Recitale
(1) Articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului (3) prevede cerințe foarte generale cu privire la elementele structurale ale obligațiunilor garantate. Aceste cerințe se limitează la necesitatea ca obligațiunile garantate să fie emise de o instituție de credit care își are sediul social într-un stat membru și face obiectul unei supravegheri publice speciale și unui mecanism de recurs dual. Cadrele naționale ale obligațiunilor garantate abordează aceste aspecte, reglementându-le mult mai în detaliu. Cadrele naționale respective conțin și alte dispoziții structurale, mai precis norme privind componența portofoliului de acoperire, criteriile de eligibilitate a activelor, posibilitatea de a pune în comun activele și obligațiile de transparență și de raportare, precum și norme privind minimizarea riscului de lichiditate. Abordările statelor membre în materie de reglementare diferă, de asemenea, în ceea ce privește fondul. În mai multe state membre nu există niciun cadru național specific pentru obligațiunile garantate. În consecință, principalele elemente structurale pe care obligațiunile garantate emise în Uniune trebuie să le respecte nu sunt încă prevăzute în dreptul Uniunii.
(2) Articolul 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (4) adaugă condiții suplimentare față de cele menționate la articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE pentru obținerea tratamentului preferențial în ceea ce privește cerințele de capital, care permit instituțiilor de credit să dețină mai puțin capital atunci când investesc în obligațiuni garantate decât atunci când investesc în alte active. Deși aceste cerințe suplimentare sporesc gradul de armonizare al obligațiunilor garantate în Uniune, ele servesc scopului specific de a stabili condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca investitorii în obligațiuni garantate să primească un astfel de tratament preferențial și nu sunt aplicabile în afara cadrului Regulamentului (UE) nr. 575/2013.
(3) Alte acte juridice ale Uniunii, cum ar fi Regulamentele delegate (UE) 2015/35 (5) și (UE) 2015/61 (6) ale Comisiei și Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului (7), fac de asemenea trimitere la definiția prevăzută în Directiva 2009/65/CE ca referință pentru identificarea obligațiunilor garantate care pot beneficia de tratamentul preferențial pentru investitorii în obligațiuni garantate, acordat în temeiul respectivelor acte. Cu toate acestea, textul actelor respective diferă în funcție de scopul și de obiectul lor și, prin urmare, termenul „obligațiuni garantate” nu este utilizat în mod consecvent.
(4) În linii mari, tratamentul obligațiunilor garantate poate fi considerat armonizat în ceea ce privește condițiile privind investițiile în obligațiuni garantate. Cu toate acestea, există o lipsă de armonizare la nivelul Uniunii în ceea ce privește condițiile privind emisiunea de obligațiuni garantate, ceea ce are mai multe consecințe. În primul rând, se acordă un tratament preferențial egal unor instrumente care pot fi diferite în ceea ce privește natura lor, precum și nivelul lor de risc și nivelul protecției investitorilor pe care îl oferă. În al doilea rând, diferențele dintre cadrele naționale sau absența unui astfel de cadru, și lipsa unei definiții a obligațiunilor garantate, stabilită de comun acord, ar putea crea obstacole în calea dezvoltării unei piețe unice cu adevărat integrate pentru obligațiunile garantate. În al treilea rând, diferențele în ceea ce privește mecanismele de siguranță prevăzute de normele naționale ar putea crea riscuri pentru stabilitatea financiară, pentru că obligațiunile garantate cu niveluri diferite de protecție a investitorilor pot fi cumpărate în întreaga Uniune și beneficia de tratamentul preferențial prevăzut în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și în alte acte juridice ale Uniunii.
(5) Armonizarea anumitor aspecte ale regimurilor naționale, pe baza anumitor cele mai bune practici identificate, ar trebui să asigure deci dezvoltarea armonioasă și continuă a piețelor de obligațiuni garantate care funcționează bine din Uniune și să limiteze riscurile și vulnerabilitățile potențiale în ceea ce privește stabilitatea financiară. O astfel de armonizare bazată pe principii ar trebui să stabilească o bază comună pentru toate emisiunile de obligațiuni garantate din Uniune. Armonizarea prevede obligația tuturor statelor membre de a institui cadre pentru obligațiunile garantate, ceea ce ar urma să faciliteze, de asemenea, dezvoltarea piețelor de obligațiuni garantate în statele membre în care astfel de piețe nu există. Aceste piețe ar oferi o sursă de finanțare stabilă pentru instituțiile de credit care, pe această bază, ar fi mai în măsură să ofere credite ipotecare la prețuri accesibile pentru consumatori și întreprinderi și ar pune la dispoziția investitorilor investiții alternative sigure.
(6) În recomandarea sa din 20 decembrie 2012 privind finanțarea instituțiilor de credit (8), Comitetul european pentru risc sistemic („CERS”) a invitat autoritățile naționale competente și Autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană) („ABE”), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (9), să identifice cele mai bune practici în ceea ce privește obligațiunile garantate și să încurajeze o armonizare a cadrelor naționale. Acesta a recomandat, de asemenea, ca ABE să coordoneze acțiunile întreprinse de către autoritățile competente naționale, în special în ceea ce privește calitatea și segregarea portofoliilor de acoperire, indisponibilitatea în caz de faliment a obligațiunilor garantate, riscurile aferente activelor și datoriilor care afectează portofoliile de acoperire și furnizarea de informații privind compoziția portofoliilor de acoperire. Recomandarea invita, de asemenea, ABE să monitorizeze pentru o perioadă de doi ani funcționarea pieței obligațiunilor garantate în raport cu cele mai bune practici identificate de ABE, pentru a evalua necesitatea unor măsuri legislative și a raporta în mod corespunzător către CERS și Comisiei.
