Recitale
(1) Acordul privind transportul aerian dintre Comunitatea Europeană și statele sale membre, pe de o parte, și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte (1) (denumit în continuare „acordul privind transportul aerian UE-SUA”), a fost semnat la 25 și 30 aprilie 2007, ca urmare a adoptării Deciziei 2007/339/CE a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene, reuniți în cadrul Consiliului (2). Acesta s-a aplicat cu titlu provizoriu începând cu 30 martie 2008 și a fost încheiat prin Decizia (UE) 2020/1110 a Consiliului (3). A intrat în vigoare la 29 iunie 2020. A fost modificat prin Protocolul de modificare a Acordului privind transportul aerian dintre Statele Unite ale Americii și Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, semnat la 25 și 30 aprilie 2007 (4) (denumit în continuare „protocolul”), din 24 iunie 2010, care a intrat în vigoare la 5 mai 2022. Protocolul prevede aderarea țărilor terțe la acordul privind transportul aerian UE-SUA.
(2) Islanda și Norvegia sunt membre pe deplin integrate ale pieței unice a aviației europene prin Acordul privind Spațiul Economic European. În 2007, aceste două țări au solicitat oficial aderarea la acordul privind transportul aerian UE-SUA. În conformitate cu articolul 18 alineatul (5) din acordul privind transportul aerian UE-SUA, comitetul mixt instituit în temeiul respectivului acord a propus, în cadrul reuniunii sale din 16 noiembrie 2010, un acord privind transportul aerian între Statele Unite ale Americii, ca primă parte, Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, ca a doua parte, Islanda, ca a treia parte, și Regatul Norvegiei, ca a patra parte (denumit în continuare „acordul de aderare”).
(3) Comisia a negociat un acord auxiliar între Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, ca primă parte, Islanda, ca a doua parte, și Regatul Norvegiei, ca a treia parte, privind aplicarea Acordului privind transportul aerian dintre Statele Unite ale Americii, ca primă parte, Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, ca a doua parte, Islanda, ca a treia parte, și Regatul Norvegiei, ca a patra parte (denumit în continuare „acordul auxiliar”).
(4) La 2 mai 2011, Comisia a adoptat o propunere de decizie a Consiliului privind semnarea, în numele Uniunii, și aplicarea provizorie a acordului de aderare și a acordului auxiliar.
(5) La 16 iunie 2011, Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene, reuniți în cadrul Consiliului, au adoptat Decizia 2011/708/UE (5) privind semnarea, în numele Uniunii, și aplicarea provizorie a acordului de aderare (6) și a acordului auxiliar (7). Articolul 3 din decizia respectivă prevede aplicarea provizorie atât a acordului de aderare, cât și a acordului auxiliar începând de la data semnării, și anume 21 iunie 2011. De la această dată, cele două acorduri se aplică cu titlu provizoriu.
(6) În hotărârea sa din 28 aprilie 2015 în cauza C-28/12, Comisia/Consiliul (8) (denumită în continuare „hotărârea”), Curtea de Justiție a anulat Decizia 2011/708/UE, pe motiv că Consiliul nu ar putea să autorizeze din punct de vedere juridic semnarea și aplicarea provizorie a acordului de aderare și a acordului auxiliar într-un singur act, împreună cu reprezentanții guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului. Curtea a menținut efectele Deciziei 2011/708/UE până la intrarea în vigoare, într-un termen rezonabil de la data pronunțării hotărârii, a unei noi decizii, care urmează să fie adoptată de Consiliu în temeiul articolului 218 alineatele (5) și (8) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(7) Pentru a se conforma hotărârii, Consiliul ar trebui să adopte o nouă decizie privind semnarea și aplicarea provizorie a acordului de aderare și a acordului auxiliar, sub rezerva încheierii acestora la o dată ulterioară,