Recitale
(1) De la adoptarea Directivei 94/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile (3), dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată a evoluat, iar pe piață au apărut noi produse de vacanță similare acestuia. Noile produse de vacanță, precum și anumite tranzacții referitoare la dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, precum contractele de revânzare și contractele de schimb, nu intră sub incidența Directivei 94/47/CE. În plus, experiența dobândită din aplicarea Directivei 94/47/CE a demonstrat că anumite aspecte care sunt deja reglementate necesită actualizare și clarificare pentru a preveni dezvoltarea unor produse concepute astfel încât să eludeze dispozițiile prezentei directive.
(2) Lacunele existente în reglementare creează cazuri de denaturare substanțială a concurenței și cauzează probleme grave consumatorilor, împiedicând astfel funcționarea corespunzătoare a pieței interne. Prin urmare, Directiva 94/47/CE ar trebui să fie înlocuită cu o nouă directivă actualizată. Întrucât turismul joacă un rol din ce în ce mai important în economiile statelor membre, o dezvoltare și o productivitate mai ridicată în sectoarele bunurilor cu drept de folosință pe durată limitată și a produselor de vacanță cu drept de folosință pe termen lung ar trebui încurajate, prin adoptarea anumitor norme comune.
(3) Pentru a consolida securitatea juridică, iar consumatorii și întreprinderile să beneficieze de toate avantajele pieței interne, este necesară apropierea în continuare a legislației în acest domeniu a statelor membre. Astfel, anumite aspecte ale comercializării, vânzării și revânzării bunurilor cu drept de folosință pe durată limitată și a produselor de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și referitoare la schimbul drepturilor care decurg din contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată ar trebui să fie pe deplin armonizate. Statele membre nu ar trebui să aibă dreptul de a menține sau de a introduce în legislația națională dispoziții diferite de cele prevăzute în prezenta directivă. În cazul în care nu există astfel de dispoziții armonizate, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau de a introduce dispoziții legislative naționale, în conformitate cu legislația comunitară. Astfel, statele membre ar trebui, de exemplu, să poată menține sau introduce dispoziții legislative cu privire la efectele exercitării dreptului de denunțare unilaterală în cadrul raporturilor juridice care nu intră sub incidența prezentei directive, sau dispoziții conform cărora nu poate fi încheiat niciun angajament între consumator și un furnizor de bunuri cu drept de folosință pe durată limitată sau de produse de vacanță cu drept de folosință pe termen lung și nu poate fi efectuată nicio plată între aceste persoane atât timp cât consumatorul nu a semnat contractul de credit pentru finanțarea achiziției acestor servicii.
(4) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră sub incidența acesteia. Prin urmare, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții de drept intern care să corespundă celor din prezenta directivă sau o parte din dispozițiile sale privind tranzacțiile care nu intră sub incidența prezentei directive.
(5) Diferitele contracte care intră sub incidența prezentei directive ar trebui să fie definite în mod expres, astfel încât să fie exclusă posibilitatea de a eluda dispozițiile acesteia.
(6) În sensul prezentei directive, „contracte privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată” nu ar trebui interpretat ca incluzând rezervările multiple de unități de cazare, inclusiv de camere de hotel, în măsura în care rezervările multiple nu implică drepturi și obligații în afara celor care decurg din rezervările separate. De asemenea, „contracte privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată” nu ar trebui interpretat ca incluzând contractele obișnuite de închiriere, deoarece acestea din urmă se referă la o singură perioadă de ocupare neîntreruptă și nu la perioade de ocupare multiple.
(7) În sensul prezentei directive, „contracte privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung” nu ar trebui interpretat ca incluzând programele de fidelitate obișnuite care oferă reduceri pentru sejururi viitoare într-un hotel dintr-un lanț hotelier, deoarece participarea la programul respectiv nu este dobândită cu titlu oneros sau suma plătită de consumator nu este destinată, în principal, obținerii de reduceri sau de alte avantaje privind cazarea.
(8) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor Directivei 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite (4).
(9) Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (5) interzice practicile comerciale înșelătoare, agresive și neloiale ale întreprinderilor față de consumatori. Având în vedere natura produselor și practicile comerciale legate de bunurile cu drept de folosință pe durată limitată și de produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și de revânzare și schimb, se impune adoptarea unor dispoziții mai detaliate și mai specifice privind cerințele referitoare la informații și evenimentele comerciale. Scopul comercial al invitațiilor la evenimentele comerciale ar trebui precizat în mod clar consumatorilor. Dispozițiile privind informațiile precontractuale și privind contractul ar trebui clarificate și actualizate. Pentru a oferi consumatorilor posibilitatea de a se familiariza cu informațiile înainte de încheierea contractului, acestea ar trebui puse la dispoziția acestora prin mijloace care le sunt ușor accesibile la momentul respectiv.
(10) Consumatorii ar trebui să dispună de dreptul, care nu ar trebui să poată fi refuzat de către comercianți, de a primi informațiile precontractuale și contractul într-o limbă pe care o cunosc, la alegerea lor. În plus, pentru a facilita executarea contractului și controlul respectării acestuia, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili punerea la dispoziția consumatorilor a unor versiuni lingvistice ulterioare ale contractului.
(11) Pentru a putea oferi consumatorilor posibilitatea de a înțelege pe deplin care sunt obligațiile și drepturile contractuale care le revin, aceștia ar trebui să beneficieze de un termen în cursul căruia poate denunța unilateral contractul fără să fie necesar să motiveze denunțarea și fără costuri. În prezent, acest termen variază de la un stat membru la altul, iar experiența arată că durata prevăzută de Directiva 94/47/CE nu este suficientă. Termenul ar trebui, prin urmare, extins pentru a atinge un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și pentru a asigura o mai mare claritate atât pentru consumatori, cât și pentru comercianți, iar durata acestuia, modalitățile de exercitare a dreptului de denunțare unilaterală a contractului și efectele exercitării acestui drept ar trebui să fie armonizate.