(7) În decembrie 2013, Comisia a solicitat un aviz din partea ABE în conformitate cu articolul 503 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
(8) În raportul care însoțește avizul său din 1 iulie 2014, ca răspuns atât la recomandarea CERS din 20 decembrie 2012, cât și la cererea de aviz din partea Comisiei din decembrie 2013, ABE a recomandat o mai mare convergență a cadrelor naționale juridice, de reglementare și de supraveghere ale obligațiunilor garantate, pentru a se încuraja și mai mult un tratament unic preferențial privind ponderarea la risc a obligațiunilor garantate din Uniune.
(9) După cum a prevăzut CERS, ABE a monitorizat în continuare, pentru o perioadă de doi ani, funcționarea pieței obligațiunilor garantate în raport cu cele mai bune practici stabilite în recomandarea respectivă. Pe baza respectivei monitorizări, ABE a emis la 20 decembrie 2016 un al doilea aviz însoțit de un raport privind obligațiunile garantate destinat CERS, Consiliului și Comisiei (10). Raportul a concluzionat că, pentru a se asigura mai multă consecvență în ceea ce privește definițiile și regimul de reglementare al obligațiunilor garantate din Uniune, este necesară o mai mare armonizare. Raportul a mai concluzionat că armonizarea ar trebui să se bazeze pe piețele care funcționează bine din anumite state membre.
(10) Obligațiunile garantate sunt emise în mod tradițional de către instituțiile de credit. Scopul intrinsec al obligațiunilor garantate este de a oferi finanțare pentru împrumuturi, iar una dintre activitățile de bază ale instituțiilor de credit este acordarea de împrumuturi pe scară largă. Prin urmare, pentru ca obligațiunile garantate să beneficieze de un tratament preferențial în temeiul dreptului Uniunii, acestea trebuie să fie emise de instituții de credit.
(11) Prin faptul că activitatea de emisiune de obligațiuni garantate este rezervată doar instituțiilor de credit se asigură că emitentul are cunoștințele necesare pentru a gestiona riscul de credit aferent împrumuturilor din portofoliul de acoperire. De asemenea, se asigură faptul că emitentul face obiectul cerințelor de capital care protejează investitorii în temeiul mecanismului de recurs dual, care acordă investitorilor și contrapărții la un contract derivat o creanță atât asupra emitentului de obligațiuni garantate, cât și asupra activelor de acoperire. Prin rezervarea activității de emisiune de obligațiuni garantate doar instituțiilor de credit se asigură, prin urmare, că obligațiunile garantate rămân un instrument de finanțare sigur și eficient, contribuind astfel la protecția investitorilor și la stabilitatea financiară, care reprezintă obiective de politică publică importante pentru interesul general. Această abordare este, de asemenea, în concordanță cu abordarea piețelor naționale care funcționează bine, în care doar instituțiilor de credit li se permite să emită obligațiuni garantate.
(12) Prin urmare, este oportun ca numai instituțiilor de credit, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, să li se permită să emită obligațiuni garantate în temeiul dreptului Uniunii. Instituțiile specializate de credit ipotecar se caracterizează prin faptul că nu solicită depozite, ci alte fonduri rambursabile din partea publicului și, ca atare, se încadrează în definiția „instituției de credit” astfel cum este stabilită în Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Fără a aduce atingere activităților auxiliare permise în temeiul dreptului intern aplicabil, instituțiile specializate de credit ipotecar sunt instituții care nu efectuează decât activități de acordare de credite ipotecare și de împrumuturi către sectorul public, inclusiv finanțarea unor împrumuturi achiziționate de la alte instituții de credit. Principalul obiectiv al prezentei directive este de a reglementa condițiile în care instituțiile de credit pot emite obligațiuni garantate ca instrument de finanțare, prin stabilirea cerințelor privind aceste produse și instituirea unei supravegheri specifice a produselor la care sunt supuse instituțiile de credit, în vederea garantării unui nivel ridicat de protecție a investitorilor.
(13) Existența unui mecanism de recurs dual reprezintă un concept și un element esențial din numeroase cadre naționale existente pentru obligațiunile garantate. Acesta este, de asemenea, o caracteristică esențială a obligațiunilor garantate astfel cum sunt menționate la articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE. Prin urmare, este necesar să se specifice conceptul respectiv, astfel încât să se asigure că investitorii și contrapărțile la contracte derivate de pe întreg teritoriul Uniunii au o creanță atât asupra emitentului de obligațiuni garantate, cât și asupra activelor de acoperire, în condiții armonizate.
(14) De asemenea, indisponibilitatea în caz de faliment ar trebui să fie o caracteristică esențială a obligațiunilor garantate, pentru a se asigura faptul că investitorii în obligațiuni garantate sunt plătiți la scadența obligațiunii. Accelerarea automată a plății în caz de insolvență sau de rezoluție a emitentului poate perturba rangul de prioritate al investitorilor în obligațiuni garantate. Prin urmare, este important să se asigure faptul că investitorii în obligațiuni garantate sunt plătiți în conformitate cu calendarul contractual, chiar și în cazul insolvenței sau rezoluției emitentului. Astfel, indisponibilitatea în caz de faliment este direct legată de mecanismul de recurs dual și ar trebui ca atare să reprezinte o caracteristică esențială a cadrului obligațiunilor garantate.
(15) O altă caracteristică esențială a cadrelor naționale existente pentru obligațiunile garantate este cerința ca activele de acoperire să fie de o calitate foarte ridicată, pentru a asigura soliditatea portofoliului de acoperire. Activele de acoperire se caracterizează prin trăsături specifice referitoare la drepturi de creanță și la active constituite ca garanții reale care garantează activele de acoperire. Prin urmare, este oportun să se definească caracteristicile calitative generale ale activelor de acoperire eligibile.
