Recitale
(1) Dezvoltarea economiei digitale a avut un impact semnificativ asupra funcționării sistemului taxei pe valoarea adăugată (TVA) al Uniunii, deoarece nu este adecvat pentru noile modele de afaceri digitale și nu permite utilizarea deplină a datelor generate de digitalizare. Pentru a ține seama de evoluția respectivă, Directiva 2006/112/CE a Consiliului (3) ar trebui să fie modificată.
(2) Obligațiile de raportare în materie de TVA ar trebui să fie adaptate pentru a aborda provocările economiei platformelor și pentru a reduce necesitatea înregistrării multiple în scopuri de TVA în Uniune.
(3) „Deficitul de încasare a TVA” reprezintă diferența totală dintre veniturile din TVA preconizate pe baza legislației în materie de TVA și a reglementărilor auxiliare și încasările efective. În 2020, deficitul de încasare a TVA a fost estimat la 93 de miliarde EUR în Uniune. O parte semnificativă din deficitul de încasare a TVA constă în fraudă, în special în frauda intracomunitară cu firme „fantomă”, estimată la 40-60 de miliarde EUR. În raportul privind rezultatul final al Conferinței privind viitorul Europei, care a fost publicat în mai 2022, cetățenii au solicitat măsuri de armonizare și coordonare a politicilor fiscale în statele membre pentru a preveni evaziunea fiscală și practicile de evitare a obligațiilor fiscale, precum și măsuri de promovare a cooperării între statele membre pentru a se asigura că toate întreprinderile din Uniune își plătesc impozitele în mod echitabil. Inițiativa privind TVA în era digitală este în concordanță cu obiectivele respective.
(4) Pentru a spori colectarea impozitelor aferente tranzacțiilor transfrontaliere și pentru a pune capăt fragmentării existente care rezultă din punerea în aplicare de către statele membre a unor sisteme de raportare divergente, ar trebui să fie stabilite norme privind obligațiile de raportare digitală ale Uniunii. Normele respective ar trebui să asigure furnizarea de informații administrațiilor fiscale pentru fiecare tranzacție în parte, pentru a permite corelarea încrucișată a datelor, pentru a spori capacitățile de control ale administrațiilor fiscale și pentru a crea un efect de descurajare a nerespectării normelor, reducând în același timp costurile de respectare a normelor de către întreprinderile care își desfășoară activitatea în diferite state membre și eliminând barierele de pe piața internă.
(5) Pentru a facilita automatizarea procesului de raportare atât pentru persoanele impozabile, cât și pentru administrațiile fiscale, tranzacțiile care trebuie să fie raportate administrațiilor fiscale ar trebui să fie documentate electronic. Utilizarea facturării electronice ar trebui să devină sistemul implicit de emitere a facturilor. Cu toate acestea, statelor membre ar trebui să li se permită să autorizeze alte forme de facturare pentru livrările sau prestările interne.
(6) Pentru a maximiza interoperabilitatea, facturile electronice ar trebui în principiu să respecte standardul european prevăzut în Decizia de punere în aplicare (UE) 2017/1870 a Comisiei (4) (denumit în continuare „standardul european”), care răspunde solicitării prevăzute de Comisie în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2014/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului (5) de a elabora un standard european pentru modelul de date semantice al elementelor principale ale unei facturi electronice. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată autoriza alte standarde pentru livrările sau prestările interne.
(7) Statele membre competente să stabilească normele de facturare ar trebui să ia măsuri, care ar putea include sisteme de acreditare, pentru a se asigura că facturile electronice emise de persoanele impozabile respectă sintaxa tehnică și semantica standardelor permise și conțin toate datele necesare determinate de standardul respectiv. Măsurile respective ar trebui să fie luate în ceea ce privește fie persoanele impozabile obligate să emită factura, fie prestatorii terți de servicii, fie ambii. Persoanele vizate de astfel de măsuri vor fi responsabile de aplicarea acestora. Cu toate acestea, măsurile respective nu ar trebui să împiedice persoanele impozabile să aleagă mijloacele de emitere și de transmitere a facturilor către clientul lor, adică fie direct de către ele însele, fie prin intermediul unor terți sau printr-un portal public, dacă este disponibil.
