Recitale
(1) Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului (4) urmează să facă obiectul mai multor modificări. Este necesar, din motive de claritate, să se procedeze la reformarea directivei menționate.
(2) O politică comună în domeniul azilului, bazată pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost completată de Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), este un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene de stabilire progresivă a unui spațiu de libertate, securitate și justiție deschis resortisanților țărilor terțe și apatrizilor care caută protecție în Uniune, afirmând astfel principiul nereturnării. O astfel de politică ar trebui să fie guvernată de principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii.
(3) Sistemul european comun de azil (SECA) instituie un sistem de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, standarde comune pentru procedurile de azil, condițiile și procedurile de primire și drepturile beneficiarilor de protecție internațională. În pofida progreselor înregistrate în dezvoltarea SECA, există în continuare diferențe semnificative între statele membre în ceea ce privește procedurile utilizate, condițiile de primire de care beneficiază solicitanții, nivelul de recunoaștere și tipul de protecție acordată beneficiarilor de protecție internațională. Aceste diferențe sunt cauze importante ale deplasărilor secundare și subminează obiectivul de a asigura că toți solicitanții sunt tratați în mod egal, oriunde depun cererea de protecție internațională în Uniune.
(4) În comunicarea sa din data de 6 aprilie 2016 intitulată „Posibilități de reformare a sistemului european comun de azil și de îmbunătățire a căilor legale de migrație”, Comisia a subliniat necesitatea consolidării și armonizării în continuare a SECA. De asemenea, comunicarea prezintă domeniile prioritare în care ar trebui aduse îmbunătățiri structurale SECA, și anume instituirea unui sistem sustenabil și echitabil de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, consolidarea sistemului Eurodac, realizarea unei convergențe sporite în cadrul sistemului de azil al Uniunii, prevenirea deplasărilor secundare în interiorul Uniunii și un mandat consolidat al Agenției Uniunii Europene pentru Azil instituite prin Regulamentul (UE) 2021/2303 al Parlamentului European și al Consiliului (5)(denumită în continuare „Agenția pentru azil”). Comunicarea respectivă răspunde solicitărilor Consiliului European din 18-19 februarie 2016 și 17-18 martie 2016 de a se realiza progrese în privința reformării cadrului existent al Uniunii, astfel încât să se asigure o politică umană, echitabilă și eficientă în domeniul azilului. De asemenea, comunicarea respectivă propune o cale de urmat în conformitate cu abordarea globală în materie de migrație prezentată de Parlamentul European în rezoluția sa din data de 12 aprilie 2016 referitoare la situația din Mediterana și la necesitatea unei abordări globale a migrației de către UE.
(5) Condițiile de primire continuă să varieze în mod considerabil de la un stat membru la altul, mai ales în ceea ce privește standardele de primire furnizate solicitanților. Stabilirea unor standarde de primire mai armonizate la un nivel adecvat în toate statele membre va contribui la un tratament mai echitabil al solicitanților și la o repartizare mai echitabilă a solicitanților în întreaga Uniune.
(6) Resursele Fondului pentru azil, migrație și integrare, instituit prin Regulamentul (UE) 2021/1147 al Parlamentului European și al Consiliului (6), și ale Agenției pentru Azil, ar trebui mobilizate pentru a se acorda sprijinul corespunzător statelor membre în eforturile lor de punere în aplicare a standardelor de primire stabilite în prezenta directivă, inclusiv acelor state membre al căror sistem național de azil este supus unor presiuni deosebite și disproporționate, cauzate în special de situația lor geografică sau demografică.
(7) Pentru a asigura tratamentul egal al solicitanților în întreaga Uniune, prezenta directivă ar trebui să se aplice în decursul tuturor fazelor și tipurilor de proceduri referitoare la protecția internațională, în toate locurile și centrele de cazare a solicitanților, și atât timp cât acestora li se permite să rămână pe teritoriul statelor membre în calitate de solicitanți. Este necesar să se clarifice faptul că aceste condiții materiale de primire ar trebui să fie la dispoziția solicitanților din momentul în care aceștia își exprimă dorința de a cere protecție internațională în fața funcționarilor autorităților competente, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1348 al Parlamentului European și al Consiliului (7).
(8) Ar trebui să li se acorde solicitanților, în toate cazurile, o alocație zilnică ca parte a condițiilor materiale de primire, pentru ca aceștia să beneficieze de un grad minim de autonomie în viața lor de zi cu zi. Alocația zilnică ar trebui să poată fi acordată sub forma unei sume de bani, în bonuri valorice sau în natură, de exemplu în produse, sau ca o combinație a acestora, cu condiția ca o astfel de alocație să includă și o sumă de bani.
(9) În cazul în care un solicitant se află în alt stat membru decât cel în care are obligația de a fi prezent în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1351 al Parlamentului European și al Consiliului (8), solicitantul nu ar trebui să aibă dreptul la condițiile materiale de primire, acces la piața muncii, la cursuri de limbi străine sau la formare profesională în conformitate cu prezenta directivă de la data la care solicitantul a fost notificat cu privire la o decizie de a fi transferat în statul membru responsabil. Cu excepția cazului în care se emite o decizie separată în acest sens, în decizia de transfer se precizează că condițiile de primire relevante au fost retrase. În toate cazurile, statele membre ar trebui să asigure accesul la asistență medicală și un nivel de trai pentru solicitanți care este în conformitate cu dreptul Uniunii, inclusiv cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”), precum și cu alte obligații internaționale.
(10) În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, statelor membre le revin anumite obligații în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt părți.
(11) Ar trebui să fie stabilite condiții standard pentru primirea solicitanților care să fie suficiente pentru a le garanta un nivel de trai adecvat și condiții de viață comparabile în toate statele membre. Armonizarea condițiilor de primire a solicitanților ar trebui să contribuie la limitarea deplasărilor secundare ale solicitanților, influențate de diversitatea condițiilor de primire.