(16) Activele enumerate la articolul 129 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ar trebui să fie active de acoperire eligibile în contextul unui cadru pentru obligațiunile garantate. Activele de acoperire care nu mai îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 129 alineatul (1) din regulamentul respectiv ar trebui să continue a fi considerate active de acoperire eligibile în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din prezenta directivă, atât timp cât îndeplinesc cerințele prezentei directive. Și alte active de acoperire de calitate la fel de ridicată pot fi eligibile în temeiul prezentei directive, cu condiția ca aceste active de acoperire să respecte cerințele din prezenta directivă, inclusiv cerințele aplicabile activelor constituite ca garanții reale care garantează dreptul de creanță. În ceea ce privește activele corporale constituite ca garanții reale, proprietatea ar trebui înregistrată într-un registru public pentru a se asigura caracterul executoriu. În cazul în care nu există un registru public, ar trebui să fie posibil ca statele membre să prevadă o formă alternativă de certificare a proprietății și a creanțelor, care să fie comparabilă cu cea oferită de înregistrarea publică a activului corporal grevat de sarcini. În cazul în care statele membre utilizează o astfel de formă alternativă de certificare, ar trebui, de asemenea, să prevadă o procedură pentru introducerea de modificări în ceea ce privește înregistrarea proprietății și a creanțelor. Expunerile față de instituțiile de credit ar trebui să fie considerate active de acoperire eligibile în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (a) sau (b) din prezenta directivă, atunci când îndeplinesc cerințele articolului 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Expunerile față de societățile de asigurare ar trebui să fie considerate active de acoperire eligibile în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din prezenta directivă. Împrumuturile acordate întreprinderilor publice sau garantate de întreprinderi publice, în sensul definiției de la articolul 2 litera (b) din Directiva 2006/111/CE a Comisiei (11) pot reprezenta active de acoperire eligibile cu condiția ca întreprinderile publice să furnizeze servicii publice esențiale pentru menținerea activităților sociale de importanță critică. În plus, astfel de întreprinderi publice ar trebui să își furnizeze serviciile în baza unei concesiuni sau a unei autorizații din partea unei autorități publice, să facă obiectul supravegherii publice și să dispună de suficiente capacități generatoare de venituri care să le asigure solvabilitatea. În cazul în care decid să permită, în cadrul lor național, active sub formă de împrumuturi acordate întreprinderilor publice sau garantate de acestea, statele membre ar trebui să ia în considerare în mod corespunzător posibilul impact asupra concurenței al deciziei de a permite astfel de active. Independent de structura lor de proprietate, instituțiile de credit și societățile de asigurări nu ar trebui să fie considerate întreprinderi publice. De asemenea, statele membre ar trebui să poată prevedea, în cadrele lor naționale, excluderea anumitor active de la eligibilitatea de a fi incluse în portofoliul de acoperire. Pentru a permite investitorilor în obligațiuni garantate să evalueze mai bine riscul aferent unui program de obligațiuni garantate, statele membre ar trebui, de asemenea, să prevadă norme privind diversificarea riscurilor în ceea ce privește gradul de detaliu și concentrarea semnificativă, privind numărul de împrumuturi sau expuneri în portofoliul de acoperire și privind numărul de contrapărți. Statele membre ar trebui să poată decide cu privire la gradul adecvat de detaliu și de concentrare semnificativă necesare în temeiul dreptului lor intern.
(17) Obligațiunile garantate au caracteristici structurale specifice care au scopul de a proteja investitorii în orice moment. Aceste caracteristici includ cerința ca investitorii în obligațiuni garantate să aibă o creanță nu numai asupra emitentului, ci și asupra activelor dintr-un portofoliu de acoperire. Aceste cerințe structurale legate de produs diferă de cerințele prudențiale aplicabile instituțiilor de credit care emit obligațiuni garantate. Cerințele structurale legate de produs nu ar trebui să se concentreze pe asigurarea sănătății prudențiale a instituției emitente, ci ar trebui să vizeze, mai degrabă, protecția investitorilor, prin impunerea unor cerințe specifice obligațiunii garantate propriu-zise. În plus față de cerința specifică privind utilizarea de active de acoperire de calitate ridicată, este, de asemenea, oportun să se reglementeze cerințele generale privind caracteristicile portofoliului de acoperire, pentru a se consolida și mai mult protecția investitorilor. Respectivele cerințe ar trebui să includă norme specifice care urmăresc să protejeze portofoliul de acoperire, cum ar fi norme privind segregarea activelor de acoperire. Segregarea poate fi realizată în diferite moduri, cum ar fi în bilanț, prin intermediul unui vehicul cu scop special sau prin alte mijloace. Cu toate acestea, scopul segregării activelor de acoperire este acela de a le face intangibile din punct de vedere juridic pentru alți creditori în afară de investitorii în obligațiuni garantate.
(18) Localizarea activelor constituite ca garanții reale ar trebui, de asemenea, să fie reglementată pentru a asigura executarea drepturilor investitorilor. Este, de asemenea, important ca statele membre să stabilească norme privind compoziția portofoliului de acoperire. În plus, cerințele de acoperire ar trebui să fie precizate în prezenta directivă, fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a permite diferite mijloace de atenuare, de exemplu, a riscului valutar și a riscului de rată a dobânzii. Calcularea acoperirii și condițiile în care contractele derivate pot fi incluse în portofoliul de acoperire ar trebui, de asemenea, să fie definite, astfel încât să se asigure faptul că portofoliile de acoperire sunt supuse unor standarde comune de înaltă calitate în întreaga Uniune. Calculul acoperirii ar trebui să respecte principiul nominal privind principalul. Statele membre ar trebui să poată utiliza o altă metodă de calcul decât principiul nominal, cu condiția ca respectiva metodă să fie mai prudentă, și anume să nu conducă la un grad de acoperire mai ridicat, unde activele de acoperire reprezintă numărătorul, iar datoriile aferente obligațiunilor garantate reprezintă numitorul. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita un nivel de supragarantare pentru obligațiunile garantate emise de instituții de credit localizate în statul membru în cauză care este mai mare decât cerința de acoperire prevăzută în prezenta directivă.