(8) Eficacitatea sistemelor naționale de raportare digitală ar putea fi compromisă dacă persoanele impozabile nu ar respecta obligația de a emite facturi electronice pentru tranzacțiile care fac obiectul unei obligații de raportare. Având în vedere digitalizarea tranzacțiilor și a schimburilor economice, precum și obiectivele prezentei directive privind digitalizarea TVA, inclusiv în vederea asigurării unei combateri mai eficace a fraudei, statele membre ar trebui să poată să prevadă că deținerea unei facturi electronice emise în conformitate cu standardul obligatoriu prevăzut în Directiva 2006/112/CE este o condiție de fond pentru a avea dreptul de a deduce sau de a recupera TVA datorată sau plătită.
(9) Definiția noțiunii de „factură electronică” ar trebui să fie aliniată cu cea utilizată în Directiva 2014/55/UE, pentru a realiza standardizarea în domeniul raportării TVA. Prin urmare, definiția noțiunii de „factură electronică” ar trebui să includă numai facturile electronice care vor fi emise, transmise și recepționate într-un format electronic structurat care permite prelucrarea automată și electronică a acestora. Obligația de a utiliza un format structurat ar trebui să acopere cel puțin datele care trebuie să fie raportate. Prin urmare, facturile hibride care combină date încorporate într-un format structurat și date încorporate într-un format nestructurat, lizibil pentru om, ar trebui să fie incluse în această definiție dacă astfel de facturi conțin toate datele care trebuie să fie raportate într-un format structurat.
(10) Pentru ca sistemul de raportare a TVA să fie pus în aplicare în mod eficient, este necesar ca informațiile să ajungă fără întârziere la administrația fiscală. Prin urmare, termenul pentru emiterea unei facturi pentru tranzacțiile transfrontaliere ar trebui să fie de 10 zile de la data la care a avut loc faptul generator.
(11) Factura electronică ar trebui să faciliteze transmiterea automată către administrația fiscală a datelor necesare în scopuri de control. În acest scop, factura electronică ar trebui să conțină toate datele care trebuie transmise administrației fiscale în baza obligațiilor de raportare digitală, în format structurat.
(12) Implementarea facturii electronice ca metodă implicită de documentare a tranzacțiilor în scopuri de TVA nu ar fi posibilă dacă utilizarea facturii electronice rămâne condiționată de acceptarea de către destinatar, în special în context business-to-business. Prin urmare, pentru facturile emise persoanelor impozabile și persoanelor juridice neimpozabile, o astfel de acceptare nu ar trebui să mai fie obligatorie pentru emiterea facturilor electronice conforme cu standardul european, cu excepția cazului în care un stat membru a utilizat opțiunea de a permite facturi pe suport de hârtie sau facturi în format electronic, altele decât facturile electronice. În cazurile în care un stat membru permite utilizarea altor standarde pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pe teritoriul său, statul membru respectiv ar trebui să poată să prevadă că nu este obligatorie acceptarea de către destinatar a facturilor emise în conformitate cu standardele respective. Atunci când facturile electronice sunt emise către alte persoane, ar trebui să fie posibilă utilizarea lor în continuare sub rezerva acceptării de către destinatar.
(13) Comisia și-a respectat obligația de a prezenta Parlamentului European și Consiliului un raport privind impactul normelor în materie de facturare aplicabile de la 1 ianuarie 2013 și, în special, privind măsura în care acestea au condus în mod eficient la o diminuare a sarcinii administrative pentru întreprinderi, astfel cum se prevede la articolul 237 din Directiva 2006/112/CE. Întrucât această obligație a fost deja îndeplinită, ea ar trebui să fie eliminată din directiva respectivă.
(14) Obligația de a prezenta declarații recapitulative pentru raportarea tranzacțiilor intracomunitare ar trebui să fie eliminată, deoarece astfel de tranzacții vor intra sub incidența obligațiilor de raportare digitală pentru livrările transfrontaliere de bunuri și prestările transfrontaliere de servicii, dar cu informații mai detaliate și mai actuale.
