Recitale
(1) La 12 decembrie 2012, Comisia a adoptat un raport privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului (3). În raportul Comisiei se concluzionează că regulamentul funcționează, în general, bine, dar că ar fi de dorit să se îmbunătățească aplicarea unora dintre dispozițiile acestuia în vederea perfecționării administrării efective a procedurilor transfrontaliere de insolvență. Întrucât regulamentul menționat a fost deja modificat de mai multe ori și urmează să se efectueze noi modificări, acesta ar trebui să fie reformat în interesul clarității.
(2) Uniunea și-a stabilit ca obiectiv instituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.
(3) Buna funcționare a pieței interne impune ca procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv. Adoptarea prezentului regulament este necesară pentru atingerea obiectivului menționat, care este de domeniul cooperării judiciare în materie civilă, în sensul articolului 81 din tratat.
(4) Activitățile întreprinderilor au din ce în ce mai des efecte transfrontaliere și sunt, prin urmare, într-o măsură tot mai mare reglementate în dreptul Uniunii. Insolvența unor astfel de întreprinderi aduce deopotrivă atingere și bunei funcționări a pieței interne, fiind nevoie de un act al Uniunii care să impună coordonarea măsurilor ce urmează să fie adoptate în privința activelor unui debitor insolvent.
(5) Pentru buna funcționare a pieței interne, este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere active sau proceduri judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale (turism judiciar).
(6) Prezentul regulament ar trebui să includă dispoziții care să reglementeze competența de a deschide proceduri de insolvență și acțiuni care decurg direct din proceduri de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Prezentul regulament ar trebui, de asemenea, să conțină dispoziții privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul unor astfel de proceduri, precum și dispoziții privind legea aplicabilă procedurii de insolvență. În plus, prezentul regulament ar trebui să conțină norme privind coordonarea procedurilor de insolvență care se referă la același debitor sau la mai multe societăți care fac parte din același grup.
(7) Falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvente sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare, precum și acțiunile legate de astfel de proceduri sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (4). Respectivele proceduri ar trebui reglementate prin prezentul regulament. Interpretarea prezentului regulament ar trebui, pe cât posibil, să evite lacunele de reglementare între cele două instrumente. Cu toate acestea, simplul fapt că o procedură națională nu figurează pe lista din anexa A la prezentul regulament nu ar trebui să determine intrarea acesteia sub incidența Regulamentului (UE) nr. 1215/2012.
(8) Pentru a se atinge obiectivul de a ameliora eficiența și accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, este necesar și recomandabil ca dispozițiile privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într-un act juridic al Uniunii imperativ și direct aplicabil în statele membre.
(9) Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvență care îndeplinesc condițiile stabilite în acesta, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau juridică, un comerciant sau un particular. Procedurile de insolvență respective apar pe o listă exhaustivă din anexa A. Cu privire la o procedură națională din anexa A, prezentul regulament ar trebui să se aplice fără nicio examinare suplimentară de către o instanță dintr-un alt stat membru cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute în prezentul regulament. Procedurile naționale de insolvență care nu figurează pe lista din anexa A ar trebui să nu intre în domeniul de aplicare al prezentului regulament.
(10) Domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui să fie extins la procedurile care promovează salvarea întreprinderilor viabile din punct de vedere economic, dar aflate în dificultate, și care acordă o a doua șansă antreprenorilor. Acesta ar trebui, în special, să cuprindă și procedurile care prevăd restructurarea unui debitor într-o etapă în care există doar o probabilitate a insolvenței, precum și procedurile care lasă debitorului controlul deplin sau parțial al activelor și al afacerilor sale. Acesta ar trebui să includă și procedurile de remitere de datorie sau de ajustare a datoriilor în legătură cu consumatorii și cu persoanelor care desfășoară o activitate independentă, de exemplu prin reducerea cuantumului pe care îl are de plătit debitorul sau prin prelungirea termenului de plată care i-a fost acordat. Întrucât astfel de proceduri nu implică în mod necesar numirea unui practician în insolvență, ele ar trebui să intre sub incidența prezentului regulament în cazul în care au loc sub controlul sau supervizarea unei instanțe judecătorești. În acest context, termenul „control” ar trebui să includă situațiile în care instanța intervine numai în urma unei căi de atac introduse de un creditor sau de alte părți interesate.
(11) Prezentul regulament ar trebui să se aplice și procedurilor care acordă o suspendare temporară a acțiunilor de executare introduse de creditori individuali în cazul în care astfel de acțiuni pot afecta negocierile și pot împiedica perspectivele de restructurare a activității economice a debitorului. Astfel de proceduri ar trebui să nu aducă prejudicii masei credale și, dacă nu se ajunge la niciun acord cu privire la un plan de restructurare, ar trebui să fie premergătoare altor proceduri care fac obiectul prezentului regulament.
(12) Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor a căror deschidere face obiectul obligației de publicitate pentru a permite creditorilor să fie informați cu privire la proceduri și să își înregistreze pretențiile, asigurând astfel caracterul colectiv al procedurii, precum și pentru a oferi creditorilor ocazia de a contesta competența instanței care a deschis procedura.
(13) Prin urmare, procedurile de insolvență care sunt confidențiale ar trebui să nu intre în domeniul de aplicare al prezentului regulament. Deși astfel de proceduri pot avea un rol important în unele state membre, este imposibil ca o instanță sau un creditor dintr-un alt stat membru să știe că astfel de proceduri au fost deschise, din cauza caracterului lor confidențial, ceea ce face dificilă dispunerea recunoașterii efectelor lor la nivelul întregii Uniuni.