(19) O serie de state membre solicită deja ca un monitor al portofoliului de acoperire să îndeplinească sarcini specifice cu privire la calitatea activelor eligibile și să asigure conformitatea cu cerințele de acoperire existente la nivel național. Prin urmare, în vederea armonizării tratamentului aplicat obligațiunilor garantate în întreaga Uniune, este important ca sarcinile și responsabilitățile monitorului portofoliului de acoperire, în cazul în care cadrul național impune existența unui astfel de monitor, să fie clar definite. Existența unui monitor al portofoliului de acoperire nu elimină responsabilitățile autorităților naționale competente în ceea ce privește supravegherea publică a obligațiunilor garantate, în special în ceea ce privește respectarea cerințelor prevăzute în dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă.
(20) Articolul 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 stabilește o serie de condiții pe care obligațiunile garantate trebuie să le îndeplinească în cazul în care sunt garantate de entități de securitizare. Una dintre aceste condiții se referă la măsura în care poate fi utilizat acest tip de activ de acoperire și limitează utilizarea unor astfel de structuri la 10 % din cuantumul obligațiunilor garantate rămase de rambursat. Autoritățile competente pot deroga de la această condiție în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Reexaminarea realizată de Comisie cu privire la caracterul adecvat al acestei derogări a concluzionat că posibilitatea de a utiliza instrumente de securitizare sau obligațiuni garantate drept active de acoperire pentru emisiunea de obligațiuni garantate ar trebui să fie permisă doar în privința altor obligațiuni garantate („structuri intragrup de obligațiuni garantate puse în comun”) și ar trebui permisă fără limite în raport cu cuantumul obligațiunilor garantate rămase de rambursat. Pentru a garanta un nivel optim de transparență, portofoliile de acoperire pentru obligațiunile garantate emise extern nu ar trebui să conțină obligațiuni garantate emise intern de la diferite instituții de credit din cadrul aceluiași grup. De asemenea, întrucât utilizarea unor structuri intragrup de obligațiuni garantate puse în comun prevede o derogare de la limitele privind expunerile instituției de credit care sunt prevăzute la articolul 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, ar trebui să se solicite ca obligațiunile garantate emise intern și extern să se califice pentru nivelul 1 de calitate a creditului la momentul emiterii sau, în cazul unei modificări ulterioare a nivelului de calitate a creditului și sub rezerva aprobării de către autoritățile competente, pentru nivelul 2 de calitate a creditului. În cazul în care obligațiunile garantate emise intern sau extern nu mai îndeplinesc această cerință, obligațiunile garantate emise intern nu mai pot fi considerate active eligibile în temeiul articolului 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și, prin urmare, obligațiunile garantate emise extern din portofoliul de acoperire relevant nu beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 129 alineatul (1b) din regulamentul respectiv. În cazul în care acele obligațiuni garantate emise intern nu mai respectă cerința relevantă privind nivelul de calitate a creditului, acestea ar trebui totuși să fie active de acoperire eligibile în sensul prezentei directive, cu condiția să respecte toate cerințele prevăzute în prezenta directivă, iar obligațiunile garantate emise extern, garantate cu acele obligațiuni garantate emise intern sau cu alte active care sunt conforme cu prezenta directivă, ar trebui, prin urmare, să poată utiliza, de asemenea, eticheta „obligațiune garantată europeană”. Statele membre ar trebui să poată autoriza utilizarea unor astfel de structuri. Prin urmare, pentru ca această opțiune să fie efectiv disponibilă pentru instituțiile de credit care aparțin unui grup situat în state membre diferite, toate statele membre relevante ar fi trebuit să exercite această opțiune și să transpună dispoziția respectivă în dreptul lor.
(21) Instituțiile de credit mici se confruntă cu dificultăți atunci când emit obligațiuni garantate, întrucât instituirea de programe de obligațiuni garantate implică adesea costuri inițiale ridicate. Lichiditatea este, de asemenea, deosebit de importantă pe piețele obligațiunilor garantate și este determinată, în mare parte, de volumul obligațiunilor garantate rămase de rambursat. Prin urmare, este adecvat să se permită finanțarea în comun de către două sau mai multe instituții de credit, pentru a permite emisiunea de obligațiuni garantate de instituțiile de credit mai mici. Acest lucru ar permite punerea în comun a activelor de acoperire de către mai multe instituții de credit pentru a servi drept active de acoperire pentru obligațiunile garantate emise de o singură instituție de credit și ar facilita emisiunea de obligațiuni garantate în acele state membre în care nu există în prezent o piață bine dezvoltată a obligațiunilor garantate. Cerințele pentru utilizarea acordurilor de finanțare în comun ar trebui să asigure că activele de acoperire care sunt vândute sau, în cazul în care un stat membru a autorizat această opțiune, transferate prin contract de garanție financiară în conformitate cu Directiva 2002/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului (12) către instituțiile de credit emitente îndeplinesc cerințele privind eligibilitatea și segregarea activelor de acoperire prevăzute de dreptul Uniunii.
(22) Transparența portofoliului de acoperire care garantează obligațiunea garantată este o parte esențială a acestui tip de instrument financiar, dat fiind că îmbunătățește comparabilitatea și le permite investitorilor să efectueze evaluarea necesară a riscurilor. Dreptul Uniunii cuprinde norme privind întocmirea, aprobarea și difuzarea prospectului care urmează să fie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționarea pe o piață reglementată situată sau operând pe teritoriul unui stat membru. Legiuitorii naționali și participanții de pe piață au dezvoltat de-a lungul timpului mai multe inițiative în ceea ce privește informațiile care trebuie comunicate investitorilor în obligațiuni garantate în vederea completării dreptului Uniunii în materie. Cu toate acestea, este necesar să se specifice, în dreptul Uniunii, care este nivelul comun minim de informații la care investitorii ar trebui să aibă acces înainte de achiziționarea sau în momentul achiziționării de obligațiuni garantate. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a completa aceste cerințe minime cu dispoziții suplimentare.