(12) În vederea asigurării faptului că solicitanții au cunoștință de drepturile și obligațiile care le revin, statele membre ar trebui să le ofere în scris, sau dacă este necesar, verbal sau, dacă este cazul, în format vizual, informații referitoare la condițiile de primire prevăzute în prezenta directivă. Astfel de informații ar trebui să fie oferite cât mai curând posibil și în timp util și ar trebui să includă condițiile de primire la care au dreptul solicitanții, inclusiv solicitanții cu nevoi speciale, drepturile și obligațiile în materie de muncă, circumstanțele în care acordarea condițiilor materiale de primire poate fi restricționată la o zonă geografică sau limitată la un anumit loc precis, precum și consecințele nerespectării acestor restricții sau limitări sau ale sustragerii și situațiile în care se poate dispune luarea în custodie publică, posibilitățile de a introduce o cale de atac și de exercitare a controlului jurisdicțional și posibilitățile de acordare de asistență și reprezentare juridice. Statele membre ar trebui, în special, să informeze solicitanții cu privire la condițiile de primire la care nu au dreptul în alt stat membru decât cel în care au obligația de a fi prezenți. Un stat membru nu ar trebui să mai aibă obligația de a furniza informațiile respective în cazul în care nu mai este necesar să se asigure în mod efectiv că solicitantul beneficiază de drepturile prevăzute de prezenta directivă și că respectă obligațiile prevăzute de aceasta sau în cazul în care solicitantul nu este disponibil pentru autoritățile competente sau s-a sustras de pe teritoriul respectivului stat membru. Agenția pentru azil ar trebui să elaboreze un model de dosar cu informații standard privind condițiile de primire oferite de statele membre solicitanților în cel mai scurt timp posibil și în termen de cel mult trei zile de la prezentarea cererii sau în intervalul de timp pentru înregistrarea cererii.
(13) Normele armonizate ale Uniunii privind documentele care se eliberează solicitanților ar trebui să fie unul dintre elementele care fac mai dificilă deplasarea solicitanților în mod neautorizat în interiorul Uniunii. Statele membre ar trebui să fie în măsură să elibereze solicitanților un document de călătorie numai din motive umanitare grave justificate în mod corespunzător sau din alte motive imperative. Valabilitatea documentelor de călătorie ar trebui limitată la scopul și durata necesare pentru motivul care a determinat emiterea acestora. Motive umanitare grave ar putea, de exemplu, să fie considerate situațiile în care un solicitant trebuie să se deplaseze în alt stat pentru un tratament medical necesar care nu este disponibil în statul membru în care solicitantul are obligația de a fi prezent sau pentru a-și vizita rudele în cazuri particulare, cum ar fi vizitele făcute unor rude apropiate care sunt grav bolnave sau vizitele pentru a participa la funeraliile unei rude apropiate. Alte motive imperative ar putea include situații precum participarea la căsătoriile rudelor apropiate, călătoriile realizate în cadrul unui program de studiu sau călătoriile cu familiile substitutive. Eliberarea și utilizarea unui astfel de document de călătorie nu afectează responsabilitățile statelor membre în temeiul Regulamentului (UE) 2024/1351. Statele membre își rezervă dreptul de a evalua drepturile solicitanților de a rămâne pe teritoriul lor.
(14) Solicitanții nu au dreptul de a alege statul membru în care depun cererea. Un solicitant trebuie să ceară protecție internațională în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1351.
(15) Solicitanții au obligația de a rămâne la dispoziția autorităților competente ale statelor membre. Ar trebui să se ia măsuri adecvate pentru a se împiedica solicitanții să se sustragă. În cazul în care un solicitant s-a sustras și s-a deplasat în alt stat membru fără permisiune, este esențial, în scopul asigurării bunei funcționări a SECA, ca solicitantul să fie transferat rapid în statul membru în care acesta are obligația de a fi prezent. Până la efectuarea acestui transfer, există riscul ca solicitantul să se sustragă și, prin urmare, ar trebui să se monitorizeze îndeaproape locul în care se află acesta.
(16) Faptul că un solicitant s-a sustras anterior, deplasându-se în alt stat membru, este un factor important care trebuie luat în considerare atunci când se evaluează riscul de sustragere a solicitantului. Statele membre ar trebui să ia măsurile corespunzătoare pentru a împiedica solicitantul să se sustragă din nou și pentru a asigura faptul că acesta rămâne la dispoziția autorităților competente, odată ce solicitantul a fost transferat în statul membru în care are obligația de a fi prezent. Ar trebui, prin urmare, să se monitorizeze în continuare îndeaproape locul în care se află acesta.
(17) Statele membre ar trebui să își poată organiza în mod liber sistemele de primire. În cadrul organizării acestora, statele membre ar trebui să poată să repartizeze solicitanții în spații de cazare de pe teritoriul lor, în vederea gestionării sistemelor lor de azil și de primire. De asemenea, statele membre ar trebui să fie în măsură să instituie mecanisme de evaluare și abordare a nevoilor sistemelor lor de primire, inclusiv mecanisme de verificare a prezenței efective a solicitanților în spațiile de cazare. Aceste mecanisme nu ar trebui să restricționeze dreptul de liberă circulație al solicitanților pe teritoriul statului membru în cauză. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să ia o decizie administrativă în acest scop.
(18) În cazul în care solicitanții pot circula liber numai într-o zonă geografică a teritoriului statelor membre, statele membre ar trebui să asigure accesul efectiv al solicitanților la drepturile lor în temeiul prezentei directive și la garanțiile procedurale prevăzute de procedura de protecție internațională pentru respectiva zonă geografică. Posibilitatea de a părăsi temporar zona geografică respectivă ar trebui evaluată în mod individual, în mod obiectiv și imparțial. În cazul în care solicitantului nu i s-a acordat accesul efectiv la drepturile și garanțiile procedurale menționate în cadrul zonei geografice respective, repartizarea sa în acea zonă geografică nu ar trebui să mai fie aplicabilă.