(14) Procedurile colective care fac obiectul prezentului regulament ar trebui să includă toți creditorii sau o parte semnificativă a creditorilor cărora debitorul le datorează toate sau o proporție substanțială din datoriile sale neonorate, cu condiția ca pretențiile creditorilor care nu sunt implicați în astfel de proceduri să rămână neafectate. Procedurile care implică doar creditorii financiari ai unui debitor ar trebui, de asemenea, să intre în domeniul de aplicare. Procedurile care nu includ toți creditorii unui debitor ar trebui să fie proceduri care urmăresc salvarea debitorului. Procedurile care duc la încetarea definitivă a activității debitorului sau la lichidarea activelor acestuia ar trebui să includă toți creditorii debitorului. În plus, faptul că unele proceduri de insolvență pentru persoanele fizice exclud anumite categorii de pretenții, cum ar fi creanțele de întreținere, de posibilitatea de remitere de datorie nu ar trebui să însemne că astfel de proceduri nu sunt colective.
(15) Prezentul regulament ar trebui să se aplice și procedurilor care, în temeiul dreptului unora dintre statele membre, sunt deschise și se desfășoară o anumită perioadă de timp, pe baze interimare sau provizoriu, până când instanța pronunță o hotărâre care să confirme continuarea procedurilor pe alte baze decât cele interimare. Deși sunt considerate „interimare”, astfel de proceduri ar trebui să întrunească toate celelalte cerințe din prezentul regulament.
(16) Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor care se întemeiază pe legislația privind insolvența. Cu toate acestea, procedurile întemeiate pe dreptul general al societăților comerciale, care nu este conceput în mod exclusiv pentru situații de insolvență, nu ar trebui să fie considerate a se întemeia pe legislația privind insolvența. În mod asemănător, procedurile destinate ajustării datoriilor nu ar trebui să cuprindă procedura specifică în cadrul căreia sunt scoase în afara bilanțului datoriile unei persoane fizice cu venituri foarte scăzute și cu active de valoare foarte scăzută, cu condiția ca acest tip de procedură să nu dispună niciodată plata creditorilor.
(17) Domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui să fie extins pentru a include procedurile care sunt declanșate de situații în care debitorul se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară, cu condiția totuși ca astfel de dificultăți să dea naștere la o amenințare reală și gravă la adresa capacității actuale sau viitoare a debitorului de a-și plăti datoriile la scadență. Perioada de timp relevantă pentru stabilirea unei astfel de amenințări se poate extinde la câteva luni sau chiar mai mult, pentru a ține cont de cazurile în care debitorul se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară care amenință situația activității sale și, pe termen mediu, lichiditatea sa. Un exemplu de acest fel ar putea fi cazul în care debitorul a pierdut un contract de importanță crucială pentru acesta.
(18) Prezentul regulament ar trebui să se aplice fără a se aduce atingere normelor privind recuperarea ajutorului de stat de la societățile insolvente, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
(19) Procedurile de insolvență referitoare la întreprinderile de asigurare, instituțiile de credit, firmele de investiții și alte firme, instituții sau întreprinderi care fac obiectul Directivei 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului (5), precum și la organismele de plasament colectiv ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament, deoarece toate acestea fac obiectul unui regim special iar autoritățile naționale de supraveghere au competențe ample de intervenție.
(20) Procedurile de insolvență nu implică în mod necesar intervenția unei autorități judiciare. Prin urmare, termenul „instanță”, utilizat în prezentul regulament, ar trebui înțeles, în anumite dispoziții, în sens larg, ca incluzând o persoană sau un organ abilitat prin dreptul intern să deschidă procedura de insolvență. Pentru ca prezentul regulament să se aplice, ar trebui ca procedurile (cuprinzând actele și formalitățile prevăzute de lege) nu numai să se desfășoare conform dispozițiilor prezentului regulament, ci și să fie recunoscute oficial și să fie executorii în statul membru în care se deschide o procedură de insolvență.
(21) Practicienii în insolvență sunt definiți în prezentul regulament și enumerați în anexa B. Practicienii în insolvență care sunt numiți fără implicarea unui organism judiciar ar trebui, în conformitate cu dreptul intern, să fie reglementați și autorizați în mod corespunzător pentru a acționa în cadrul procedurilor de insolvență. Cadrul național de reglementare ar trebui să prevadă mecanisme adecvate care să soluționeze potențialele conflicte de interese.
(22) Prezentul regulament ia în considerare faptul că, datorită diferențelor majore din dreptul material, nu este practică introducerea unor proceduri de insolvență cu aplicabilitate universală în întreaga Uniune. Aplicarea fără excepție a legii statului de deschidere a procedurilor ar conduce, în acest context, în mod frecvent la dificultăți. Acesta este, de exemplu, cazul legislațiilor naționale foarte diferite privind garanțiile care se întâlnesc în statele membre. În plus, drepturile preferențiale de care se bucură anumiți creditori în cadrul procedurilor de insolvență sunt, în unele cazuri, complet diferite. Cu ocazia următoarei revizuiri a prezentului regulament, va fi necesar să se identifice noi măsuri în vederea îmbunătățirii drepturilor preferențiale ale angajaților la nivel european. Prezentul regulament ar trebui să țină seama de asemenea legislații naționale diferite în două moduri diferite. Pe de o parte, ar trebui să prevadă reguli speciale referitoare la legea aplicabilă anumitor drepturi și raporturi juridice deosebit de importante (de exemplu, drepturile reale și contractele de muncă). Pe de altă parte, trebuie acceptate, pe lângă procedura de insolvență principală cu întindere universală, și proceduri naționale care privesc numai bunurile situate în statul de deschidere a procedurilor.
(23) Prezentul regulament permite deschiderea procedurii principale de insolvență în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Procedurile respective au o întindere universală și includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja interesele diferite, prezentul regulament permite deschiderea de proceduri secundare de insolvență paralele cu procedura principală de insolvență. Proceduri secundare de insolvență pot fi deschise în statul membru în care debitorul are un sediu. Efectele procedurilor secundare de insolvență se limitează la bunurile situate în statul respectiv. Unitatea în cadrul Uniunii se asigură prin norme imperative de coordonare cu procedurile principale de insolvență.
