Recitale
(1) Directiva 2014/59/UE prevede faptul că statele membre au obligația de a asigura protecția anumitor categorii de acorduri în cursul transferului parțial de active, drepturi și pasive ale unei instituții aflate în rezoluție. Aceeași protecție este necesară și în cazul în care o autoritate de rezoluție modifică în mod forțat termenii unui contract la care instituția aflată în rezoluție este parte. Această protecție urmărește ca, atunci când sa efectuat un transfer parțial sau o modificare contractuală, să se împiedice separarea activelor, drepturilor și pasivelor care sunt legate între ele în temeiul acordurilor respective.
(2) Pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a acestei protecții, este necesar să se identifice în mod precis tipurile de acorduri care intră în domeniul de aplicare al fiecăreia dintre categoriile prevăzute de Directiva 2014/59/UE. Metoda cea mai adecvată pentru efectuarea acestei identificări este stabilirea de norme și definiții detaliate, pe lângă cele prevăzute de Directiva 2014/59/UE. Această metodă este preferabilă stabilirii unei liste de acorduri specifice care pot fi încheiate în temeiul diferitelor acte legislative naționale ale statelor membre, întrucât o astfel de listă ar fi dificil de completat și ar trebui actualizată în permanență. Prin urmare, prezentul regulament ar trebui să clarifice și să restrângă, în cazul în care este necesar, domeniul de aplicare al diferitelor forme de protecție prevăzute de Directiva 2014/59/UE în cazul fiecărei categorii de acorduri.
(3) Diferitele categorii de acorduri prevăzute la articolul 76 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE sunt descrise mai mult sau mai puțin detaliat: unele categorii sunt detaliate integral, în timp ce altele sunt stabilite în termeni mai vagi. În plus, unele categorii se referă la un singur tip de relație și de obligație contractuală sau la un set limitat de relații și de obligații contractuale, în timp ce altele vizează un număr mai mare și o gamă deschisă de obligații, tranzacții și relații contractuale. Aceste din urmă categorii sunt susceptibile să includă toate raporturile juridice și contractuale dintre o instituție și una sau mai multe dintre contrapărțile sale. Dacă aceste categorii de acorduri ar fi protejate pe deplin, autorităților de rezoluție le-ar fi dificil sau chiar imposibil să efectueze transferuri parțiale. Prin urmare, este adecvat să se evite o protecție excesivă, care s-ar putea extinde la toate activele, drepturile și obligațiile dintre o instituție și contrapărțile sale.
(4) Unele categorii de acorduri protejate sunt definite în termeni mai generali în Directiva 2014/59/UE. Pentru a spori certitudinea în ceea ce privește domeniul de aplicare, în special referitor la contractele de garanție reală, la acordurile de compensare reciprocă și de compensare și la mecanismele de finanțare structurate, aceste categorii ar trebui specificate mai în detaliu. Prezentul regulament delegat nu ar trebui să împiedice autoritățile de rezoluție să specifice mai în detaliu, în cazurile de transfer parțial, tipurile de acorduri de compensare și de compensare reciprocă ce beneficiază de protecție în cazuri individuale de transfer parțial, atunci când acordurile respective sunt recunoscute în scopul atenuării riscurilor de normele prudențiale aplicabile, iar protecția, în special prin neseparabilitate, reprezintă o condiție a recunoașterii respective. Autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă dreptul de a decide în legătură cu această protecție extinsă în cazuri individuale de rezoluție.
(5) Contrapărțile instituției pot conveni asupra unui așa-numit acord de compensare reciprocă „atotcuprinzător” (catch-all) sau „nespecificat” (sweep-up), care să includă orice drepturi și obligații ale părților și, totodată, toate aceste drepturi și obligații. În consecință, prin acest tip de acord, orice pasive existente între părți ar fi protejate de riscul de a fi separate unele de celelalte. Drept urmare, transferul parțial în ceea ce privește această contraparte ar fi imposibil de gestionat și, în general, ar pune în pericol fezabilitatea instrumentului în ansamblul său, deoarece s-ar putea ca autoritățile de rezoluție să nu poată nici măcar să distingă pasivele care sunt acoperite de aceste acorduri de cele care nu sunt. Ar trebui apoi să se clarifice și faptul că acordurile de compensare reciprocă și de compensare „atotcuprinzătoare” sau „nespecificate”, care includ orice drepturi și obligații ale părților și, totodată, toate aceste drepturi și obligații, nu ar trebui să fie calificate drept acorduri protejate.
(6) Din articolul 80 din Directiva 2014/59/UE reiese că nicio restrângere a domeniului de aplicare al definiției acordurilor protejate în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE nu ar trebui să aducă atingere funcționării sistemelor de tranzacționare, de decontare și de compensare, în măsura în care aceste sisteme se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 2 litera (a) din Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului (2). Autoritățile de rezoluție ar trebui, prin urmare, să aibă obligația de a proteja toate tipurile de acorduri menționate la articolul 76 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE care sunt legate de activitatea contrapărții în calitate de contraparte centrală. Aceasta include activitatea acoperită de un fond de garantare în conformitate cu articolul 42 din Regulamentul (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (3), fără a trebui însă să se limiteze la aceasta.
(7) Același lucru este valabil în cazul activelor, drepturilor și pasivelor legate de sistemele de decontare a plăților sau a titlurilor de valoare. Întrucât acordurile de compensare care intră în domeniul de aplicare al Directivei 98/26/CE sunt protejate în caz de insolvență, acestea ar trebui protejate, de asemenea, din motive de consecvență, în temeiul articolului 76 din Directiva 2014/59/UE. Cu toate acestea, este oportun să se extindă domeniul de aplicare al protecției prevăzute la articolul 76 alineatul (2) din directiva menționată anterior la toate acordurile cu sisteme de plăți și de decontare a titlurilor de valoare și la activitățile conexe acestora, dacă este cazul.
(8) Necesitatea specificării domeniului de aplicare al acordurilor care beneficiază de garanții în anumite cazuri în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE nu ar trebui să împiedice, în general, autoritățile de rezoluție să protejeze orice clasă de acorduri care poate fi inclusă într-una dintre categoriile de la articolul respectiv și care, în cadrul procedurilor de insolvență, este protejată de separarea activelor, drepturilor și pasivelor care fac obiectul acestor acorduri în temeiul legislației lor naționale în materie de insolvență, inclusiv al actelor care transpun în legislația națională Directiva 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului (4).Acest lucru este valabil dacă un creditor ar continua să beneficieze de drepturile care decurg din acord, cu excepția cazului în care întreaga tranzacție ar fi fost anulată în temeiul legislației naționale în materie de insolvență. Aceste dispoziții se aplică în special contractelor de garanție reală și acordurilor de compensare reciprocă și de compensare care sunt protejate în temeiul legislației naționale în materie de insolvență,