(19) Din motive de ordine publică sau pentru a împiedica în mod eficace sustragerea solicitantului, statele membre ar trebui să fie în măsură să decidă că solicitantului i se permite să își aibă reședința doar într-un anumit loc precis, cum ar fi un centru de cazare, o casă, un apartament, un hotel sau alte localuri adaptate pentru cazarea solicitanților. O astfel de decizie nu ar trebui să aibă ca rezultat luarea în custodie publică a solicitantului. O astfel de decizie ar putea fi necesară în cazurile în care solicitantul nu a respectat obligația de a rămâne în statul membru în care are obligația de a fi prezent sau în cazurile în care solicitantul a fost transferat în statul membru în care are obligația de a fi prezent după ce s-a sustras, deplasându-se în alt stat membru. În cazul în care solicitantul are dreptul la condiții materiale de primire, respectivele condiții materiale de primire ar trebui să fie furnizate cu condiția ca solicitantul să își aibă reședința în respectivul loc precis.
(20) În cazul în care există un risc de posibilă sustragere a solicitantului sau în cazul în care este necesar să fie asigurată respectarea unor restrângeri ale libertății de circulație a solicitantului, statele membre ar putea să impună solicitanților obligația de a contacta autoritățile competente la un moment dat sau la intervale de timp rezonabile, fără a afecta în mod disproporționat drepturile solicitanților în temeiul prezentei directive.
(21) Toate deciziile care restricționează libertatea de circulație a unui solicitant ar trebui să țină cont de aspectele relevante ale situației particulare a solicitantului, inclusiv de nevoile speciale de primire ale solicitantului respectiv și de principiile necesității și proporționalității. Solicitanții ar trebui să fie informați în mod corespunzător cu privire la astfel de decizii, la procedurile de contestare și la consecințele nerespectării.
(22) Toate dispozițiile din prezenta directivă privind luarea în custodie publică, reședința și obligațiile de contactare a autorităților competente, precum și restrângerea și retragerea drepturilor sau a beneficiilor ar trebui aplicate cu respectarea principiului proporționalității, asigurându-se, în orice moment, accesul efectiv la condițiile de primire aplicabile în conformitate cu prezenta directivă, în special în ceea ce privește asistența medicală, educația, unitatea familiei și accesul la piața forței de muncă. Ar trebui să se acorde o atenție deosebită posibilului efect cumulativ al măsurilor.
(23) Ținând seama de consecințele grave pentru solicitanții care s-au sustras sau despre care se consideră că prezintă un risc de sustragere, sensul noțiunii de „sustragere” ar trebui definit astfel încât să includă atât acțiunea deliberată, cât și situația de fapt, care nu este în afara controlului solicitantului, constând în a nu rămâne la dispoziția autorităților administrative sau judiciare competente, spre exemplu prin părăsirea teritoriului statului membru unde solicitantul are obligația de a fi prezent. Statele membre ar trebui să poată considera că un solicitant s-a sustras chiar dacă anterior nu s-a considerat că solicitantul prezenta un risc de sustragere.
(24) În cazul în care statele membre definesc în legislația națională criteriile obiective care sunt relevante pentru a stabili riscul de sustragere în temeiul prezentei directive, ele pot lua în considerare factori precum: cooperarea solicitantului cu autoritățile competente sau respectarea cerințelor procedurale; legăturile solicitantului în statul membru; și faptul că cererea de protecție internațională a fost respinsă ca fiind inadmisibilă sau în mod vădit nefondată. În evaluarea globală a situației individuale a unui solicitant, o combinație de mai mulți factori oferă adesea baza pentru a determina dacă există un risc de sustragere.
(25) Ar trebui să se considere că un solicitant nu mai este la dispoziția autorităților competente în cazul în care acesta nu răspunde la solicitările legate de procedurile instituite în temeiul Regulamentului (UE) 2024/1348 sau de procedura prevăzută în Regulamentul (UE) 2024/1351, cu excepția cazului în care solicitantul furnizează motive adecvate pentru a justifica faptul că nu a putut să răspundă la aceste solicitări, de exemplu motive medicale sau situații neprevăzute care sunt în afara controlului său.
(26) Măsura luării în custodie publică a solicitanților ar trebui aplicată în conformitate cu principiul fundamental conform căruia persoanele nu ar trebui să fie luate în custodie publică pentru unicul motiv că solicită protecție internațională, în special în conformitate cu obligațiile juridice internaționale ale statelor membre și în special cu articolul 31 din Convenția de la Geneva. Solicitanții ar trebui să poată fi luați în custodie publică numai în condițiile excepționale, foarte clar definite, prevăzute de prezenta directivă și respectând principiile necesității și proporționalității cu privire atât la modalitatea, cât și la scopul unei astfel de luări în custodie publică. Luarea în custodie publică a solicitanților în temeiul prezentei directive ar trebui să fie dispusă numai în scris de autorități judiciare sau administrative, prezentându-se motivele pe care se întemeiază, inclusiv în cazurile în care persoana se află deja în custodie publică atunci când prezintă cererea de protecție internațională. Atunci când un solicitant este luat în custodie publică, acesta ar trebui să aibă acces efectiv la garanțiile procedurale necesare, precum controlul jurisdicțional și dreptul de a beneficia de asistență și reprezentare juridice gratuite, dacă este cazul în temeiul prezentei directive.
(27) Un termen maxim acceptabil pentru controlul jurisdicțional al luării în custodie publică ar trebui stabilit în funcție de circumstanțele fiecărui caz, ținând seama de complexitatea procedurii, precum și de diligența demonstrată de autoritățile competente, de orice întârziere cauzată de persoana luată în custodie publică și de orice alți factori care cauzează întârzieri pentru care statul membru nu poate fi considerat responsabil.