(24) În cazul în care într-un stat membru, altul decât cel în care o persoană juridică sau o societate comercială își are sediul social, a fost deschisă o procedură principală de insolvență care vizează persoana sau societatea respectivă, ar trebui să fie posibilă deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în statul membru în care persoana sau societatea își are sediul social, cu condiția ca debitorul să desfășoare o activitate economică cu mijloace umane și cu active în acel stat, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
(25) Prezentul regulament se aplică numai procedurilor care privesc un debitor al cărui centru al intereselor principale este situat în Uniune.
(26) Normele de competență prevăzute în prezentul regulament stabilesc numai competența internațională, adică desemnează statul membru ale cărui instanțe pot deschide proceduri de insolvență. Competența teritorială din cadrul statului membru ar trebui să fie stabilită prin dreptul intern al statului membru respectiv.
(27) Înainte de a deschide o procedură de insolvență, instanța competentă ar trebui să examineze din oficiu dacă centrul intereselor principale ale debitorului sau sediul său sunt efectiv situate în jurisdicția sa.
(28) Atunci când se stabilește dacă centrul intereselor principale ale debitorului este verificabil de către terți, ar trebui acordată o atenție deosebită creditorilor și percepției acestora privind locul în care debitorul își administrează interesele. Pentru aceasta este posibil să fie necesară, în cazul mutării centrului intereselor principale, informarea creditorilor la momentul oportun cu privire la noul loc în care debitorul își desfășoară activitățile, de exemplu prin atragerea atenției asupra schimbării adresei din corespondența comercială sau prin anunțarea în mod public a noului loc prin alte mijloace corespunzătoare.
(29) Prezentul regulament ar trebui să conțină o serie de garanții menite să prevină utilizarea frauduloasă sau abuzivă a practicii de căutare a instanței celei mai favorabile (turism judiciar).
(30) În mod asemănător, prezumțiile că sediul social, principalul loc de desfășurare a activității și reședința obișnuită reprezintă centrul intereselor principale ar trebui să fie relative, iar instanța relevantă a unui stat membru ar trebui să verifice cu atenție dacă centrul intereselor principale ale debitorului se află într-adevăr în statul membru respectiv. În cazul unei societăți comerciale, ar trebui să existe posibilitatea de a răsturna această prezumție în cazul în care administrația centrală a societății este situată în alt stat membru decât cel în care se află sediul social și în cazul în care o evaluare cuprinzătoare a tuturor factorilor relevanți stabilește, într-un mod verificabil de către terți, că centrul real de conducere și de supraveghere al societății și centrul de gestionare a intereselor sale se află în acel alt stat membru. În cazul unei persoane fizice care nu exercită o activitate comercială sau profesională independentă, ar trebui să fie posibil să se răstoarne această prezumție, de exemplu, în cazul în care cea mai mare parte a activelor debitorului se află în afara statului membru în care debitorul își are reședința obișnuită sau în cazul în care se poate stabili că principalul motiv al mutării a fost deschiderea unei proceduri de insolvență în fața noii instanțe și în cazul în care o astfel de deschidere ar putea afecta în mod semnificativ interesele creditorilor ale căror afaceri cu debitorul au avut loc înainte de mutare.
(31) Cu același obiectiv de a preveni utilizarea frauduloasă sau abuzivă a practicii de căutare a instanței celei mai favorabile, prezumția că centrul intereselor principale este locul unde se află sediul social, locul principal de desfășurare a activității sau reședința obișnuită nu ar trebui să se aplice dacă, în cazul unei societăți, persoane juridice sau, respectiv, persoane fizice care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, debitorul și-a mutat sediul social sau locul principal de desfășurare a activității într-un alt stat membru într-un interval de trei luni anterioare cererii de deschidere a procedurii de insolvență sau, în cazul unei persoane fizice care nu desfășoară o activitate independentă sau profesională, dacă debitorul și-a mutat reședința obișnuită într-un alt stat membru într-un interval de șase luni anterioare cererii deschidere procedurii de insolvență.
(32) În orice caz, dacă circumstanțele cauzei dau naștere la îndoieli cu privire la competența instanței, aceasta ar trebui să solicite debitorului să prezinte dovezi suplimentare pentru a-și susține afirmațiile și, în cazul în care legea aplicabilă procedurii de insolvență o permite, să dea creditorilor debitorului posibilitatea de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la competență.
(33) În cazul în care instanța sesizată cu privire la solicitarea de deschidere a unei proceduri de insolvență descoperă că centrul intereselor principale nu se situează pe teritoriul său, aceasta ar trebui să nu deschidă o procedură principală de insolvență.
(34) În plus, orice creditor al debitorului ar trebui să dispună de o cale de atac eficientă împotriva hotărârii de deschidere a unei proceduri de insolvență. Consecințele atacării hotărârii de deschidere a unei proceduri de insolvență ar trebui să fie reglementate în dreptul intern.
(35) Instanțele statelor membre pe teritoriul cărora au fost deschise procedurile de insolvență ar trebui să aibă competență și în ceea ce privește acțiunile care decurg în mod direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Printre aceste acțiuni ar trebui să se numere acțiunile revocatorii introduse împotriva pârâților din alte state membre și acțiunile referitoare la obligațiile ce decurg în cursul procedurii de insolvență, precum avansurile de plată pentru cheltuielile de procedură. În schimb, acțiunile care vizează îndeplinirea obligațiilor în temeiul unui contract încheiat de debitor înaintea deschiderii procedurii nu decurg direct din procedură. În cazul în care o astfel de acțiune este asociată cu o altă acțiune întemeiată pe dreptul civil general și comercial, practicianul în insolvență ar trebui să poată introduce ambele acțiuni la instanțele de la domiciliul pârâtului, dacă este de părere că este mai eficient să introducă acțiunea la acest for. De exemplu, aceasta s-ar putea întâmpla în cazul în care practicianul în insolvență dorește să combine o acțiune în răspundere împotriva administratorului întemeiată pe legislația în materie de insolvență cu o acțiune întemeiată pe dreptul societăților comerciale sau pe dreptul general al răspunderii civile delictuale.