(23) Un element esențial în asigurarea protecției investitorilor în obligațiuni garantate este minimizarea riscului de lichiditate al instrumentului. Acest lucru este esențial pentru a asigura rambursarea în timp util a datoriilor aferente obligațiunii garantate. Prin urmare, este oportun să se introducă un amortizor de lichiditate din portofoliului de acoperire pentru a aborda riscurile aferente deficitelor de lichidități, cum ar fi neconcordanțele în materie de scadențe și de rate ale dobânzii, întreruperea plăților, riscul de amalgamare a fondurilor (commingling risk), obligații de plată aferente contractelor cu instrumente financiare derivate și alte datorii operaționale scadente în cadrul programului de obligațiuni garantate. Instituția de credit poate să se confrunte cu situații în care devine dificil să respecte amortizorul de lichiditate din portofoliul de acoperire, de exemplu, în situații de criză, atunci când amortizorul este utilizat pentru a acoperi fluxurile de ieșire. Autoritățile competente desemnate în temeiul prezentei directive ar trebui să monitorizeze respectarea amortizorului de lichiditate din portofoliul de acoperire și, dacă este necesar, să ia măsuri pentru a asigura respectarea de către instituția de credit a cerinței privind amortizorul de lichiditate. Amortizorul de lichiditate din portofoliul de acoperire diferă de cerințele generale în materie de lichiditate impuse instituțiilor de credit în conformitate cu alte acte juridice ale Uniunii prin aceea că amortizorul de lichiditate este direct legat de portofoliul de acoperire și vizează minimizarea riscurilor de lichiditate specifice acestuia. Pentru a reduce la minimum sarcinile administrative, statele membre ar trebui să poată permite o interacțiune adecvată cu cerințele de lichiditate care sunt stabilite prin alte acte juridice ale Uniunii și care au scopuri diferite față de cele ale amortizorului de lichiditate din portofoliul de acoperire. Prin urmare, statele membre ar trebui să poată decide, până la data modificării respectivelor acte juridice ale Uniunii, ca amortizorul de lichiditate din portofoliul de acoperire să fie aplicabil numai în cazul în care nicio altă cerință privind amortizorul de lichiditate nu este impusă instituției de credit în temeiul dreptului Uniunii pe parcursul perioadei acoperite de alte cerințe de acest tip. Astfel de decizii ar trebui să evite ca instituțiile de credit să fie obligate să acopere aceleași fluxuri de ieșire cu active lichide diferite pentru aceeași perioadă. Posibilitatea ca statele membre să decidă că amortizorul de lichiditate din portofoliul de acoperire nu se aplică ar trebui revizuită în contextul modificărilor viitoare ale cerințelor de lichiditate pentru instituțiile de credit în temeiul dreptului Uniunii, inclusiv al regulamentului delegat aplicabil adoptat în temeiul articolului 460 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Riscurile de lichiditate ar putea fi abordate prin alte mijloace decât furnizarea de active lichide, de exemplu, prin emisiunea de obligațiuni garantate care fac obiectul unor structuri de scadențe prelungibile în cazul în care factorii declanșatori abordează deficitul de lichiditate sau situațiile de criză. În astfel de cazuri, statele membre ar trebui să poată permite calcularea amortizorului de lichiditate ca fiind bazată pe data finală de scadență a obligațiunii garantate, luând în considerare posibile prelungiri ale scadenței, în cazul în care factorii declanșatori abordează riscurile de lichiditate. În plus, statele membre ar trebui să poată permite ca cerințele de lichiditate din portofoliul de acoperire să nu se aplice obligațiunilor garantate care fac obiectul unor cerințe privind finanțarea corelată, în cazul în care plățile care intră devin exigibile în mod contractual înainte de plățile efectuate și sunt plasate între timp în active cu un grad ridicat de lichiditate.
(24) Într-o serie de state membre au fost elaborate structuri inovatoare pentru profilurile de scadență pentru a aborda riscurile de lichiditate potențiale, inclusiv neconcordanțele în materie de scadențe. Aceste structuri includ posibilitatea de a prelungi scadența programată a obligațiunii garantate cu o anumită perioadă de timp sau de a permite trecerea directă a fluxurilor de numerar generate de activele de acoperire către investitorii în obligațiuni garantate. Pentru a armoniza structurile de scadențe prelungibile în întreaga Uniune, este important să fie stabilite condițiile în care statele membre pot accepta aceste structuri, pentru a se garanta că acestea nu sunt prea complexe și nici nu expun investitorii la riscuri mai mari. Un element important al acestor condiții este să se asigure faptul că instituțiile de credit nu pot să prelungească scadența la discreție. Ar trebui să se permită ca scadența să fie prelungită numai în cazul în care s-au produs sau se așteaptă să aibă loc în viitorul apropiat evenimente declanșatoare obiective și clar definite în conformitate cu dreptul intern. Astfel de factori declanșatori ar trebui să vizeze prevenirea nerespectării obligațiilor de plată, de exemplu, prin abordarea deficitului de lichiditate, a disfuncționalității pieței sau a perturbării pieței. Prelungirile ar putea facilita, de asemenea, lichidarea ordonată a instituțiilor de credit emitente de obligațiuni garantate, permițând prelungiri în caz de insolvență sau de rezoluție, pentru a evita lichidarea activelor sub valoarea de piață a acestora.