(28) În cazul în care unui solicitant i s-a permis să își aibă reședința doar într-un anumit loc precis, dar el nu s-a conformat acestei obligații, este necesar să existe în continuare un risc de posibilă sustragere a solicitantului pentru ca acesta să fie luat în custodie publică. În toate circumstanțele, ar trebui să se acorde o atenție specială asigurării faptului că durata luării în custodie publică este proporțională și că aceasta încetează de îndată ce obligația care îi revine solicitantului a fost îndeplinită sau nu mai există motive pentru a crede că solicitantul nu va îndeplini acea obligație. Solicitantul ar trebui, de asemenea, să fi fost informat cu privire la obligația în cauză și la consecințele nerespectării acesteia.
(29) În ceea ce privește procedurile administrative referitoare la motivele luării în custodie publică, noțiunea de „atenție cuvenită” impune statelor membre, ca o condiție minimă, să ia măsuri concrete și eficace pentru a se asigura că timpul necesar pentru verificarea motivelor luării în custodie publică este cât mai scurt posibil, precum și că există o perspectivă reală pentru ca o astfel de verificare să fie realizată cu succes în cel mai scurt timp posibil. Luarea în custodie publică nu ar trebui să depășească timpul care este necesar în mod rezonabil pentru finalizarea procedurilor administrative relevante.
(30) Motivele luării în custodie publică prevăzute în prezenta directivă nu aduc atingere altor motive de luare în custodie publică, inclusiv motivelor luării în custodie publică din cadrul procedurilor penale, care sunt aplicabile în temeiul dreptului intern și care nu sunt legate de cererea de protecție internațională a unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid.
(31) Solicitanții care se află în custodie publică ar trebui să primească un tratament care să respecte pe deplin demnitatea umană și primirea lor ar trebui să fie concepută special pentru a răspunde nevoilor acestora în situația respectivă. În special, statele membre ar trebui să asigure aplicarea articolului 24 din Cartă și a articolului 37 din Convenția Organizației Națiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului.
(32) Pot exista cazuri în care nu este posibil, în practică, să se asigure imediat anumite garanții de primire în materie de custodie publică, de exemplu din cauza amplasamentului geografic sau a structurii specifice a centrului de custodie publică. Orice derogare de la garanțiile respective ar trebui să aibă un caracter temporar și ar trebui să se aplice numai în circumstanțele stabilite în prezenta directivă. Derogările ar trebui să se aplice numai în circumstanțe excepționale și să fie justificate în mod corespunzător, ținând seama de circumstanțele fiecărui caz în parte, inclusiv de nivelul de gravitate al derogării aplicate, de durata acesteia și de impactul acesteia asupra solicitantului în cauză.
(33) În vederea unei mai bune asigurări a integrității fizice și psihologice a solicitanților, luarea în custodie publică ar trebui să fie o măsură la care se recurge în ultimă instanță și solicitanții ar trebui să poată fi luați în custodie publică numai după ce au fost examinate în mod corespunzător toate măsurile neprivative de libertate alternative luării în custodie publică. Obligația de a examina respectivele măsuri alternative nu ar trebui să conducă neapărat la utilizarea măsurii de luare în custodie publică atunci când nu pot fi aplicate în mod eficace astfel de măsuri alternative, cum ar fi obligațiile legate de ședere și de contactare a autorităților competente. Orice decizie de luare în custodie publică ar trebui să indice motivele pentru care nu au putut fi aplicate în mod eficace alte măsuri alternative mai puțin coercitive. Orice măsură alternativă luării în custodie publică ar trebui să respecte drepturile fundamentale ale omului în cazul solicitanților.
(34) Pentru a asigura respectarea garanției de procedură care constă în posibilitatea de a contacta organizații sau grupuri de persoane care acordă asistență juridică, ar trebui să se furnizeze informații privind organizațiile și grupurile de persoane respective.
(35) Atunci când iau decizii cu privire la condițiile de cazare, statele membre ar trebui să țină seama în mod corespunzător de interesul superior al copilului, precum și de situațiile speciale ale oricărui solicitant care depinde de membrii de familie sau de rude apropiate, cum ar fi frații minori necăsătoriți sau surorile minore necăsătorite, care sunt deja prezente în statul membru.
(36) Statele membre ar trebui să poată recurge la soluții temporare de cazare cu un standard mai scăzut în cazurile în care capacitățile de cazare disponibile în mod normal sunt temporar epuizate. Statele membre ar trebui, de asemenea, să fie în măsură să recurgă la respectivele soluții temporare de cazare dacă, din cauza unui număr disproporționat de persoane care urmează să fie cazate sau, ca urmare a unei catastrofe naturale sau antropice, capacitățile de cazare disponibile în mod obișnuit sunt temporar indisponibile. Statele membre ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a oferi astfel de soluții de cazare temporară în clădiri cu structuri fixe, pe cât posibil.
(37) Primirea persoanelor cu nevoi speciale de primire ar trebui să fie o preocupare majoră a autorităților naționale pentru a asigura faptul că o astfel de primire este concepută special pentru a putea răspunde nevoilor speciale ale acestora în materie de primire. Atunci când asigură cazare, statele membre ar trebui să asigure, pe cât posibil, prevenirea agresiunilor și a violenței, inclusiv a actelor de violență cu motivații sexuale, de gen, rasiste sau religioase. Violența cu motiv religios implică, de asemenea, violență îndreptată împotriva persoanelor care nu au o credință religioasă sau care au renunțat la credința lor religioasă.
(38) În aplicarea prezentei directive, statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a asigura respectarea deplină a principiilor apărării interesului superior al copilului și unității familiei, în conformitate cu dispozițiile Cartei, ale Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 1989, ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, după caz, ale Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice.
(39) Condițiile de primire trebuie să fie adaptate situației specifice a minorilor și nevoilor lor speciale de primire, indiferent dacă aceștia sunt neînsoțiți sau cu familia, ținând seama în mod corespunzător de securitatea lor, inclusiv de securitatea împotriva violenței sexuale și bazate pe gen, precum și de asistența de care au nevoie din punct de vedere fizic și emoțional, și să fie furnizate într-un mod care să încurajeze dezvoltarea lor generală.