(15) Pentru a facilita transmiterea datelor din facturi către administrația fiscală de către persoane impozabile, statele membre ar trebui să pună la dispoziția persoanelor impozabile mijloacele necesare pentru o astfel de transmitere. Mijloacele respective ar trebui să permită ca datele să fie transmise de persoanele impozabile în mod direct sau de terțe părți în numele persoanei impozabile respective sau printr-un portal public, dacă este disponibil.
(16) Deși informațiile care trebuie să fie transmise conform obligațiilor de raportare digitală pentru livrările transfrontaliere de bunuri și prestările transfrontaliere de servicii ar trebui să fie similare celor transmise prin declarațiile recapitulative, este necesar să se solicite persoanelor impozabile să furnizeze date suplimentare, inclusiv date bancare, astfel încât administrațiile fiscale să poată urmări nu numai bunurile, ci și fluxurile financiare.
(17) Ar trebui să se evite impunerea unei sarcini administrative inutile persoanelor impozabile care își desfășoară activitatea în diferite state membre. Prin urmare, astfel de persoane impozabile ar trebui să fie în măsură să furnizeze informațiile solicitate administrațiilor lor fiscale utilizând standardul european. Statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă formate suplimentare de raportare a datelor, astfel încât anumite persoane impozabile să poată furniza mai ușor informațiile solicitate.
(18) Pentru a realiza armonizarea necesară în ceea ce privește raportarea datelor privind livrările transfrontaliere de bunuri și prestările transfrontaliere de servicii, datele care trebuie raportate ar trebui să fie aceleași în toate statele membre, fără ca statele membre să aibă posibilitatea de a solicita date suplimentare.
(19) Este important ca administrațiile fiscale să aibă la dispoziție datele necesare cu privire la toate tranzacțiile care fac obiectul unei obligații de raportare. Pentru a asigura îndeplinirea obiectivului respectiv, pare indicat să i se impună clientului să raporteze tranzacția. Acest lucru ar permite verificarea încrucișată a datelor cu cele puse la dispoziție de furnizor, respectiv, de prestator și ar asigura ca administrațiile fiscale să aibă datele necesare în cazurile în care furnizorul, respectiv, prestatorul nu a respectat obligația de raportare. Cu toate acestea, este posibil ca măsurile adoptate de statele membre în ceea ce privește emiterea facturilor și raportarea să ofere suficiente garanții că furnizorul, respectiv, prestatorul va furniza datele administrației fiscale ori de câte ori se emite o factură. În aceste condiții, statelor membre ar trebui să li se permită să nu aplice regula respectivă și să scutească cumpărătorul bunurilor și destinatarul serviciilor de obligația de a raporta datele referitoare la tranzacțiile respective.
(20) O serie de state membre au stabilit obligații de raportare divergente în ceea ce privește tranzacțiile desfășurate pe teritoriul lor, generând sarcini administrative semnificative pentru persoanele impozabile care își desfășoară activitatea în diferite state membre, deoarece acestea trebuie să își adapteze sistemele contabile pentru a se conforma acestor obligații. Pentru a evita costurile rezultate din astfel de divergențe, sistemele puse în aplicare în statele membre pentru a raporta livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate cu titlu oneros între persoane impozabile pe teritoriul lor ar trebui să respecte aceleași caracteristici ale sistemului pus în aplicare pentru livrările transfrontaliere de bunuri și prestările transfrontaliere de servicii. Statele membre ar trebui să prevadă mijloacele electronice de transmitere a informațiilor și, la fel ca în cazul livrărilor transfrontaliere de bunuri și al prestărilor transfrontaliere de servicii, ar trebui să fie posibil ca persoana impozabilă să transmită datele în conformitate cu standardul european, chiar dacă statul membru în cauză ar putea prevedea standarde suplimentare de transmitere a datelor. Statele membre ar trebui să permită ca datele să fie transmise fie de către persoana impozabilă în mod direct, fie de către o terță parte în numele persoanei impozabile respective sau să permită utilizarea unui portal public, dacă este disponibil.