(36) Instanța competentă să deschidă o procedură principală de insolvență ar trebui să fie abilitată să ordone măsuri provizorii și de conservare din momentul depunerii cererii pentru deschiderea procedurii. Măsurile de conservare dispuse atât înainte, cât și după deschiderea procedurii de insolvență sunt importante pentru a garanta eficiența procedurii de insolvență. În acest sens, prezentul regulament ar trebui să prevadă diverse posibilități. Pe de o parte, instanța competentă în procedura principală ar trebui să fie abilitată să ordone și măsuri provizorii și de conservare a bunurilor situate pe teritoriul altor state membre. Pe de altă parte, un practician în insolvență desemnat provizoriu înainte de deschiderea procedurii principale ar trebui să poată, în statul membru în care există un sediu aparținând debitorului, să solicite adoptarea măsurilor de conservare prevăzute de legislația din statele membre respective.
(37) Înaintea deschiderii procedurii principale de insolvență, dreptul de a solicita deschiderea unei proceduri de insolvență în statul membru în care debitorul are un sediu ar trebui să fie limitat la creditorii locali și autoritățile publice sau la cazurile în care dreptul statului membru în care debitorul are centrul intereselor sale principale nu permite deschiderea unei proceduri principale de insolvență. Această limitare este justificată de faptul că se intenționează să se limiteze la ceea ce este absolut necesar cazurile în care proceduri teritoriale de insolvență sunt solicitate înaintea procedurii principale de insolvență.
(38) După deschiderea procedurii principale de insolvență, prezentul regulament nu restrânge dreptul de a solicita deschiderea unei proceduri de insolvență într-un stat membru în care debitorul are un sediu. Practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență sau orice altă persoană abilitată în acest scop conform legislației interne a statului membru respectiv poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insolvență.
(39) Prezentul regulament ar trebui să prevadă norme de stabilire a amplasamentului activelor debitorului, iar respectivele norme ar trebui să se aplice atunci când se stabilește care sunt activele care fac parte din procedura principală de insolvență sau din cea secundară de insolvență sau care intră în situații care implică drepturi reale ale terților. Mai concret, prezentul regulament ar trebui să dispună că brevetele europene cu efect unitar, o marcă comunitară sau orice alt drept similar, precum protecția comunitară a soiurilor de plante sau desenele comunitare, ar trebui să fie incluse doar în procedura principală de insolvență.
(40) Procedurile secundare de insolvență pot urmări scopuri diferite, în afară de protejarea intereselor locale. Se pot ivi cazuri în care masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului este prea complexă pentru a fi administrată în bloc sau diferențele dintre sistemele juridice respective sunt atât de mari încât pot apărea dificultăți ca urmare a extinderii efectelor derivând din legislația statului de deschidere a procedurilor la celelalte state membre în care se află activele. Din acest motiv, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insolvență pentru o administrare eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței.
(41) Procedurile secundare de insolvență pot, de asemenea, să împiedice administrarea eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței. Prin urmare, prezentul regulament stabilește două situații specifice în care instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență ar trebui să poată ca, la solicitarea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență, să amâne sau să refuze deschiderea unei astfel de proceduri.
(42) În primul rând, prezentul regulament conferă practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență posibilitatea de a-și lua un angajament față de creditorii locali, conform căruia aceștia vor fi tratați ca și cum ar fi fost deschisă o procedură secundară de insolvență. Acest angajament trebuie să întrunească o serie de condiții prevăzute în regulament, în special să fie aprobat de majoritatea calificată a creditorilor locali. În cazul în care s-a luat un astfel de angajament, instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență ar trebui să poată să refuze cererea respectivă atunci când consideră că acest angajament protejează în mod corespunzător interesele generale ale creditorilor locali. Atunci când evaluează aceste interese, instanța ar trebui să țină seama de faptul că angajamentul a fost aprobat cu majoritatea calificată a creditorilor locali.
(43) În sensul luării unui angajament către creditorii locali, activele și drepturile aflate în statul membru în care debitorul are un sediu ar trebui să facă parte dintr-o subcategorie a masei bunurilor care face obiectul insolvenței și, în momentul distribuirii acestora sau a veniturilor încasate în urma valorificării lor, practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență ar trebui să respecte drepturile de prioritate de care ar fi beneficiat creditorii dacă s-ar fi deschis o procedură secundară de insolvență în statul membru respectiv.
(44) Ar trebui să se aplice dreptul intern, după caz, în legătură cu aprobarea unui angajament. Mai concret, atunci când în temeiul dreptului național regulile de votare pentru adoptarea unui plan de reorganizare impun aprobarea prealabilă a creanțelor creditorilor, aceste creanțe ar trebui să se considere aprobate în scopul votării angajamentului. Dacă există proceduri diferite pentru adoptarea planurilor de restructurare în temeiul legislației naționale, ar trebui ca statele membre să desemneze procedura specifică care, în acest context, ar trebui să fie relevantă.
(45) În al doilea rând, prezentul regulament ar trebui să prevadă posibilitatea ca instanța să suspende temporar deschiderea procedurii secundare de insolvență, atunci când a fost acordată o suspendare temporară a procedurilor individuale de executare în cadrul procedurii principale de insolvență, în scopul de a păstra eficiența suspendării acordate în procedura principală de insolvență. Instanța ar trebui să aibă posibilitatea să acorde suspendarea temporară dacă consideră că există măsuri adecvate de protecție a interesului general al creditorilor locali. Într-un astfel de caz, toți creditorii care ar putea fi afectați de rezultatul negocierilor pe tema unui plan de restructurare ar trebui să fie informați cu privire la aceste negocieri și ar trebui să li se permită să participe la ele.