(40) Ca regulă generală, minorii nu ar trebui luați în custodie publică. Aceștia ar trebui să fie plasați în spații de cazare adecvate adaptate minorilor inclusiv, după caz, în centre comunitare de plasament, în condiții neprivative de libertate. Având în vedere impactul negativ al luării în custodie publică asupra minorilor, o astfel de măsură ar trebui să fie utilizată, în conformitate cu dreptul Uniunii, numai în circumstanțe excepționale, atunci când acest lucru este strict necesar, ca măsură de ultimă instanță și pentru o perioadă cât mai scurtă posibil, după ce s-a stabilit că alte măsuri alternative mai puțin coercitive nu pot fi aplicate în mod eficace și după ce luarea în custodie publică este evaluată ca fiind în interesul superior al minorilor. Minorii nu ar trebui niciodată să fie plasați în închisori sau în alte facilități utilizate în scopul aplicării legii. Minorii nu ar trebui să fie separați de părinții lor sau de persoanele care au grijă de ei, iar principiul unității familiei ar trebui, în general, să conducă la utilizarea unor alternative adecvate la luarea în custodie publică a familiilor cu minori, astfel încât acestora să li se ofere spații de cazare adecvate. În plus, ar trebui făcut tot posibilul pentru a asigura disponibilitatea și accesibilitatea unei game viabile de alternative adecvate la luarea în custodie publică a minorilor. În acest context, statele membre trebuie să țină seama de Declarația de la New York pentru refugiați și migranți din 19 septembrie 2016, de îndrumările relevante cu valoare de normă ale Organizației Națiunilor Unite din partea organismului de monitorizare a tratatelor cu privire la Convenția Organizației Națiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului, precum și de jurisprudența relevantă.
(41) În comunicarea sa din 12 aprilie 2017 intitulată „Protecția copiilor migranți”, Comisia a subliniat că statele membre trebuie să instituie garanții adecvate pentru a proteja toți copiii migranți prezenți pe teritoriul lor, inclusiv prin adoptarea unor măsuri care să asigure că copiii beneficiază de cazare adecvată și sigură, precum și de serviciile de asistență necesare pentru a asigura interesul superior al acestora și bunul lor tratament, în conformitate cu obligațiile statelor membre care decurg din dreptul intern, al Uniunii și din cel internațional.
(42) Reprezentanții joacă un rol esențial în garantarea accesului la drepturi în temeiul prezentei directive și în protejarea interesului superior al tuturor copiilor neînsoțiți. Desemnarea timpurie a reprezentanților este esențială pentru abordarea situației de dispariție a copiilor migranți în Uniune. Statele membre ar trebui să asigure desemnarea cât mai timpurie a reprezentanților, în conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului, pentru a asigura astfel că copiii neînsoțiți beneficiază pe deplin de drepturile lor de solicitanți de protecție internațională acordate în temeiul prezentei directive.
(43) Rolul principal al unui reprezentant ar trebui să fie să garanteze interesul superior al minorului și să-l reprezinte, să-i acorde asistență sau să acționeze în numele unui minor neînsoțit. Reprezentantul ar trebui să fie în măsură să explice informațiile furnizate minorului neînsoțit, să asigure legătura cu autoritățile competente pentru a asigura accesul imediat al minorului neînsoțit la condițiile materiale de primire și la asistența medicală și să-l reprezinte, să-i acorde asistență sau, în conformitate cu dreptul intern, să acționeze în numele minorului neînsoțit, pentru a se asigura că respectivul minor neînsoțit poate beneficia de drepturile și respecta obligațiile stabilite în prezenta directivă. Reprezentanții ar trebui desemnați în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern.
(44) Statele membre ar trebui să desemneze un reprezentant în cazul în care cererea este prezentată de o persoană care se declară minoră și care este neînsoțită. Un reprezentant ar trebui desemnat, de asemenea, în cazurile în care autoritățile competente au motive obiective de a crede că persoana respectivă este minoră, având în vedere semnele vizibile, comportamentul sau declarațiile relevante. În cazul în care un stat membru a ajuns la concluzia că o persoană care susține că este minoră are fără îndoială peste 18 ani, nu este nevoie să se desemneze un reprezentant.
(45) Până la desemnarea reprezentantului, statele membre ar trebui să desemneze o persoană care să fie în măsură să acționeze în mod provizoriu ca reprezentant în temeiul prezentei directive. Persoana respectivă poate fi, de exemplu, un angajat al unui centru de cazare, al unui centru de îngrijire a copiilor, al serviciilor sociale sau al unei alte organizații de profil, desemnate să îndeplinească sarcina unui reprezentant. Persoanele ale căror interese intră în conflict sau ar putea eventual intra în conflict cu cele ale minorului neînsoțit nu ar trebui să fie desemnate pentru a îndeplini provizoriu funcția de reprezentant. De asemenea, este important ca această persoană să fie imediat informată atunci când o cerere de protecție internațională este prezentată de către un minor neînsoțit.
(46) Statele membre ar trebui să se asigure că solicitanții primesc asistența medicală necesară, fie că aceasta este acordată de medici generaliști sau specialiști, după caz. Asistența medicală necesară ar trebui să fie de o calitate corespunzătoare și să includă, cel puțin, asistența medicală de urgență și tratamentul de bază al bolilor, inclusiv al afecțiunilor mintale grave, precum și serviciile de sănătate sexuală și reproductivă care sunt esențiale pentru tratarea unei probleme fizice grave. Pentru a răspunde preocupărilor în materie de sănătate publică în ceea ce privește prevenirea bolilor și a proteja sănătatea solicitanților, accesul acestora la asistență medicală ar trebui să includă, de asemenea, tratamentul medical preventiv, cum ar fi vaccinările. Statele membre ar trebui să fie în măsură, de asemenea, să impună solicitanților obligația de a se supune unui examen medical din motive de sănătate publică. Rezultatele examenului medical nu ar trebui să influențeze evaluarea cererilor de protecție internațională, care ar trebui să se efectueze întotdeauna în mod obiectiv, imparțial și de la caz la caz în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1348.