(21) Statele membre nu ar trebui să fie obligate să impună o obligație de raportare digitală în timp real bazată pe tranzacții pentru livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate cu titlu oneros pe teritoriul lor, altele decât cele care fac obiectul obligațiilor de raportare pentru livrările transfrontaliere de bunuri și prestările transfrontaliere de servicii. Cu toate acestea, dacă impun o astfel de obligație în viitor, statele membre ar trebui să facă acest lucru în conformitate cu noile norme privind obligațiile de raportare digitală pentru livrările sau prestările către sine și livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate între persoane impozabile pe teritoriul unui stat membru care sunt aliniate la obligațiile de raportare digitală pentru livrările transfrontaliere de bunuri și prestările transfrontaliere de servicii. Statele membre care dispun deja de sisteme de raportare pentru tranzacțiile respective ar trebui să adapteze astfel de sisteme pentru a se asigura că datele sunt raportate în conformitate cu obligațiile de raportare digitală pentru livrările sau prestările către sine și livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate între persoane impozabile pe teritoriul unui stat membru.
(22) Pentru a evalua eficacitatea obligațiilor de raportare digitală, Comisia ar trebui să elaboreze un raport de evaluare care să evalueze impactul facturării electronice și al obligațiilor de raportare digitală atât intracomunitară, cât și la nivel național asupra eficacității colectării TVA și a reducerii deficitului de încasare a TVA și asupra costurilor de punere în aplicare și de respectare a normelor de către persoanele impozabile și administrațiile fiscale, pentru a verifica dacă sistemul și-a atins obiectivele sau dacă are nevoie de ajustări suplimentare.
(23) Statele membre ar trebui să poată pune în continuare în aplicare alte măsuri pentru a asigura colectarea corectă a TVA și pentru a preveni evaziunea. Cu toate acestea, statele membre nu ar trebui să poată impune obligații generale suplimentare de raportare bazată pe tranzacții în cazul tranzacțiilor care fac obiectul obligațiilor de raportare digitală, decât atunci când acest lucru este obligatoriu la nivel național pentru întocmirea și depunerea unei declarații de TVA sau în scopuri de audit. Aceasta înseamnă că ar trebui să se permită statelor membre să își mențină, împreună cu obligațiile de raportare în timp real prevăzute în prezenta directivă, instrumentele lor naționale de raportare bazate, de exemplu, pe un sistem SAF-T, precum și obligații de raportare care nu sunt generale, cum ar fi cele privind casele de marcat. În plus, nu ar trebui să fie limitată posibilitatea ca statele membre să solicite informații de la persoanele impozabile pe durata auditurilor, întrucât astfel de informații sunt obținute numai la cererea statului membru și nu sunt rezultatul raportării active de către persoanele impozabile.
(24) Pentru a simplifica procedura de colectare a TVA sau pentru a preveni anumite forme de evaziune fiscală sau de evitare a obligațiilor fiscale, mai multe state membre au stabilit, cu autorizare prealabilă în temeiul articolului 395 din Directiva 2006/112/CE atunci când era necesar, o obligație națională de raportare digitală în timp real bazată pe tranzacții. Statele membre respective și persoanele impozabile stabilite pe teritoriul lor au făcut recent investiții semnificative pentru a asigura funcționarea sistemelor respective și realizarea obiectivelor respective. Prin urmare, statele membre respective ar trebui să își adapteze, în mod excepțional, sistemele pentru a se asigura că datele sunt raportate în conformitate cu obligațiile de raportare digitală pentru livrările sau prestările către sine și pentru livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate între persoane impozabile de pe teritoriul lor abia începând din 2035, cu excepția cazului în care raportul de evaluare al Comisiei evidențiază deficiențe în ceea ce privește funcționarea sistemului digital transfrontalier de raportare. Astfel de deficiențe ar putea duce la o prelungire suplimentară a termenului pentru alinierea sistemului lor național de raportare, dacă este necesar.
(25) Economia platformelor a creat anumite dificultăți în ceea ce privește aplicarea normelor în materie de TVA, în special stabilirea statutului de persoană impozabilă al prestatorului de servicii și condiții de concurență echitabile între întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri) și alte întreprinderi.