(46) Pentru a asigura protecția efectivă a intereselor locale, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență nu ar trebui să fie în măsură să valorifice sau să deplaseze în mod abuziv activele situate în statul membru în care se află un sediu, în special, cu scopul de a eluda posibilitatea ca astfel de interese să poată fi efectiv satisfăcute în cazul în care, ulterior, se deschide o procedură secundară de insolvență.
(47) Prezentul regulament nu ar trebui să împiedice instanțele dintr-un stat membru în care a fost deschisă procedura secundară de insolvență să sancționeze directorii unui debitor pentru încălcarea atribuțiilor, cu condiția ca respectivele instanțe să aibă competența de a se pronunța în astfel de litigii în temeiul dreptului lor intern.
(48) Procedurile de insolvență principale și procedurile de insolvență secundare pot contribui la administrarea eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului sau la valorificarea eficientă a masei activelor dacă există o cooperare adecvată între actorii implicați în toate procedurile desfășurate în paralel. Buna cooperare presupune ca diferiții practicieni în insolvență și instanțele implicate să coopereze îndeaproape, în special printr-un schimb suficient de informații. Pentru a asigura rolul predominant al procedurii principale de insolvență, practicianului în insolvență din cadrul acestei proceduri ar trebui să i se ofere câteva posibilități de a interveni în procedura secundară de insolvență care se desfășoară în paralel cu cea principală. În special, practicianul în insolvență ar trebui să fie în măsură să propună un plan de restructurare sau un concordat ori să solicite o suspendare a valorificării activelor în procedura secundară de insolvență. În cadrul cooperării lor, practicienii în insolvență și instanțele ar trebui să ia în considerare cele mai bune practici de cooperare transfrontalieră în cazuri de insolvență, astfel cum se prevede în principiile și orientările privind comunicarea și cooperarea adoptate de către organizațiile europene și internaționale active în domeniul legislației în materie de insolvență, în special orientările relevante elaborate de Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional (UNCITRAL).
(49) În vederea unei astfel de cooperări, practicienii în insolvență și instanțele ar trebui să poată încheia acorduri și protocoale în scopul de a facilita cooperarea transfrontalieră a mai multor proceduri de insolvență din state membre diferite care vizează același debitor sau societăți membre ale aceluiași grup, atunci când acest lucru este compatibil cu normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri. Astfel de acorduri și protocoale pot avea forme diferite, în sensul că pot fi scrise sau orale, domenii de aplicare diferite, în sensul în care variază de la general la specific, și pot fi încheiate între părți diferite. Acordurile generale simple pot pune accent pe necesitatea cooperării strânse între părți fără să abordeze aspecte specifice, în timp ce acordurile mai detaliate, specifice, pot stabili un cadru de principii care guvernează procedurile multiple de insolvență și pot fi aprobate de instanțele implicate, atunci când dreptul intern impune acest lucru. Acestea pot reflecta un acord între părți de a întreprinde sau de a se abține de la anumite măsuri sau acțiuni.
(50) În mod asemănător, instanțele din state membre diferite pot coopera prin coordonarea numirii practicienilor în insolvență. În acest context, ele pot numi un singur practician în insolvență pentru mai multe proceduri de insolvență care vizează același debitor sau diferite societăți membre ale aceluiași grup, cu condiția ca această numire comună să fie compatibilă cu normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri și în special orice cerință referitoare la calificarea și la autorizarea practicienilor în insolvență.
(51) Prezentul regulament ar trebui să asigure administrarea eficientă a procedurilor de insolvență referitoare la diferitele societăți care fac parte dintr-un grup.
(52) În cazul în care au fost deschise proceduri de insolvență care vizează mai multe societăți din cadrul aceluiași grup, ar trebui să existe o cooperare adecvată între actorii implicați în aceste proceduri. Diferiții practicieni în insolvență și instanțele implicate ar trebui, prin urmare, să se supună unei obligații asemănătoare de a coopera și de a comunica, în mod similar practicienilor în insolvență și instanțelor implicate în cadrul procedurilor principale și secundare de insolvență referitoare la același debitor. Cooperarea dintre practicienii în insolvență ar trebui să nu dăuneze intereselor creditorilor implicați în fiecare dintre proceduri și o astfel de cooperare ar trebui să urmărească găsirea unei soluții care să genereze sinergii în cadrul grupului.
(53) Introducerea de norme privind procedurile de insolvență a grupurilor de societăți nu ar trebui să limiteze posibilitatea unei instanțe de a deschide o procedură de insolvență în cadrul unei singure jurisdicții pentru mai multe societăți aparținând aceluiași grup, în cazul în care instanța constată că centrul intereselor principale ale acestor societăți se află într-un singur stat membru. În astfel de situații, instanța ar trebui, de asemenea, să poată să numească, dacă este cazul, același practician în insolvență în cadrul tuturor procedurilor în cauză, cu condiția ca acest lucru să nu fie incompatibil cu normele aplicabile acestor proceduri.
(54) În vederea îmbunătățirii în continuare a coordonării procedurilor de insolvență deschise împotriva societăților membre ale unui grup și pentru a permite restructurarea coordonată a grupului, prezentul regulament ar trebui să introducă norme procedurale privind coordonarea procedurilor de insolvență deschise împotriva societăților membre ale unui grup. În cadrul unei astfel de coordonări, ar trebui depuse eforturi în vederea asigurării eficienței, respectându-se, în același timp, personalitatea juridică distinctă a fiecărui membru al grupului.
(55) Practicianul în insolvență numit în cadrul procedurii de insolvență deschise în raport cu o societate membră a unui grup de societăți ar trebui să poată solicita deschiderea unei proceduri de coordonare a grupului. Totuși, în cazurile în care legea aplicabilă insolvenței impune acest lucru, practicianul în insolvență respectiv ar trebui să obțină autorizația necesară înainte să facă o astfel de solicitare. Solicitarea ar trebui să specifice elemente esențiale ale coordonării, în special o descriere succintă a planului de coordonare, o propunere cu privire la cine ar trebui să fie numit coordonator și o descriere în rezumat a estimării costurilor coordonării.
