoana împuternicită de operator sau modele ale acestora. Doar persoanele acreditate în mod corespunzător de autoritatea de acreditare în materie de securitate a Comisiei pot avea acces la informațiile comunicate în temeiul Directivei 2011/16/UE și furnizate pe cale electronică prin intermediul CCN și numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru gestionarea, întreținerea, și dezvoltarea registrului central privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal și a CCN. De asemenea, Comisia este responsabilă pentru asigurarea securității registrului central privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal și a CCN.
(33) Pentru a preveni încălcările securității datelor și pentru a limita eventualele prejudicii, este extrem de important să se îmbunătățească securitatea tuturor datelor care fac obiectul schimbului de date între autoritățile competente ale statelor membre în cadrul Directivei 2011/16/UE. Prin urmare, directiva respectivă ar trebui să fie completată cu norme privind procedura pe care trebuie să o urmeze statele membre și Comisia în cazul unei încălcări a securității datelor într-un stat membru, precum și în cazurile în care încălcarea are loc în cadrul CCN. Având în vedere caracterul sensibil al datelor care ar putea face obiectul unei încălcări a securității datelor, ar fi oportun să se prevadă măsuri precum solicitarea suspendării schimbului de informații cu statul membru (statele membre) în care a avut loc încălcarea securității datelor sau suspendarea accesului la CCN pentru unul sau mai multe state membre până la remedierea încălcării securității datelor. Având în vedere caracterul tehnic al proceselor legate de schimbul de date, statele membre, cu sprijinul Comisiei, ar trebui să convină cu privire la modalitățile practice necesare pentru punerea în aplicare a procedurilor care trebuie urmate în cazul unei încălcări a securității datelor, precum și cu privire la măsurile care trebuie luate pentru a preveni încălcarea securității datelor pe viitor.
(34) Pentru a asigura condiții uniforme în ceea ce privește punerea în aplicare a Directivei 2011/16/UE și, în special, schimbul automat de informații între autoritățile competente, Comisiei ar trebui să i se confere competențe de executare pentru a adopta un formular-tip cu un număr limitat de rubrici, inclusiv regimul lingvistic. Aceste competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011.
(35) Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 42 din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (7).
(36) Orice prelucrare a datelor cu caracter personal efectuată în cadrul Directivei 2011/16/UE ar trebui să respecte în continuare Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (8) și Regulamentul (UE) 2018/1725. Prelucrarea datelor este prevăzută în Directiva 2011/16/UE exclusiv cu scopul de a servi unui interes public general, și anume în materie fiscală și în scopul combaterii fraudei fiscale, a evaziunii fiscale și a evitării obligațiilor fiscale, al protejării veniturilor fiscale și al promovării unei impozitări echitabile, ceea ce consolidează oportunitățile de incluziune socială, politică și economică în statele membre. Prin urmare, trimiterile la dreptul relevant al Uniunii în materie de protecție a datelor din Directiva 2011/16/UE ar trebui actualizate și extinse la normele stabilite de prezenta directivă. Acest lucru este important în special în scopul asigurării securității juridice pentru operatorii de date și persoanele împuternicite de operatori în înțelesul Regulamentelor (UE) 2016/679 și (UE) 2018/1725, asigurându-se totodată protecția drepturilor persoanelor vizate.
(37) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În special, prezenta directivă urmărește să asigure respectarea deplină a dreptului la protecția datelor cu caracter personal și a libertății de a desfășura activități comerciale.
(38) Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume cooperarea administrativă eficientă între statele membre în condiții compatibile cu funcționarea adecvată a pieței interne, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre deoarece obiectivul prezentei directive de a îmbunătăți cooperarea dintre administrațiile fiscale necesită norme uniforme care pot fi eficace în situații transfrontaliere, dar acesta poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv.
(39) Prin urmare, Directiva 2011/16/UE ar trebui să fie modificată în consecință,