(47) Ar trebui să fie posibil ca dreptul unui solicitant la condiții materiale de primire în temeiul prezentei directive să poată fi restrâns în anumite circumstanțe, cum ar fi în cazul în care solicitantul s-a sustras din statul membru în care acesta are obligația de a fi prezent, deplasându-se în alt stat membru. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să asigure solicitanților, în toate circumstanțele, acces la asistență medicală și un nivel de trai în conformitate cu dreptul Uniunii, inclusiv cu Carta și cu alte obligații internaționale, printre care Convenția Organizației Națiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului. Statele membre ar trebui să asigure în special satisfacerea nevoilor de subzistență și a nevoilor de bază ale solicitantului atât în ceea ce privește siguranța fizică și demnitatea, cât și privind relațiile interpersonale, ținând seama în mod corespunzător de vulnerabilitățile inerente ale persoanei respective ca solicitant de protecție internațională și de cele ale familiei sale sau ale persoanei în grija căreia se află. De asemenea, ar trebui să se acorde atenția cuvenită solicitanților cu nevoi speciale de primire. Ar trebui să se țină seama, de asemenea, de nevoile specifice ale solicitanților care au suferit violențe sexuale sau de gen, în special ale femeilor, inclusiv prin asigurarea accesului, în diferitele etape ale procedurii de protecție internațională, la asistență medicală, la asistență juridică, precum și la consiliere pentru depășirea traumelor și asistență psihosocială corespunzătoare.
(48) Ar trebui să se țină seama de nevoile specifice ale minorilor, în special în ceea ce privește respectarea dreptului copilului la educație și accesul la asistență medicală. Copiii minori ai solicitanților și solicitanții care sunt minori ar trebui să beneficieze de același acces la educație ca și resortisanții statelor membre și în condiții similare. Nu este necesar ca acest acces să fie oferit în timpul vacanțelor școlare. Educația lor ar trebui, în general, să fie integrată cu cea a resortisanților statelor membre și să aibă aceeași calitate. Statele membre ar trebui, de asemenea, să asigure continuitatea studiilor minorilor, atât timp cât nu se execută o măsură de expulzare împotriva lor sau a părinților lor.
(49) Având în vedere Carta, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența relevantă, precum și pentru a nu discrimina membrii familiei pe criteriul locului în care s-a format familia, noțiunea de familie ar trebui să includă, de asemenea, familiile formate în afara țării de origine a solicitanților, dar înainte de sosirea lor pe teritoriul statelor membre.
(50) Pentru a promova autonomia solicitanților și a limita discrepanțele mari între statele membre, este esențial să se stabilească norme clare privind accesul solicitanților la piața muncii și să se asigure faptul că acest acces este efectiv, neimpunând condiții care în fapt îl împiedică pe solicitant să își caute un loc de muncă, nerestricționând în mod nejustificat accesul la sectoare specifice ale pieței muncii, la timpul de lucru al solicitantului și neintroducând formalități administrative nerezonabile. Solicitanții care au acces efectiv la piața forței de muncă și cărora li s-a permis să își aibă reședința numai într-un anumit loc precis ar trebui să aibă posibilitatea de a căuta un loc de muncă într-o distanță rezonabilă de respectivul loc. În cazul în care contractul de muncă al solicitantului impune acest lucru, statele membre ar trebui să poată permite solicitantului să părăsească teritoriul propriu pentru a-și îndeplini obligațiile profesionale specifice într-un alt stat membru, în conformitate cu dreptul intern. Testele pieței muncii utilizate pentru a acorda prioritate propriilor resortisanți sau altor cetățeni ai Uniunii ori resortisanților țărilor terțe sau apatrizilor aflați în situație de ședere legală în statul membru în cauză nu ar trebui să împiedice accesul efectiv al solicitanților la piața muncii și ar trebui să fie puse în aplicare fără a aduce atingere principiului preferinței acordate cetățenilor Uniunii, astfel cum este exprimat în dispozițiile relevante ale actelor de aderare aplicabile.
(51) Accesul la piața muncii ar trebui să îi confere solicitantului dreptul de a căuta un loc de muncă. Statele membre au, de asemenea, posibilitatea de a permite solicitanților să desfășoare o activitate independentă.
(52) Pentru a spori perspectivele de integrare și autonomia solicitanților, se încurajează un acces mai rapid la piața muncii în cazul în care este probabil ca cererea să fie întemeiată, inclusiv atunci când examinării cererii i s-a acordat prioritate în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1348. Statele membre ar trebui, prin urmare, să aibă în vedere reducerea acestei perioade de timp cât mai mult posibil în cazurile în care este probabil ca cererea să fie întemeiată. Accesul la piața forței de muncă nu ar trebui acordat sau, în cazul în care este deja acordat, ar trebui retras atunci când cererea de protecție internațională depusă de un solicitant este probabil să fie neîntemeiată și face, prin urmare, obiectul unei proceduri de examinare accelerate, inclusiv în cazurile în care solicitantul nu a comunicat informații sau documente relevante cu privire la identitatea sa.
(53) Odată ce li s-a acordat accesul la piața muncii, solicitanții ar trebui să aibă dreptul la un set comun de drepturi, în temeiul egalității de tratament cu resortisanții statului membru în cauză. Condițiile de muncă ar trebui să acopere cel puțin remunerarea și concedierea, cerințele privind sănătatea și securitatea la locul de muncă, orele de lucru, concediul și zilele libere, ținând seama de acordurile colective în vigoare. Astfel de solicitanți ar trebui să beneficieze, de asemenea, de egalitate de tratament în ceea ce privește libertatea de asociere și de afiliere, educația și formarea profesională, recunoașterea calificărilor profesionale și, în ceea ce privește solicitanții angajați, securitatea socială. Statele membre au posibilitatea de a acorda un tratament egal și solicitanților care desfășoară o activitate independentă. Statele membre trebuie să depună toate eforturile pentru a preveni exploatarea solicitanților sau orice formă de discriminare împotriva acestora la locul de muncă prin practici de muncă nedeclarată și alte forme de exploatare gravă a forței de muncă.