(56) Pentru a asigura caracterul de voluntariat al procedurii de coordonare a grupului, practicienii în insolvență implicați ar trebui să poată ridica obiecții la adresa participării lor la procedură într-un termen prestabilit. Pentru a permite practicienilor în insolvență implicați să decidă în cunoștință de cauză cu privire la participarea lor la procedura de coordonare a grupului, aceștia ar trebui să fie informați, încă dintr-un stadiu incipient, cu privire la elementele esențiale ale coordonării. Cu toate acestea, orice practician în insolvență care a obiectat inițial cu privire la includerea în procedura de coordonare a grupului ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita ulterior să participe la aceasta. În acest caz, coordonatorul ar trebui să decidă cu privire la admisibilitatea solicitării. Toți practicienii în insolvență, inclusiv practicianul în insolvență solicitant, ar trebui să fie informați cu privire la decizia coordonatorului și ar trebui să aibă oportunitatea de a contesta decizia respectivă în instanța care a deschis procedura de coordonare a grupului.
(57) Procedura de coordonare a grupului ar trebui să încerce întotdeauna să faciliteze administrarea eficace a procedurilor de insolvență vizând societățile membre ale grupului și să aibă un impact general pozitiv asupra creditorilor. Prin urmare, ar trebui ca prin prezentul regulament să se garanteze că instanța care a primit o solicitare de procedură de coordonare a grupului face o evaluare a criteriilor respective înainte de deschiderea procedurii de coordonare a grupului.
(58) Avantajele pe care le prezintă procedura de coordonare a grupului ar trebui să nu fie depășite de costurile procedurii respective. Prin urmare, este necesar să se asigure faptul că atât costurile coordonării, cât și cota din aceste costuri care va fi suportată de fiecare societate membră a grupului sunt adecvate, proporționale și rezonabile, și urmează a fi stabilite în conformitate cu dreptul intern al statului membru în care fost deschisă procedura de coordonare a grupului. Practicienii în insolvență implicați ar trebui, de asemenea, să aibă posibilitatea de a controla costurile respective începând din primele etape ale procedurii. În cazul în care dreptul intern o cere, a controla costurile respective începând din primele etape ale procedurii ar putea presupune solicitarea de către practicianul în insolvență a aprobării instanței sau a comitetului de creditori.
(59) În cazul în care coordonatorul consideră că îndeplinirea sarcinilor sale necesită o creștere semnificativă a costurilor în comparație cu costurile estimate inițial și, în orice caz, în cazul în care costurile depășesc 10 % din costurile estimate, coordonatorul ar trebui să fie autorizat de instanța care a deschis procedura de coordonare a grupului să depășească aceste costuri. Înainte de adoptarea deciziei, instanța care a deschis procedura de coordonare a grupului ar trebui să ofere practicienilor în insolvență participanți posibilitatea unei audieri pentru a le permite să-și facă cunoscute observațiile privind adecvarea cererii coordonatorului.
(60) Pentru membrii unui grup de societăți care nu participă la o procedură de coordonare a grupului, prezentul regulament ar trebui, de asemenea, să prevadă un mecanism alternativ pentru a realiza o restructurare coordonată a grupului. Un practician în insolvență desemnat în cadrul procedurii referitoare la o societate membră a unui grup ar trebui să aibă calitatea procesuală care să îi permită să solicite suspendarea oricărei măsuri legate de valorificarea activelor în cadrul procedurii deschise în legătură cu alte societăți membre ale grupului care nu fac obiectul procedurii de coordonare a grupului. Ar trebui să se poată solicita o astfel de suspendare numai dacă se prezintă un plan de restructurare pentru societățile membre ale grupului în cauză, dacă planul este avantajos pentru creditorii din cadrul procedurii pentru care se solicită suspendarea și dacă suspendarea este necesară pentru a se asigura punerea în aplicare corespunzătoare a planului.
(61) Prezentul regulament ar trebui să nu împiedice statele membre să instituie norme naționale care să completeze normele privind cooperarea, comunicarea și coordonarea în privința insolvenței societăților membre ale grupurilor prevăzute de prezentul regulament, cu condiția ca domeniul de aplicare al respectivelor norme naționale să se limiteze la jurisdicția națională și ca aplicarea lor să nu afecteze eficiența normelor din prezentul regulament.
(62) Normele privind cooperarea, comunicarea și coordonarea în cadrul insolvenței societăților membre ale unui grup prevăzute în prezentul regulament ar trebui să se aplice doar în măsura în care procedurile vizând societăți diferite membre ale aceluiași grup au fost deschise în state membre diferite.
(63) Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Uniune ar trebui să beneficieze de dreptul de a-și înregistra cererea de admitere a creanței privind bunurile debitorului în orice procedură de insolvență aflată în curs de desfășurare în Uniune. Acest lucru ar trebui să se aplice și autorităților fiscale și instituțiilor de asigurări sociale. Prezentul regulament ar trebui să nu împiedice practicianul în insolvență să depună cereri de admitere a creanțelor în numele anumitor grupuri de creditori, de exemplu angajați, în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru. Cu toate acestea, pentru a asigura egalitatea de tratament a creditorilor, distribuirea încasărilor ar trebui să fie coordonată. Fiecare creditor ar trebui să poată păstra ceea ce a primit în cursul procedurii de insolvență, însă nu ar trebui să aibă dreptul de a participa la distribuirea ansamblului activelor în cadrul altei proceduri decât dacă creditorii de același rang au obținut, în aceeași proporție, un dividend echivalent.