(25) Existența unui cadru al supravegherii publice speciale este un element care definește obligațiunile garantate în conformitate cu articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE. Cu toate acestea, directiva respectivă nu precizează natura și conținutul acestei supravegheri sau autoritățile care ar trebui să fie responsabile pentru realizarea acesteia. Prin urmare, este esențial ca elementele constitutive ale acestei supravegheri publice speciale a obligațiunilor garantate să fie armonizate și ca sarcinile și responsabilitățile autorităților naționale competente care efectuează supravegherea să fie clar stabilite.
(26) Dat fiind că supravegherea publică a obligațiunilor garantate este distinctă de supravegherea instituțiilor de credit în Uniune, statele membre ar trebui să poată desemna autorități naționale competente cu supravegherea publică a obligațiunilor garantate, altele decât autoritățile competente care efectuează supravegherea generală a instituției de credit. Cu toate acestea, pentru a asigura consecvența în exercitarea supravegherii publice a obligațiunilor garantate în întreaga Uniune, este necesar să se prevadă obligația autorităților competente care efectuează supravegherea publică a obligațiunilor garantate de a coopera îndeaproape cu cele care efectuează supravegherea generală a instituțiilor de credit, precum și cu autoritatea de rezoluție, după caz.
(27) Supravegherea publică a obligațiunilor garantate ar trebui să presupună autorizarea instituțiilor de credit să emită obligațiuni garantate. Întrucât numai instituțiile de credit ar trebui să aibă dreptul să emită obligațiuni garantate, autorizația de a funcționa ca instituție de credit ar trebui să fie o condiție prealabilă pentru acordarea acestui drept. În timp ce în statele membre care participă la mecanismul unic de supraveghere, Banca Centrală Europeană este însărcinată cu autorizarea instituțiilor de credit în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului (13), numai autoritățile desemnate în temeiul prezentei directive ar trebui să aibă competența de a autoriza emisiunea de obligațiuni garantate și de a exercita supravegherea publică a obligațiunilor garantate. În mod corespunzător, prezenta directivă ar trebui să reglementeze condițiile în care instituțiile de credit autorizate în temeiul dreptului Uniunii pot obține autorizația în vederea continuării activității de emisiune de obligațiuni garantate.
(28) Sfera activităților permise de autorizație ar trebui să se refere la programul de obligațiuni garantate. Respectivul program ar trebui să facă obiectul supravegherii în temeiul prezentei directive. O instituție de credit poate avea mai multe programe de obligațiuni garantate. În acest caz, ar trebui să se solicite o autorizație separată pentru fiecare program. Un program de obligațiuni garantate poate include unul sau mai multe portofolii de acoperire. Mai multe portofolii de acoperire sau emisiuni diferite [numere internaționale de identificare a valorilor mobiliare (ISIN) diferite] în cadrul aceluiași program de obligațiuni garantate nu neapărat indică existența mai multor programe separate de obligațiuni garantate.
(29) Programelor de obligațiuni garantate existente nu ar trebui să li se impună obținerea unei noi autorizații după ce devin aplicabile dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă. În ceea ce privește obligațiunile garantate, emise după data de la care se aplică dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă, în cadrul unor programe de obligațiuni garantate existente, instituțiile de credit ar trebui, cu toate acestea, să respecte toate cerințele prevăzute în prezenta directivă. Respectarea cerințelor ar trebui supravegheată de către autoritățile competente desemnate în temeiul prezentei directive, în cadrul supravegherii publice a obligațiunilor garantate. Statele membre ar putea oferi orientări în temeiul dreptului intern cu privire la procedurile de efectuare a evaluării conformității după data de la care statele membre trebuie să aplice dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă. Autoritățile competente ar trebui să aibă posibilitatea de a revizui un program de obligațiuni garantate și de a evalua necesitatea unei modificări a autorizării pentru programul respectiv. Necesitatea de modificare a autorizării ar putea fi datorată unor modificări substanțiale ale modelului de afaceri al instituției de credit emitente de obligațiuni garantate, de exemplu, în urma unei modificări a cadrului național privind obligațiunile garantate sau a deciziilor luate de instituția de credit. Astfel de modificări ar putea fi considerate substanțiale atunci când necesită o reevaluare a condițiilor în care a fost acordată permisiunea de a emite obligațiuni garantate.
(30) În cazul în care prevede numirea unui administrator special, un stat membru ar trebui să poată stabili norme privind competențele și cerințele operaționale pentru astfel de administratori speciali. Aceste norme ar putea exclude posibilitatea ca administratorul special să colecteze depozite sau alte fonduri rambursabile de la consumatori și de la investitorii de retail, dar să permită colectarea de depozite sau de alte fonduri rambursabile doar de la investitori profesioniști.
(31) Pentru a asigura respectarea obligațiilor impuse instituțiilor de credit emitente de obligațiuni garantate și a garanta un tratament și un grad de conformare similare în întreaga Uniune, statele membre ar trebui să aibă obligația de a prevedea sancțiuni administrative și alte măsuri administrative care să fie eficace, proporționale și cu efect de descurajare. Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată prevedea sancțiuni penale în locul sancțiunilor administrative. Statele membre care aleg să prevadă sancțiuni penale ar trebui să notifice Comisiei dispozițiile relevante de drept penal.