(54) Odată ce solicitanții dobândesc accesul la piața muncii, un stat membru ar trebui să recunoască, în același mod ca și pentru cetățenii Uniunii, calificările profesionale dobândite de un solicitant în alt stat membru și ar trebui să ia în considerare calificările dobândite într-o țară terță în conformitate cu Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului (9). Ar trebui să se aibă în vedere măsuri pentru a se remedia în mod eficace dificultățile practice întâmpinate de solicitanți în ceea ce privește autentificarea diplomelor, a certificatelor sau a altor titluri oficiale de formare străine, în special în cazurile în care solicitanții nu pot prezenta documentele justificative și nici nu pot suporta costurile aferente procedurilor de recunoaștere.
(55) În ceea ce privește solicitanții încadrați în muncă, se aplică ramurile de securitate socială menționate la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (10).
(56) Având în vedere eventualul caracter temporar al șederii solicitanților și fără a aduce atingere Regulamentului (UE) nr. 1231/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (11), statele membre ar trebui să poată exclude prestațiile de securitate socială care nu depind de perioadele de activitate profesională sau de contribuții de la aplicarea egalității de tratament între solicitanți și propriii resortisanți. De asemenea, statele membre ar trebui să poată restricționa aplicarea egalității de tratament în ceea ce privește educația și formarea profesională, precum și recunoașterea calificărilor formale. În plus, statele membre ar trebui să fie, de asemenea, în măsură să limiteze dreptul la libertatea de asociere și de afiliere prin excluderea solicitanților de la participarea la gestionarea anumitor organisme și de la deținerea unei funcții publice.
(57) Dreptul Uniunii nu limitează competența statelor membre de a-și organiza sistemele de securitate socială. În lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, fiecare stat membru stabilește condițiile în care se acordă prestațiile de asigurări sociale, precum și cuantumul acestor prestații și durata perioadei în care se acordă. Totuși, atunci când își exercită această competență, statele membre respectă dreptul Uniunii.
(58) Competențele lingvistice sunt importante pentru ca solicitanții să poată avea un nivel de trai adecvat. Competențele respective constituie, de asemenea, un factor de descurajare a deplasărilor secundare. Prin urmare, statele membre ar trebui să asigure sau să faciliteze accesul la cursuri de limbă, în măsura în care consideră că aceste cursuri sunt adecvate pentru a contribui la îmbunătățirea capacității unui solicitant de a acționa în mod autonom și de a interacționa cu autoritățile competente.
(59) Dreptul la tratament egal nu ar trebui să genereze drepturi în legătură cu situații care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
(60) Pentru a se asigura că condiții materiale de primire acordate solicitanților respectă principiile prevăzute în prezenta directivă, este necesar să se clarifice mai în detaliu natura acestor condiții, care ar trebui să includă nu numai cazare, hrană și îmbrăcăminte, ci și produse de igienă personală. De asemenea, este necesar ca statele membre să stabilească nivelul condițiilor materiale de primire furnizate sub formă de alocații financiare sau de bonuri valorice pe baza unor referințe relevante aplicate pentru a asigura resortisanților un nivel de trai adecvat, cum ar fi, în funcție de contextul național, prestațiile de venit minim, salariile minime, pensiile minime, prestațiile de șomaj și prestațiile de asistență socială. Cu toate acestea, nu este necesar ca suma acordată solicitanților să fie aceeași ca pentru resortisanți. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a aplica solicitanților un tratament mai puțin favorabil în raport cu proprii resortisanți, după cum se precizează în prezenta directivă. De asemenea, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a adapta nivelul alocațiilor financiare sau al bonurilor valorice acordate solicitanților din regiunile menționate la articolul 349 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), cu condiția ca standardul prevăzut în prezenta directivă pentru condițiile de primire să fie asigurat.
(61) Pentru a limita posibilitatea de a abuza de sistemul de primire, statele membre ar trebui să fie în măsură să furnizeze condiții materiale de primire numai în măsura în care solicitanții nu dispun de mijloace suficiente pentru a se întreține. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a impune solicitanților cu mijloace suficiente să suporte, să ramburseze sau să contribuie la costul condițiilor materiale de primire sau al asistenței medicale primite, inclusiv prin garanții financiare. Se poate considera că solicitanții dispun de mijloace suficiente pentru a se întreține dacă, de exemplu, au lucrat o perioadă rezonabilă de timp. Atunci când evaluează resursele unui solicitant și impun acestuia obligația de a suporta sau de a contribui la costurile condițiilor materiale de primire sau ale asistenței medicale primite, statele membre ar trebui să respecte principiul proporționalității și să țină seama de situația personală a solicitantului și de necesitatea de a-i respecta acestuia demnitatea sau integritatea personală, inclusiv nevoile sale speciale de primire. Nu ar trebui să se impună solicitanților obligația de a suporta sau de a contribui la costurile asistenței medicale de care au nevoie, atunci când asistența medicală este oferită în mod gratuit resortisanților statelor membre. Solicitanților nu ar trebui să li se solicite să contracteze împrumuturi pentru a plăti pentru condiții de primire.