(64) Este esențial ca acei creditori care au reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Uniune să fie informați cu privire la deschiderea unei proceduri de insolvență referitoare la activele debitorului lor. Pentru a asigura o transmitere rapidă de informații către creditori, Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului (6) nu ar trebui să se aplice în cazul în care prezentul regulament se referă la obligația de a informa creditorii. Utilizarea de formulare-tip disponibile în toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii ar trebui să faciliteze sarcina creditorilor de a depune cererile de admitere a creanțelor în cadrul procedurilor deschise într-un alt stat membru. Consecințele necompletării în întregime a formularelor-tip ar trebui să intre sub incidența dreptului intern.
(65) Prezentul regulament ar trebui să prevadă recunoașterea imediată a hotărârilor privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență care intră în domeniul său de aplicare și a hotărârilor aflate în legătură directă cu această procedură de insolvență. Prin urmare, recunoașterea automată ar trebui să însemne că efectele atribuite procedurii în dreptul statului membru în care s-a deschis procedura se extind la toate celelalte state membre. Recunoașterea hotărârilor pronunțate de instanțele statelor membre ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce. În acest scop, motivele de nerecunoaștere ar trebui reduse la minimum necesar. Aceasta este și temeiul de soluționare al oricărui conflict care există între instanțele a două state membre care se consideră deopotrivă competente pentru a deschide procedura principală. Hotărârea instanței care deschide mai întâi procedura ar trebui să fie recunoscută în celelalte state membre fără ca acestea să aibă dreptul de a supune controlului hotărârea instanței respective.
(66) În domeniul său de aplicare, prezentul regulament ar trebui să prevadă norme conflictuale unitare, care să înlocuiască, în cadrul domeniului lor de aplicare, normele interne de drept internațional privat. În absența unor dispoziții contrare, se aplică legea statului membru de deschidere (lex concursus). Această normă conflictuală ar trebui să fie aplicabilă atât pentru procedura principală de insolvență, cât și pentru procedurile locale. Lex concursus determină toate efectele procedurii de insolvență, atât cele de natură procedurală, cât și pe cele materiale, asupra persoanelor și raporturilor juridice respective. Ea reglementează toate condițiile privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență.
(67) Recunoașterea automată a unei proceduri de insolvență căreia i se aplică în mod obișnuit legea statului de deschidere a procedurii poate interfera cu normele care reglementează tranzacțiile desfășurate în alte state membre. Pentru a proteja așteptările legitime și siguranța tranzacțiilor într-un alt stat membru decât cel de deschidere, ar trebui să se prevadă o serie de excepții de la norma generală.
(68) În special în cazul drepturilor reale este necesară o derogare specială de la legea statului de deschidere, deoarece astfel de drepturi au o importanță considerabilă pentru acordarea creditelor. Justificarea, valabilitatea și întinderea drepturilor reale ar trebui, prin urmare, să fie determinate în mod normal de către legea locului (lex situs) și să nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolvență. Titularul unui drept real ar trebui, prin urmare, să-și poată valorifica în continuare dreptul de a delimita garanția reală de masa bunurilor. Dacă bunurile sunt supuse drepturilor reale în temeiul legii statului unde sunt situate, dar procedura principală de insolvență se desfășoară în alt stat membru, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență ar trebui să poată cere deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în jurisdicția în care s-au născut drepturile reale, în măsura în care debitorul are un sediu în statul respectiv. Dacă nu sunt deschise proceduri secundare de insolvență, orice excedent obținut din vânzarea unui activ care face obiectul drepturilor reale ar trebui plătit practicianului în insolvență din cadrul procedurii principale.
(69) Prezentul regulament stabilește diferite dispoziții pentru ca o instanță să poată dispune suspendarea deschiderii unei proceduri sau a unei proceduri de executare. Orice astfel de suspendare ar trebui să nu afecteze drepturile reale ale creditorilor sau ale terților.
(70) Dacă legea statului de deschidere a procedurii nu admite compensarea creanței, creditorul ar trebui să aibă totuși dreptul la o compensare dacă aceasta este posibilă în temeiul legii aplicabile creanței debitorului insolvent. În acest fel, compensarea ar dobândi o funcție de garanție în temeiul unor dispoziții legale de care creditorul respectiv se poate prevala în momentul nașterii creanței.
(71) Este, de asemenea, nevoie de o protecție specială în cazul sistemelor de plată și a piețelor financiare, de exemplu în legătură cu acordurile de compensare și lichidare existente în astfel de sisteme, precum și în cazul cesiunii de titluri de valoare și al garanțiilor constituite pentru astfel de tranzacții, în special conform Directivei 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului (7). Singura lege relevantă în cazul unor astfel de tranzacții ar trebui să fie cea aplicabilă sistemului sau pieței respective. Legea respectivă are menirea să împiedice posibilitatea ca mecanismele pentru plata și lichidarea tranzacțiilor prevăzute în sistemele de plată și compensare sau pe piețele financiare reglementate ale statelor membre să fie modificate în cazul insolvenței uneia dintre părțile la tranzacție. Directiva 98/26/CE cuprinde dispoziții speciale care ar trebui să aibă întâietate asupra normelor generale prevăzute în prezentul regulament.
(72) Pentru a proteja angajații și locurile de muncă, efectele procedurii de insolvență asupra continuării sau încetării raporturilor de muncă și asupra drepturilor și obligațiilor fiecărei părți decurgând din aceste raporturi ar trebui să fie determinate de legea aplicabilă contractului de muncă relevant în conformitate cu normele conflictuale generale. În plus, în cazurile în care încetarea contractelor de muncă necesită aprobarea unei instanțe sau a unei autorități administrative, statul membru în care se află un sediu al debitorului ar trebui să păstreze competența de acordare a acestei aprobări chiar dacă nu a fost deschisă nicio procedură de insolvență în statul membru respectiv. Orice alt aspect legat de legislația în materie de insolvență, cum ar fi chestiunea protejării creanțelor angajaților prin drepturi preferențiale și statutul pe care îl pot avea astfel de drepturi preferențiale ar trebui să fie stabilite prin legea statului membru în care a fost deschisă procedura de insolvență (principală sau secundară), cu excepția cazurilor în care, pentru a evita procedura secundară de insolvență, a fost asumat un angajament în conformitate cu prezentul regulament.