(32) Sancțiunile administrative și alte măsuri administrative stabilite de statele membre ar trebui să respecte anumite cerințe esențiale în ceea ce privește destinatarii acestor sancțiuni sau măsuri, criteriile care urmează a fi luate în considerare pentru aplicarea acestora, obligațiile de publicare ale autorităților competente care efectuează supravegherea publică a obligațiunilor garantate, competența de a impune sancțiuni și nivelul sancțiunilor administrative pecuniare care pot fi impuse. Înainte de luarea oricărei decizii prin care se impun sancțiuni administrative sau măsuri administrative, destinatarul ar trebui să aibă posibilitatea de a fi audiat. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea excepții de la dreptul de a fi audiat în ceea ce privește măsurile administrative altele decât sancțiunile administrative. Orice astfel de excepție ar trebui limitată la cazuri de pericol iminent, în care sunt necesare acțiuni urgente pentru a preveni pierderi semnificative pentru terți, cum ar fi investitorii în obligațiuni garantate, sau pentru a preveni sau a remedia prejudicii semnificative la sistemul financiar. În astfel de cazuri, destinatarul ar trebui să aibă posibilitatea de a fi audiat după ce măsura a fost impusă.
(33) Statele membre ar trebui să aibă obligația de a se asigura că, atunci când stabilesc tipul sancțiunilor administrative sau al altor măsuri administrative și nivelul sancțiunilor respective, autoritățile competente care efectuează supravegherea publică a obligațiunilor garantate iau în considerare toate împrejurările relevante pentru a asigura o aplicare consecventă a sancțiunilor administrative sau a altor măsuri administrative în Uniune. Statele membre ar putea include măsuri administrative în ceea ce privește prelungirea scadenței în cadrul structurilor de scadențe prelungibile. În cazul în care statele membre prevăd astfel de măsuri, măsurile respective ar putea permite autorităților competente să invalideze o prelungire a scadenței și ar putea stabili condiții pentru o astfel de invalidare, pentru a aborda situația în care o instituție de credit prelungește scadența cu încălcarea factorilor declanșatori obiectivi prevăzuți în dreptul intern sau pentru a asigura stabilitatea financiară și protecția investitorilor.
(34) Pentru a detecta posibilele încălcări ale cerințelor privind emisiunea și comercializarea obligațiunilor garantate, autoritățile competente care efectuează supravegherea publică a obligațiunilor garantate ar trebui să aibă competențele de investigare necesare și să dispună de mecanisme eficace pentru a încuraja raportarea încălcărilor potențiale sau efective. Aceste mecanisme nu ar trebui să aducă atingere dreptului la apărare al oricărei persoane sau entități afectate de exercitarea acestor competențe și de utilizarea acestor mecanisme.
(35) Autoritățile competente care efectuează supravegherea publică a obligațiunilor garantate ar trebui, de asemenea, să aibă competența de a impune sancțiuni administrative și de a adopta alte măsuri administrative pentru a asigura o marjă de acțiune cât mai largă în urma unei încălcări și pentru a contribui la prevenirea altor încălcări, indiferent dacă aceste măsuri sunt considerate sau nu drept sancțiuni administrative sau alte măsuri administrative în temeiul dreptului intern. Statele membre ar trebui să poată dispune sancțiuni suplimentare față de cele prevăzute în prezenta directivă.
(36) Legislația națională existentă în materie de obligațiuni garantate se caracterizează prin faptul că acestea fac obiectul unor reglementări detaliate la nivel național și al unei supravegheri a emisiunilor și a programelor de obligațiuni garantate menite să asigure faptul că drepturile investitorilor în obligațiuni garantate sunt protejate în orice moment. Această supraveghere include o monitorizare continuă a caracteristicilor programului, a cerințelor de acoperire și a calității portofoliului de acoperire. Un nivel adecvat de informare a investitorilor cu privire la cadrul de reglementare al emisiunii de obligațiuni garantate reprezintă un element esențial al protecției investitorilor. Prin urmare, este oportun să se asigure faptul că autoritățile competente publică informații periodice privind dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă și privind modul în care efectuează supravegherea publică a obligațiunilor garantate.
(37) Obligațiunile garantate sunt în prezent comercializate în Uniune cu denumiri și etichete naționale, unele dintre acestea fiind deja consacrate, iar altele, nu. Prin urmare, pare adecvat să se permită instituțiilor de credit emitente de obligațiuni garantate din Uniune să utilizeze o etichetă specifică „obligațiune garantată europeană” atunci când vând obligațiuni garantate atât investitorilor din Uniune, cât și celor din țările terțe, cu condiția ca aceste obligațiuni garantate să respecte cerințele stabilite în prezenta directivă. Dacă astfel de obligațiuni garantate respectă, de asemenea, cerințele prevăzute la articolul 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, ar trebui să li se permită instituțiilor de credit să utilizeze eticheta „obligațiune garantată europeană (premium)”. Această etichetă, care indică faptul că cerințele specifice suplimentare au fost îndeplinite, având drept rezultat o calitate consolidată și bine înțeleasă, ar putea fi atractivă chiar și în statele membre cu etichete naționale consacrate. Scopul etichetelor „obligațiune garantată europeană” și „obligațiune garantată europeană (premium)” este ca investitorilor să le fie mai ușor să evalueze calitatea obligațiunilor garantate, ceea ce ar spori atractivitatea lor ca vehicule de investiții, atât în interiorul, cât și în afara Uniunii. Cu toate acestea, utilizarea celor două etichete ar trebui să fie opțională, iar statele membre ar trebui să își poată păstra propriile denumiri și cadre naționale în materie de etichetare, în paralel cu cele două etichete.
(38) Pentru a evalua punerea în aplicare a prezentei directive, Comisia ar trebui să monitorizeze, în strânsă cooperare cu ABE, dezvoltarea obligațiunilor garantate în Uniune și să prezinte un raport Parlamentului European și Consiliului cu privire la nivelul de protecție a investitorilor și la dezvoltarea piețelor obligațiunilor garantate. De asemenea, raportul ar trebui să se concentreze asupra evoluțiilor în ceea ce privește activele constituite ca garanții reale pentru emisiunea de obligațiuni garantate. Întrucât utilizarea unor structuri de scadențe prelungibile este în creștere, Comisia ar trebui de asemenea să prezinte Parlamentului European și Consiliului un raport privind funcționarea obligațiunilor garantate cu scadență prelungibilă, precum și riscurile și beneficiile care decurg din emisiunea unor astfel de obligațiuni garantate.