(62) Ar trebui, de asemenea, să se prevină posibila utilizare abuzivă a sistemului de primire, prin precizarea circumstanțelor în care condițiile materiale de primire pot fi limitate sau retrase. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a reduce sau de a retrage alocația zilnică de cheltuieli sau, în cazul în care acest lucru este justificat în mod corespunzător și proporțional, de a reduce alte condiții materiale de primire atunci când sunt îndeplinite anumite condiții, inclusiv în cazul în care solicitantul nu cooperează cu autoritățile competente sau nu respectă cerințele procedurale stabilite de acestea. Se poate considera că a avut loc un caz de necooperare sau de nerespectare în special în situațiile în care: solicitanții nu se prezintă la termenele fixate sau nu respectă obligațiile de contactare a autorităților competente din motive care nu sunt în afara controlului lor; solicitanții nu au depus cererea de protecție internațională în conformitate cu dispozițiile din Regulamentul (UE) 2024/1348, în pofida faptului că au avut posibilitatea efectivă să facă acest lucru; sau solicitanții nu respectă cererile de a furniza informații pentru a facilita procesul de identificare, inclusiv prin refuzul de a furniza date biometrice sau informații de contact necesare sau prin refuzul de a coopera în timpul procedurilor de examinare medicală. Statele membre ar trebui, de asemenea, în cazul în care acest lucru este justificat în mod corespunzător și este proporțional, să aibă posibilitatea de a retrage alte condiții materiale de primire în cazurile în care solicitantul a încălcat în mod grav sau repetat regulile centrului de cazare sau a avut un comportament violent sau amenințător în centrul de cazare. Statele membre ar trebui să asigure întotdeauna tuturor solicitanților un nivel de trai în conformitate cu dreptul Uniunii, inclusiv cu Carta, precum și cu obligațiile internaționale, ținând seama de solicitanții cu nevoi speciale de primire și de interesul superior al minorului.
(63) Statele membre au posibilitatea de a aplica alte sancțiuni, inclusiv măsuri disciplinare în conformitate cu regulile centrului de cazare, în măsura în care aceste sancțiuni nu contravin prezentei directive.
(64) Statele membre ar trebui să instituie mecanisme corespunzătoare de orientare, monitorizare și control al condițiilor lor de primire. Pentru a asigura condiții de primire comparabile, statele membre ar trebui să aibă obligația de a ține seama, în cadrul sistemelor lor de monitorizare și control, de standardele operaționale disponibile și neobligatorii, de indicatorii, orientările și cele mai bune practici privind condițiile de primire elaborate de Agenția pentru azil. Atât timp cât condițiile materiale de primire oferă un nivel de trai adecvat, condițiile din spațiile de cazare a solicitanților pot fi considerate adecvate, chiar și în cazul în care acestea diferă de la un spațiu la altul. Ar trebui să fie asigurate eficiența sistemelor de primire naționale și cooperarea dintre statele membre în ceea ce privește primirea solicitanților, inclusiv prin intermediul rețelei autorităților de primire a Agenției pentru azil.
(65) Ar trebui să fie încurajată coordonarea adecvată dintre autoritățile competente cu privire la primirea solicitanților și, prin urmare, ar trebui să fie favorizate relațiile armonioase între comunitățile locale și centrele de cazare.
(66) Experiența arată că, în cazurile în care statele membre se confruntă cu un număr disproporționat de solicitanți de protecție internațională, este necesară o planificare de urgență pentru a se asigura, pe cât posibil, primirea corespunzătoare a solicitanților. Ar trebui să se monitorizeze și să se evalueze dacă măsurile prevăzute în planurile de urgență ale statelor membre sunt corespunzătoare. Planificarea de urgență face parte integrantă din procesele de planificare ale statelor membre și nu poate fi considerată o activitate excepțională.
(67) Agenția pentru azil ar trebui să acorde asistență statelor membre în elaborarea și revizuirea planurilor lor de urgență, cu acordul statelor membre în cauză. Planurile de urgență ar trebui să constea dintr-un set cuprinzător de măsuri necesare pentru a face față unei eventuale presiuni disproporționate asupra sistemelor de primire ale statelor membre și pentru a spori eficiența acestora. În sensul prezentei directive, situația de presiune disproporționată poate fi caracterizată de un aflux brusc și masiv de resortisanți ai unor țări terțe și apatrizi, astfel încât acesta impune sarcini extreme chiar și asupra unui sistem de primire bine pregătit. Pentru a asigura o mai bună pregătire pentru o astfel de situație, modelul elaborat de Agenția pentru azil ar trebui să includă orientări cu privire la modul de identificare a posibilelor scenarii, a impactului pe care îl pot avea scenariile respective, a acțiunilor ce trebuie întreprinse și a resurselor disponibile pentru a reacționa la scenariile în cauză.
(68) Statele membre ar trebui să poată prevedea sau menține dispoziții mai favorabile pentru resortisanții țărilor terțe și pentru apatrizii care solicită unui stat membru protecție internațională.
(69) Statele membre sunt invitate să aplice dispozițiile prezentei directive procedurilor de examinare a cererilor privind acordarea unei alte forme de protecție decât cele prevăzute în Regulamentul (UE) 2024/1347 al Parlamentului European și al Consiliului (12).
(70) Punerea în aplicare a prezentei directive ar trebui evaluată periodic. Statele membre ar trebui să furnizeze Comisiei informațiile necesare pentru ca aceasta să își poată îndeplini obligațiile de raportare prevăzute de prezenta directivă.
(71) Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume stabilirea unor standarde armonizate pentru condițiile de primire a solicitanților în statele membre, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre dar, având în vedere amploarea și efectele acțiunii, acesta poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului respectiv.
(72) În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (13), statele membre s-au angajat ca, în cazuri justificate, să transmită alături de notificarea măsurilor lor de transpunere și unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că transmiterea unor astfel de documente este justificată.
(73) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la TUE și la TFUE, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul menționat, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei directive, aceasta nu este obligatorie pentru respectivul stat membru și nu i se aplică.
(74) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, aceasta nu este obligatorie pentru respectivul stat membru și nu i se aplică.
(75) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Cartă. Prezenta directivă urmărește, în special, garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1, 4, 6, 7, 18, 21, 24 și 47 din Cartă și trebuie să fie pusă în aplicare în mod corespunzător.
(76) Obligația de a transpune prezenta directivă în dreptul intern ar trebui să fie limitată la dispozițiile care reprezintă o modificare de substanță față de directiva anterioară. Obligația de a transpune dispozițiile care nu au făcut obiectul unor modificări se efectuează în temeiul directivei anterioare.
(77) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern a directivei menționate în anexa I,