(73) Legea aplicabilă efectelor procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție în desfășurare sau asupra unei proceduri de arbitraj în desfășurare având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului ar trebui să fie legea statului membru în care se desfășoară acțiunea în justiție sau în care se desfășoară arbitrajul. Totuși, această regulă ar trebui să nu afecteze normele naționale privind recunoașterea și controlul aplicării sentințelor arbitrale.
(74) Pentru a se ține seama de normele procedurale specifice ale sistemelor judiciare din anumite state membre, ar trebui să se asigure flexibilitatea necesară în ceea ce privește anumite norme din prezentul regulament. În consecință, trimiterile din prezentul regulament la notificarea transmisă de un organism judiciar dintr-un stat membru ar trebui să includă emiterea de către organismul respectiv a unui ordin privind transmiterea notificării respective, în cazul în care normele procedurale din statul membru impun acest lucru.
(75) Din perspectiva afacerilor, conținutul principal al hotărârii de deschidere a procedurii ar trebui publicat, la cererea practicianului în insolvență, într-un alt stat membru decât cel al instanței care a emis hotărârea respectivă. În cazul în care există un sediu în statul membru în cauză, această publicare ar trebui să fie obligatorie. Însă în nici unul din aceste două cazuri publicarea nu constituie o condiție prealabilă pentru recunoașterea procedurii deschise în alt stat membru.
(76) În vederea unei mai bune informări a creditorilor și a instanțelor relevante și pentru a preveni deschiderea de proceduri paralele de insolvență, statele membre ar trebui să aibă obligația de a publica informațiile relevante în cazurile transfrontaliere de insolvență într-un registru electronic, accesibil publicului. Pentru a facilita accesul creditorilor domiciliați în alt stat membru și al instanțelor cu sediul în alt stat membru la aceste informații, prezentul regulament ar trebui să prevadă interconectarea unor astfel de registre de insolvență prin intermediul portalului european e-Justiție. Ar trebui ca statele membre să aibă libertatea de a publica informații relevante în mai multe registre și ca fiecare stat membru să poată interconecta mai mult de un registru.
(77) Prezentul regulament ar trebui să stabilească volumul minim de informații care urmează să fie publicate în registrele de insolvență. Nu ar trebui ca statele membre să fie împiedicate să includă informații suplimentare. Atunci când debitorul este o persoană fizică, registrele de insolvență ar trebui să aibă doar obligația de a indica un număr de înregistrare în cazul în care debitorul desfășoară o activitate comercială sau profesională independentă. Numărul de înregistrare respectiv ar trebui să fie înțeles ca fiind un numărul unic de înregistrare al activității comerciale sau profesionale independente a debitorului, publicat în registrul comerțului, dacă acesta există.
(78) Pentru creditori sunt esențiale informațiile referitoare la anumite aspecte ale procedurii de insolvență, precum termenele de depunere a cererilor de admitere a creanțelor sau de contestare a hotărârilor. Totuși, prezentul regulament ar trebui să nu impună statelor membre calcularea termenelor respective de la caz la caz. Ar trebui să li se permită statelor membre să își îndeplinească obligațiile prin adăugarea unor hiperlinkuri către portalul european e-Justiție care să conțină informații cât se poate de clare referitoare la criteriile de calculare a termenelor respective.
(79) Pentru a acorda o protecție suficientă a informațiilor referitoare la persoanele fizice care nu exercită o activitate economică sau profesională independentă, statele membre ar trebui să poată condiționa accesul la informațiile respective de criterii de căutare suplimentare, precum numărul personal de identificare al debitorului, adresa acestuia, data sa de naștere sau districtul instanței competente sau de o cerere adresată unei autorități competente ori de verificarea existenței unui interes legitim.
(80) De asemenea, statelor membre ar trebui să li se permită să nu includă în registrele lor de insolvență informații referitoare la persoanele fizice care nu exercită o activitate comercială sau profesională independentă. În astfel de cazuri, statele membre ar trebui să se asigure că informațiile relevante sunt oferite creditorilor pe bază de notificare individuală și că cererile de admitere a creanțelor, înaintate de creditorii care nu au primit informațiile respective, nu sunt afectate de procedură.
(81) Este posibil ca unele din persoanele interesate să nu aibă cunoștință despre deschiderea procedurii de insolvență și să acționeze cu bună credință într-o manieră care vine în conflict cu noile circumstanțe. Pentru a proteja astfel de persoane care, fără să fi avut cunoștință despre deschiderea procedurii în alt stat membru, fac o plată către debitor în loc de practicianul în insolvență, ar trebui să se prevadă caracterul liberator al unei astfel de plăți.
(82) Pentru a se asigura condiții uniforme de punere în aplicare a prezentului regulament, Comisiei ar trebui să-i fie conferite competențe de executare. Aceste competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (8).
(83) Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În special, prezentul regulament urmărește să promoveze aplicarea articolelor 8, 17 și 47 privind, respectiv, protecția datelor cu caracter personal, dreptul la proprietate și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.
(84) Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (9) și Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (10) se aplică prelucrării datelor cu caracter personal în cadrul prezentului regulament.
(85) Prezentul regulament nu aduce atingere Regulamentului (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului (11).
(86) Întrucât obiectivul prezentului regulament nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre dar, având în vedere crearea unui cadru juridic pentru buna administrare a procedurilor de insolvență transfrontaliere, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea respectivului obiectiv.
(87) În conformitate cu articolul 3 și articolul 4a alineatul (1) din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Regatul Unit și Irlanda au notificat intenția lor de a participa la adoptarea și aplicarea prezentului regulament.
(88) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, care nu este obligatoriu pentru aceasta și nu i se aplică.
(89) Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată și a emis un aviz la 27 martie 2013 (12),