(26) Economia platformelor a condus la o denaturare nejustificată a concurenței între livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate prin intermediul platformelor online, care se sustrag impozitării TVA, și livrările și prestările efectuate în economia tradițională, care sunt supuse TVA. Denaturarea a avut caracterul cel mai acut în cele mai mari două sectoare ale economiei platformelor după comerțul electronic, și anume sectorul închirierii de locuințe pe termen scurt și sectorul transportului rutier de persoane. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că disparitatea respectivă poate fi mai evidentă în unele state membre decât în altele.
(27) Pentru a se aborda denaturarea concurenței în sectorul închirierii de locuințe pe termen scurt și în sectorul transportului rutier de persoane, ar trebui să fie stabilite norme care să schimbe rolul pe care îl joacă platformele în colectarea TVA, acestea devenind „persoană impozabilă considerată prestator”. În conformitate cu modelul de „persoană impozabilă considerată prestator”, care este o ficțiune juridică ce nu are niciun impact asupra normelor din afara legislației în materie de TVA, platformele ar trebui să aibă obligația de a percepe TVA în cazul în care prestatorii reali nu percep TVA deoarece sunt, de exemplu, persoane neimpozabile sau persoane impozabile care recurg la regimul special pentru întreprinderile mici.
(28) Pentru a menține neutralitatea în materie de TVA, platformele nu ar trebui să fie tratate drept „persoană impozabilă considerată prestator” și, prin urmare, nu ar trebui să perceapă TVA atunci când prestatorii reali furnizează un număr de înregistrare în scopuri de TVA și declară că vor percepe TVA datorată în caz contrar de persoana impozabilă considerată prestator.
(29) Cu toate acestea, în cazul în care statele membre consideră că nu există o astfel de denaturare a concurenței pe teritoriul lor, este oportun să li se ofere posibilitatea de a exclude din domeniul de aplicare al regulii „persoanei impozabile considerate prestator” persoanele impozabile care recurg, pe teritoriul lor, la regimul special pentru întreprinderile mici, care altfel ar intra în mod sistematic sub incidența regulii respective. Statele membre ar trebui să poată stabili condițiile în care se exercită opțiunea respectivă. Atunci când exercită opțiunea respectivă, statele membre ar trebui să fie în măsură să o aplice într-un mod care să nu genereze nicio sarcină administrativă disproporționată pentru persoana care prestează servicii de închiriere de locuințe pe termen scurt sau servicii de transport rutier de persoane sau pentru persoana impozabilă care facilitează o astfel de prestare. În acest sens, solicitarea informațiilor necesare pentru a stabili dacă prestatorul real recurge sau nu la regimul special pentru întreprinderile mici nu ar trebui considerată ca fiind disproporționată. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru recurge la această opțiune, acest lucru nu aduce atingere responsabilității generale a platformelor de a respecta regula „persoanei impozabile considerate prestator”.
(30) Pentru a asigura un grad minim de coerență între diferitele sisteme naționale de TVA în ceea ce privește tratamentul prestării de servicii de închiriere de locuințe pe termen scurt, un astfel de serviciu de închiriere ar trebui să fie considerat ca având o funcție similară cu sectorul hotelier dacă este furnizat în mod neîntrerupt aceleiași persoane pe o perioadă de maximum 30 de nopți. Cu toate acestea, pentru a se adapta la diferitele particularități naționale ale sectorului, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a aplica serviciilor de închiriere de locuințe pe termen scurt anumite criterii, condiții și restricții în conformitate cu dreptul lor intern.
(31) Statele membre interpretează în mod diferit locul prestării serviciului de facilitare furnizat de platforme persoanelor neimpozabile. Prin urmare, este necesar să se clarifice regula respectivă și să se asigure un criteriu comun.
(32) Spre a evita situațiile în care platformele sunt incluse în regimul special pentru agențiile de turism în legătură cu tranzacțiile pentru care aceste persoane impozabile sunt considerate prestatori, ar trebui să se precizeze faptul că tranzacțiile respective nu intră în domeniul de aplicare al regimului special respectiv. În mod similar, ar trebui să se asigure faptul că agențiile de turism nu sunt incluse în regula „persoanei impozabile considerate prestator”.
