Recitale
(1) Amânarea plății contribuțiilor ex post extraordinare prevăzute la articolul 104 din Directiva 2014/59/UE ar trebui să fie acordată de către autoritatea de rezoluție la cererea unei instituții, pentru ca această autoritate să poată evalua mai ușor dacă instituția respectivă îndeplinește condițiile de amânare prevăzute la articolul 104 alineatul (3) din Directiva 2014/59/UE. Instituția în cauză trebuie să furnizeze autorității de rezoluție toate informațiile pe care aceasta le consideră necesare pentru a efectua o astfel de evaluare. Autoritatea de rezoluție ar trebui să ia în considerare toate informațiile de care dispun autoritățile naționale competente, pentru a evita suprapunerea obligațiilor de notificare.
(2) Atunci când evaluează impactul plății contribuțiilor ex post extraordinare asupra solvabilității sau a lichidității instituției, autoritatea de rezoluție ar trebui să analizeze impactul plății asupra poziției de capital și de lichiditate a instituției. Pentru efectuarea analizei, autoritatea ar trebui să ia în calcul o pierdere în bilanțul instituției egală cu suma care trebuie plătită la scadență și să facă previziuni, pentru un interval de timp adecvat, cu privire la impactul acestei pierderi asupra ratei fondurilor proprii ale instituției. În plus, autoritatea ar trebui să ia în calcul o ieșire de lichidități egală cu suma care trebuie plătită la scadență și ar trebui să evalueze riscul de lichiditate.
(3) Planurile de redresare și de rezoluție prevăd faptul că instituțiile și autoritățile de rezoluție trebuie să fie capabile să identifice funcțiile critice ale instituțiilor sau ale grupurilor și să asigure continuitatea acestor funcții.
(4) Unul dintre principalele obiective ale rezoluției este continuitatea funcțiilor critice ale instituției aflate în rezoluție. Acest obiectiv vizează protejarea stabilității financiare și a economiei reale și, prin urmare, joacă un rol esențial în procesul de elaborare a planurilor de redresare și de rezoluție. Funcțiile critice pot include: servicii de constituire de depozite și de creditare, servicii de plată, de compensare, de custodie și de decontare, activități pe piețele de finanțare interbancară, activități pe piețele de capital și activități de investiții.
(5) Funcțiile critice ale unei instituții sau a unui grup sunt prevăzute în planul său de redresare. Planul de redresare ar trebui evaluat de autoritatea de rezoluție și ar trebui să stea la baza elaborării planului de rezoluție. Autoritatea de rezoluție ar trebui să realizeze propria evaluare a funcțiilor critice atunci când elaborează planul de rezoluție și ar trebui să demonstreze modul în care funcțiile critice și liniile de activitate esențiale ar putea fi separate, din punct de vedere juridic și economic, de celelalte funcții pentru a asigura continuitatea acestora în cazul intrării în dificultate a instituției.
(6) Atunci când evaluează posibilitățile de rezoluție a unei instituții, autoritățile de rezoluție ar trebui să verifice dacă strategia aleasă asigură continuitatea funcțiilor critice și dacă capacitatea de a reduce sau de a înlătura obstacolele care restrâng posibilitățile de rezoluție ține de funcțiile critice. În mod similar, într-un scenariu de recapitalizare internă, pasivele ar putea fi excluse din sfera de aplicare a recapitalizării interne în cazul în care excluderea este strict necesară și proporțională pentru a asigura continuitatea funcțiilor critice. Funcțiile critice au un rol important și atunci când se recurge la un instrument bancă-punte, deoarece o instituție bancară-punte ar trebui să mențină funcțiile critice.