(39) O nouă clasă de instrumente financiare, sub denumirea de titluri garantate europene (ESN), acoperite de active care sunt mai riscante decât expunerile publice și ipotecile și care nu sunt active de acoperire eligibile în temeiul prezentei directive, a fost propusă de către participanții la piață și alți actori ca un instrument suplimentar pentru bănci în vederea finanțării economiei reale. La 3 octombrie 2017, Comisia s-a consultat cu ABE pentru a evalua măsura în care ESN ar putea să utilizeze cele mai bune practici definite de ABE pentru obligațiunile garantate tradiționale, tratamentul adecvat al riscurilor reprezentate de ESN și posibilul efect al emisiunilor de ESN asupra nivelurilor de grevare cu sarcini a bilanțului bancar. Ca răspuns, ABE a emis un raport la 24 iulie 2018. În paralel cu raportul ABE, Comisia a publicat un studiu, la 12 octombrie 2018. Studiul Comisiei și raportul ABE au concluzionat că este necesară o evaluare suplimentară, de exemplu, în ceea ce privește tratamentul normativ. Prin urmare, Comisia ar trebui să continue să evalueze dacă un cadru legislativ pentru ESN ar fi adecvat și să prezinte un raport Parlamentului European și Consiliului cu privire la constatările sale, împreună cu o propunere legislativă, dacă este cazul.
(40) În prezent nu există niciun regim de echivalență pentru recunoașterea de către Uniune a obligațiunilor garantate emise de instituțiile de credit din țări terțe, cu excepția unui context prudențial în care tratamentul preferențial privind lichiditatea este acordat, în anumite condiții, unor obligațiuni din țări terțe. Prin urmare, Comisia ar trebui, în strânsă cooperare cu ABE, să evalueze necesitatea și relevanța introducerii unui regim de echivalență pentru emitenții de obligațiuni garantate și investitorii în obligațiuni garantate din țările terțe. În termen de maximum doi ani de la data la care statele membre urmează să aplice dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă, Comisia ar trebui să prezinte un raport cu privire la aceasta Parlamentului European și Consiliului, împreună cu o propunere legislativă, dacă este cazul.
(41) Obligațiunile garantate se caracterizează printr-o scadență de mai mulți ani. Prin urmare, este necesar să se includă măsuri tranzitorii pentru a se asigura că obligațiunile garantate emise înainte de 8 iulie 2022 nu sunt afectate. Obligațiunile garantate emise înainte de această dată ar trebui, prin urmare, să respecte în continuare cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE și să fie exceptate de la majoritatea noilor cerințe prevăzute în prezenta directivă. Astfel de obligațiuni garantate ar trebui să poată fi denumite în continuare obligațiuni garantate, cu condiția ca conformitatea lor cu articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE, astfel cum se aplică la data emiterii obligațiunilor, și cu cerințele prezentei directive care li se aplică, să facă obiectul supravegherii de către autoritățile competente desemnate în temeiul prezentei directive. Această supraveghere nu ar trebui extinsă la cerințele prezentei directive de la care aceste obligațiuni garantate sunt scutite. În unele state membre, codurile ISIN sunt deschise pentru o perioadă mai lungă, ceea ce permite emisiunea continuă de obligațiuni garantate cu codul respectiv, cu scopul de a crește volumul (dimensiunea emisiunii) obligațiunii garantate respective (emisiuni continue). Măsurile tranzitorii ar trebui să acopere emisiunile continue ale obligațiunilor garantate realizate sub codurile ISIN deschise înainte de 8 iulie 2022, sub rezerva unor limitări.
(42) Ca o consecință a stabilirii unui cadru uniform pentru obligațiunile garantate, descrierea obligațiunilor garantate de la articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE ar trebui să fie modificată. Directiva 2014/59/UE definește obligațiunile garantate prin trimitere la articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE. Având în vedere că definiția respectivă ar trebui să fie modificată, Directiva 2014/59/UE ar trebui să fie de asemenea modificată. În plus, pentru a evita ca obligațiunile garantate emise în conformitate cu articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE înainte de 8 iulie 2022 să fie afectate, aceste obligațiuni garantate ar trebui să continue să fie menționate ca obligațiuni garantate până la data scadenței lor. Prin urmare, Directivele 2009/65/CE și 2014/59/UE ar trebui modificate în consecință.
(43) În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (14), statele membre s-au angajat ca, în cazurile justificate, să transmită alături de notificarea dispozițiilor de transpunere, și unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.
(44) Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume instituirea unui cadru comun pentru obligațiunile garantate, care să asigure că trăsăturile structurale ale obligațiunilor garantate din întreaga Uniune corespund celui mai redus profil de risc care justifică un tratament preferențial la nivelul Uniunii, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere necesitatea de a dezvolta mai mult piața de obligațiuni garantate și de a sprijini investițiile transfrontaliere din Uniune, acesta poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv.
(45) Banca Centrală Europeană a fost consultată și și-a dat avizul la 22 august 2018.
(46) Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (15) și a formulat un aviz la 12 octombrie 2018.
(47) Instituțiile de credit emitente de obligațiuni garantate prelucrează cantități semnificative de date cu caracter personal. Această prelucrare ar trebui să respecte întotdeauna Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (16). De asemenea, prelucrarea datelor cu caracter personal de către ABE atunci când, în conformitate cu cerințele prezentei directive, aceasta menține o bază de date centralizată cu sancțiunile administrative și alte măsuri administrative care îi sunt comunicate de către autoritățile naționale competente, ar trebui efectuată în conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului (17),