(33) Luând în considerare practicile divergente existente în statele membre în ceea ce privește identificarea persoanelor impozabile, ar trebui să fie prevăzută o perioadă de tranziție mai lungă pentru începerea aplicării regulii „persoanei impozabile considerate prestator”, pentru a se asigura o tranziție armonioasă către noua regulă.
(34) Prezenta directivă nu aduce atingere normelor prevăzute în alte acte juridice ale Uniunii, în special Regulamentul (UE) 2022/2065 al Parlamentului European și al Consiliului (6), care reglementează alte aspecte ale prestării de servicii de către platformele online, cum ar fi obligațiile aplicabile furnizorilor de platforme online care permit consumatorilor să încheie contracte la distanță cu comercianții.
(35) Directivele (UE) 2017/2455 (7) și (UE) 2019/1995 (8) ale Consiliului au modificat Directiva 2006/112/CE în ceea ce privește normele în materie de TVA care reglementează impozitarea activităților de comerț electronic transfrontalier de la întreprindere la consumator în Uniune. Directivele de modificare respective au redus denaturările concurenței, au îmbunătățit cooperarea administrativă și au introdus o serie de simplificări. Deși modificările introduse de directivele respective, care se aplică de la 1 iulie 2021, au fost în mare parte încununate de succes, sunt necesare unele îmbunătățiri.
(36) Anumite norme existente ar trebui să fie clarificate. Printre acestea se numără norma privind calcularea plafonului de 10 000 EUR, stabilit pe an calendaristic, prevăzut la articolul 59c din Directiva 2006/112/CE, sub care prestările transfrontaliere de servicii de telecomunicații, de televiziune și de radiodifuziune și servicii prestate pe cale electronică (TBE) și vânzările intracomunitare de bunuri la distanță, livrate sau prestate de un furnizor sau un prestator din Uniune stabilit într-un singur stat membru, pot fi în continuare supuse TVA în statul membru în care este stabilită persoana impozabilă care prestează respectivele servicii TBE sau în care bunurile respective se află în momentul în care începe expedierea sau transportul lor. Articolul 59c din Directiva 2006/112/CE ar trebui să fie modificat pentru a se asigura că numai vânzările intracomunitare de bunuri la distanță care sunt livrate din statul membru în care este stabilită persoana impozabilă sunt incluse în calculul plafonului de 10 000 EUR, nu și vânzările la distanță efectuate dintr-un stoc de bunuri dintr-un alt stat membru. Alte modificări minore sunt necesare pentru a clarifica anumite aspecte practice, cum ar fi furnizarea unei adrese a site-ului web.
(37) Directiva 2006/112/CE ar trebui, de asemenea, să fie modificată pentru a preciza faptul că toate serviciile business-to-consumer prestate în interiorul Uniunii de către persoane impozabile stabilite în afara Uniunii intră în domeniul de aplicare al regimului special pentru serviciile prestate de persoane impozabile nestabilite în Uniune, și anume regimul ghișeului unic (one-stop shop – OSS) din afara Uniunii („non-UE OSS”) și nu numai prestările de servicii către clienți stabiliți în Uniune. Ca urmare a introducerii noilor norme privind cotele de TVA prin Directiva (UE) 2022/542 a Consiliului (9) și pentru a acoperi scutirile prevăzute la articolul 151 din Directiva 2006/112/CE în ceea ce privește livrările de bunuri și prestările de servicii, printre altele, în cadrul relațiilor diplomatice și consulare, precum și către anumite alte organisme internaționale, se impune totodată extinderea regimurilor OSS în temeiul titlului XII capitolul 6 din Directiva 2006/112/CE, asigurându-se că livrările și prestările care au cotă zero de TVA și care sunt scutite de TVA cu drept de deducere intră în domeniul de aplicare al regimurilor respective. În plus, Directiva 2006/112/CE ar trebui să fie modificată pentru a clarifica momentul în care persoana impozabilă care utilizează regimurile speciale poate modifica declarațiile privind TVA relevante în cadrul celor trei regimuri de simplificare existente: regimul non-UE OSS, regimul UE OSS și regimul de import (IOSS). Respectiva clarificare ar trebui să permită persoanelor impozabile înregistrate în cadrul regimurilor să opereze modificări în declarațiile privind TVA relevante până la termenul de depunere a declarațiilor respective. În plus, se clarifică faptul că sunt permise rectificări ale declarațiilor de TVA anterioare numai în declarațiile de TVA aferente perioadelor fiscale ulterioare. În cele din urmă, momentul în care intervine faptul generator în ceea ce privește livrările și prestările efectuate în cadrul regimurilor de simplificare UE și non-UE OSS ar trebui să fie stabilit în mod clar, pentru a se evita diferențele în aplicarea normelor între statele membre.