(12) Consumatorii ar trebui să dispună de căi de atac eficiente, în cazul în care comercianții nu respectă dispozițiile referitoare la informațiile precontractuale și la contract, în special dispozițiile care prevăd includerea tuturor informațiilor necesare în contract și primirea de către consumator a unei copii a contractului la momentul încheierii acestuia. Pe lângă căile de atac prevăzute de legislația națională, consumatorii ar trebui să beneficieze de un termen extins de denunțare unilaterală a contractului, în cazul în care comercianții nu au furnizat informațiile necesare. Pe durata termenului extins, exercitarea dreptului de denunțare unilaterală a contractului ar trebui să fie în continuare gratuită, indiferent de serviciile de care ar fi beneficiat consumatorul. Expirarea termenului de denunțare unilaterală a contractului nu împiedică consumatorul să recurgă la căile de atac disponibile în conformitate cu legislația națională în cazul nerespectării cerințelor referitoare la informații.
(13) Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului din 3 iunie 1971 privind stabilirea regulilor care se aplică termenelor, datelor și expirării termenelor (6) ar trebui să se aplice la calcularea termenelor stabilite în prezenta directivă.
(14) Interzicerea plăților în avans către comerciant sau orice parte terță înainte de încheierea termenului de denunțare unilaterală a contractului ar trebui să fie clarificată pentru a ameliora protecția consumatorilor. În ceea ce privește contractele de revânzare, interzicerea plăților în avans ar trebui să se aplice până la efectuarea efectivă a vânzării sau până la încetarea contractului de revânzare, dar statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a reglementa posibilitatea și modalitățile de efectuare a plăților finale către intermediari, în cazul în care contractul de revânzare a încetat.
(15) În cazul contractelor privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, prețul care trebuie plătit conform unui calendar fix de plăți ar putea ține seama de posibilitatea ajustării unor sume ulterioare după primul an pentru a asigura menținerea valorii reale a ratelor respective, de exemplu pentru a lua în considerare inflația.
(16) În cazul denunțării unilaterale de către un consumator a unui contract în care prețul este acoperit în întregime sau parțial de un credit acordat consumatorului de către comerciant sau de un terț, pe baza unei înțelegeri încheiate între acel terț și comerciant, acordul de credit ar trebui să fie reziliat fără costuri pentru consumator. Același principiu ar trebui să se aplice contractelor privind alte servicii conexe furnizate de comerciant sau de un terț, pe baza unei înțelegeri încheiate între acel terț și comerciant.
(17) Consumatorii nu ar trebui să fie privați de protecția acordată de prezenta directivă în cazul în care legea aplicabilă contractului este legea unui stat membru. Legea aplicabilă unui contract trebuie stabilită în conformitate cu normele comunitare privind dreptul internațional privat, în special cu Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (7). În temeiul respectivului regulament, legea unei țări terțe poate fi aplicabilă în special în cazul în care consumatorii sunt ținta comercianților în timp ce se află în vacanță într-o altă țară decât țara lor de reședință. Dat fiind faptul că astfel de practici comerciale sunt răspândite în domeniul reglementat de prezenta directivă, iar contractele au ca obiect sume importante de bani, ar trebui să fie prevăzute garanții suplimentare pentru a se asigura faptul că, în anumite situații specifice, în special în cazul în care jurisdicția asupra contractului revine instanțelor din oricare stat membru, consumatorul nu este privat de protecția conferită de prezenta directivă. Acest concept reflectă nevoile speciale existente în domeniul protecției consumatorului, care decurg din complexitatea contractelor, din perioada lungă de timp pe care acestea o implică și din relevanța financiară a contractelor care intră sub incidența prezentei directive.
(18) Instanțele competente în proceduri legate de chestiuni care fac obiectul prezentei directive ar trebui să fie determinate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (8).
(19) Pentru a garanta că protecția conferită consumatorilor de prezenta directivă este pe deplin aplicată, în special în ceea ce privește respectarea de către comercianți a cerințelor referitoare la informații, atât cele precontractuale, cât ci cele din contract, este necesar ca statele membre să definească sancțiunile efective, proporționale și cu efect de descurajare în cazul nerespectării prezentei directive.
(20) Este necesar să se asigure că persoanele sau organizațiile care au, în virtutea dreptului național, un interes legitim în cauză dispun de căi de atac în cazul nerespectării prezentei directive.
(21) Este necesară instituirea unor căi de atac adecvate și eficace în statele membre pentru a soluționa litigiile dintre consumatori și comercianți. În acest sens, statele membre ar trebui să încurajeze înființarea unor organisme publice sau private pentru soluționarea extrajudiciară a litigiilor.
(22) Statele membre ar trebui să garanteze informarea efectivă a consumatorilor în ceea ce privește dispozițiile naționale care transpun prezenta directivă și să încurajeze comercianții și responsabilii de cod să facă cunoscute informațiile referitoare la codurile de conduită existente în acest domeniu. În vederea asigurării unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, organizațiile de consumatori ar putea fi informate și implicate în elaborarea codurilor de conduită.
(23) Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre și pot fi realizate mai bine la nivelul Comunității, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru a elimina obstacolele din calea funcționării corespunzătoare a pieței interne și pentru a atinge un nivel ridicat comun de protecție a consumatorilor.
(24) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
(25) În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstituțional pentru o mai bună legiferare (9), statele membre sunt încurajate să elaboreze, în interes propriu și în interesul Comunității, propriile lor tabele care vor ilustra, pe cât posibil, corespondența dintre prezenta directivă și măsurile de transpunere, și să le facă publice,