(7) Funcțiile critice ar trebui identificate în două etape. În primul rând, instituțiile realizează o autoevaluare atunci când întocmesc planurile de redresare. În al doilea rând, autoritățile de rezoluție examinează în mod critic planurile de redresare ale fiecărei instituții, pentru a asigura consecvența și coerența abordărilor utilizate de către bănci. Întrucât autoritățile de rezoluție beneficiază de o perspectivă globală în ceea ce privește funcțiile care sunt esențiale pentru menținerea stabilității financiare în ansamblul său, acestea ar trebui să ia decizia finală în ceea ce privește desemnarea funcțiilor critice în contextul elaborării planului de rezoluție și al executării acestuia.
(8) Serviciile critice ar trebui să fie operațiunile, activitățile și serviciile subiacente efectuate pentru una (servicii dedicate) sau mai multe (servicii partajate) unități operaționale ori entități juridice din cadrul grupului, care sunt necesare pentru a furniza una sau mai multe funcții critice. Serviciile esențiale pot fi furnizate de către una sau mai multe entități (cum ar fi o entitate juridică separată sau o unitate internă) din cadrul grupului (servicii interne) sau să fie externalizate unui furnizor extern (servicii externe). Serviciile ar trebui considerate critice atunci când perturbarea acestora ar putea constitui un impediment grav pentru exercitarea funcțiilor critice sau ar împiedica în totalitate furnizarea acestora, dat fiind că aceste servicii sunt intrinsec legate de funcțiile critice pe care o instituție le asigură în beneficiul unor părți terțe. Identificarea lor se bazează pe identificarea unei funcții critice.
(9) Instituțiile și autoritățile de rezoluție ar trebui să identifice serviciile critice și în planurile de redresare și de rezoluție. În măsura în care serviciile critice sunt externalizate unor părți terțe, autoritatea de rezoluție ar trebui să își poată limita evaluarea la ceea ce este necesar pentru a verifica dacă instituția dispune de un plan corespunzător de asigurare a continuității activității.
(10) Calificarea unui serviciu ca fiind critic ar trebui să permită instituțiilor să asigure disponibilitatea continuă a acestuia prin furnizarea sa prin intermediul unor entități sau unități care sunt reziliente în cazul intrării în dificultate a instituției sau prin stabilirea unor acorduri adecvate, în cazul în care serviciul este furnizat de un furnizor extern.
(11) Principala diferență între o funcție critică și o linie de activitate esențială constă în impactul activităților respective. Funcțiile critice ar trebui evaluate în funcție de importanța acestora pentru funcționarea economiei reale și a piețelor financiare și, prin urmare, pentru stabilitatea financiară în general; în schimb, liniile de activitate esențiale ar trebui să fie evaluate în funcție de importanța lor pentru instituție, de exemplu în funcție de nivelul contribuției lor la veniturile și profiturile instituției.
(12) În măsura în care planul de redresare ar trebui să conțină o descriere detaliată a etapelor necesare pentru determinarea a valorii propriu-zise și a valorii comerciale a liniilor de activitate esențiale, a operațiunilor și activelor instituției, și planul de rezoluție ar trebui să cuprindă o descriere a operațiunilor critice și a liniilor de activitate esențiale ale instituției și o demonstrație a modului în care funcțiile critice și liniile de activitate esențiale ar putea fi separate, din punct de vedere juridic și economic, de celelalte funcții pentru a asigura continuitatea acestora în cazul intrării în dificultate a instituției. În rezoluție, continuitatea funcțiilor critice și a liniilor de activitate esențiale ar putea justifica scutirea anumitor datorii de la aplicarea instrumentului de recapitalizare internă și, de asemenea, un transfer către o „bancă-punte”.
(13) Deși liniile de activitate esențiale sunt adesea legate de gradul în care acestea contribuie la rezultatele financiare ale instituției, este posibil ca o astfel de abordare să nu reflecte toate liniile de activitate esențiale, deoarece o instituție poate furniza un serviciu care nu este direct profitabil (sau care poate chiar genera pierderi), dar care creează o importantă valoare a francizei și este, prin urmare, important pentru ansamblul activităților sale,