(38) Înregistrarea în scopuri de TVA este, în general, obligatorie în fiecare stat membru în care au loc operațiuni impozabile. Cu toate acestea, pentru a reduce numărul cazurilor în care sunt necesare mai multe înregistrări în scopuri de TVA, Directiva (UE) 2017/2455 a introdus în Directiva 2006/112/CE o serie de măsuri pentru a reduce la minimum necesitatea înregistrării multiple în scopuri de TVA. Pentru a reduce și mai mult necesitatea înregistrării multiple în scopuri de TVA, au fost identificate o serie de măsuri de extindere pentru a sprijini obiectivul înregistrării unice în scopuri de TVA în Uniune. Prin urmare, ar trebui să fie stabilite norme care să prevadă măsurile de extindere respective.
(39) Printre alte măsuri, Directiva (UE) 2017/2455 a extins domeniul de aplicare al mini-OSS pentru a deveni un OSS mai extins, care să includă toate prestările transfrontaliere de servicii către persoane neimpozabile care au loc în Uniune și toate vânzările intracomunitare de bunuri la distanță. În mod excepțional, interfețele electronice, cum ar fi piețele online și platformele, care devin „persoane impozabile considerate a fi furnizori” pentru anumite livrări de bunuri în cadrul Uniunii, pot, de asemenea, să declare anumite livrări interne de bunuri în cadrul regimului UE OSS. Pentru a sprijini obiectivul unei înregistrări unice în scopuri de TVA în Uniune, domeniul de aplicare al regimului UE OSS ar trebui să fie în continuare extins pentru a acoperi alte livrări de bunuri, inclusiv livrările interne de bunuri de la întreprindere la consumator în Uniune de către persoane impozabile care nu sunt stabilite în statul membru de consum, asigurându-se că întreprinderile nu trebuie să se înregistreze în scopuri de TVA în fiecare stat membru în care au loc astfel de livrări de bunuri către consumatori.
(40) În mod normal, furnizorul bunurilor sau prestatorul serviciilor percepe și contabilizează TVA. Cu toate acestea, în anumite circumstanțe, statele membre pot să prevadă că, în cadrul mecanismului taxării inverse, destinatarul livrării sau prestării, în locul furnizorului, respectiv, al prestatorului, are obligația să declare TVA datorată. Pentru a oferi un sprijin suplimentar obiectivului înregistrării unice în scopuri de TVA în Uniune, ar trebui să fie stabilite norme pentru aplicarea obligatorie a mecanismului taxării inverse în situațiile în care furnizorii sau prestatorii nu sunt stabiliți și nu sunt înregistrați în scopuri de TVA în statul membru în care este datorată TVA. Atunci când livrează bunuri sau prestează servicii către o persoană care este înregistrată în scopuri de TVA în statul membru în care livrarea sau prestarea este taxabilă, furnizorii sau prestatorii respectivi ar trebui să aplice taxarea inversă. În scopul controlului, astfel de livrări sau prestări ar trebui să fie raportate în declarația recapitulativă. Pe lângă utilizarea obligatorie, statele membre ar trebui să poată aplica, de asemenea, mecanismul de taxare inversă în cazul livrărilor sau prestărilor efectuate de comercianți nestabiliți care livrează bunuri sau prestează servicii unui client, indiferent de statutul acestuia din urmă. Cu toate acestea, livrările sau prestările care fac obiectul regimului marjei prevăzut în titlul XII capitolul 4 din Directiva 2006/112/CE ar trebui să fie excluse din mecanismul de taxare inversă.
(41) Prin Directiva (UE) 2017/2455 a fost introdusă în Directiva 2006/112/CE o simplificare specifică, IOSS, care a fost concepută pentru a reduce sarcina de respectare a normelor în materie de TVA asociată importului de anumite bunuri cu valoare scăzută către consumatorii din Uniune. În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a Directivei 2006/112/CE, ar trebui să fie conferite competențe de punere în aplicare Comisiei pentru o mai bună asigurare a utilizării corecte și a procesului de verificare a codurilor de înregistrare în scopuri de TVA în IOSS, în scopul aplicării scutirii prevăzute în directiva respectivă. Împuternicirea respectivă ar trebui să permită Comisiei să adopte un act de punere în aplicare pentru a introduce măsuri speciale de prevenire a anumitor forme de evaziune fiscală sau de evitare a obligațiilor fiscale. Astfel de măsuri speciale includ, printre altele, corelarea numărului unic al lotului cu codul de înregistrare în scopuri de TVA în IOSS. Aceste competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (10).
(42) Înregistrarea în scopuri de TVA a unui furnizor este necesară atunci când furnizorul respectiv nu este înregistrat în scopuri de TVA în statul membru în care TVA este datorată. În special, transferul bunurilor proprii ale unei persoane impozabile către un alt stat membru, printre altele în scopul desfășurării de către persoana respectivă a activității legate de comerțul electronic, determină necesitatea înregistrării în statele membre din care și către care sunt transferate bunurile proprii. În concordanță cu obiectivul înregistrării unice în scopuri de TVA în Uniune, cazurile în care se impun înregistrări multiple în scopuri de TVA ar trebui reduse și mai mult prin introducerea unui nou regim în cadrul regimurilor OSS. Un astfel de regim nou ar trebui să fie conceput în mod specific pentru a simplifica obligațiile de respectare a normelor în materie de TVA asociate anumitor transferuri de bunuri proprii. În plus, în cazul în care un transfer de bunuri proprii este efectuat de o persoană impozabilă în numele unei alte persoane impozabile și în măsura în care transferul nu se efectuează la cererea explicită a celei din urmă, prima ar trebui să fie obligată să comunice proprietarului bunurilor respective anumite informații privind transferul.
(43) Directiva 2006/112/CE prevede un tratament simplificat în materie de TVA pentru bunurile transferate în cadrul regimului de stocuri la dispoziția clientului în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții. Întrucât regimul de simplificare OSS pentru transferurile de bunuri proprii este cuprinzător și vizează circulația transfrontalieră a bunurilor care fac în prezent obiectul regimului de stocuri la dispoziția clientului în temeiul articolului 17a din Directiva 2006/112/CE, este necesar ca acestea să fie eliminate treptat prin includerea unei date de încheiere anterioare eliminării complete a dispozițiilor privind stocurile la dispoziția clientului din directiva respectivă. Prin urmare, ar trebui să fie stabilită data de 30 iunie 2028 ca dată de încheiere, ulterior căreia nu va mai fi posibilă aplicarea niciunui nou regim de stocuri la dispoziția clientului. În cazul regimului de stocuri la dispoziția clientului care începe la 30 iunie 2028 sau anterior datei respective, ar trebui să se aplice în continuare condițiile relevante, inclusiv termenul de 12 luni pentru transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective către cumpărătorul preconizat. În paralel cu includerea noii date de încheiere, ar trebui să se prevadă că respectivele dispoziții încetează să se aplice la 30 iunie 2029, deoarece nu vor mai fi necesare după data respectivă.
(44) În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (11), statele membre s-au angajat ca, în cazuri justificate, să transmită alături de notificarea măsurilor lor de transpunere și unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.
(45) Întrucât obiectivele prezentei directive, și anume actualizarea sistemului de TVA la era digitală, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere necesitatea de a armoniza și de a încuraja utilizarea cerințelor de raportare digitală, de a îmbunătăți tratamentul în materie de TVA aplicat platformelor și de a reduce cazurile în care o întreprindere este obligată să se înregistreze în alte state membre, acestea pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective.
(46) Prin urmare, Directiva 2006/112/CE ar trebui să fie modificată în consecință,