Recitale
(1) De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, investițiile străine directe sunt incluse pe lista domeniilor care țin de politica comercială comună. În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (e) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Uniunea are competență exclusivă în ceea ce privește politica comercială comună și se poate constitui parte la acordurile internaționale care cuprind dispoziții referitoare la investițiile străine directe.
(2) Acordurile care prevăd protecția investițiilor pot include un mecanism de soluționare a litigiilor între investitori și stat, care permite unui investitor dintr-o țară terță să intenteze o acțiune împotriva unui stat în care a făcut o investiție. O procedură de soluționare a litigiilor între investitori și stat se poate solda cu acordarea unei compensații financiare. În plus, într-o astfel de cauză, vor exista inevitabil cheltuieli semnificative legate de gestionarea arbitrajului, precum și cheltuieli legate de apărarea unei astfel de cauze.
(3) Responsabilitatea internațională pentru un tratament care face obiectul unei proceduri de soluționare a litigiilor respectă repartizarea competențelor între Uniune și statele membre. În consecință, Uniunea va fi, în principiu, responsabilă de apărarea împotriva oricăror pretenții fondate pe o presupusă încălcare a normelor înscrise într-un acord care intră în competența exclusivă a Uniunii, indiferent dacă tratamentul în cauză este acordat de Uniunea însăși sau de un stat membru.
(4) Acordurile Uniunii ar trebui să le acorde investitorilor străini același nivel ridicat de protecție, dar nu unul mai ridicat decât cel oferit investitorilor din Uniune de dreptul Uniunii și de principiile generale comune legislațiilor statelor membre. Acordurile Uniunii ar trebui să asigure respectarea și salvgardarea competențelor legislative ale Uniunii și a dreptului de reglementare al acesteia.
(5) În cazul în care Uniunea, ca entitate cu personalitate juridică, are responsabilitatea internațională pentru un tratament acordat, este de așteptat, în virtutea dreptului internațional, ca Uniunea să plătească orice obligații stabilite împotriva sa printr-o hotărâre și să suporte cheltuielile aferente oricărui litigiu. Cu toate acestea, o hotărâre potrivnică poate decurge dintr-un tratament acordat de Uniunea însăși sau dintr-un tratament acordat de un stat membru. În consecință, nu ar fi echitabil să se plătească de la bugetul Uniunii obligațiile stabilite printr-o hotărâre potrivnică și cheltuielile arbitrajului în cazul în care tratamentul a fost acordat de un stat membru, cu excepția cazului în care tratamentul respectiv este impus de dreptul Uniunii. Prin urmare, este necesar ca răspunderea financiară să fie repartizată, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, între Uniunea însăși și statul membru responsabil de tratamentul acordat, pe baza criteriilor stabilite de prezentul regulament.
(6) În rezoluția sa din 6 aprilie 2011 privind viitoarea politică europeană în domeniul investițiilor internaționale, Parlamentul European a solicitat în mod explicit crearea mecanismului prevăzut în prezentul regulament. În plus, în concluziile sale din 25 octombrie 2010 privind o politică globală în domeniul investițiilor internaționale, Consiliul a solicitat Comisiei să studieze acest aspect.
(7) Răspunderea financiară ar trebui să fie atribuită entității responsabile de tratamentul care s-a dovedit a fi incompatibil cu dispozițiile relevante din acord. În consecință, Uniunea însăși ar trebui să își asume răspunderea financiară în cazul în care tratamentul respectiv este acordat de către o instituție, un organism, un oficiu sau o agenție a Uniunii. În cazul în care tratamentul respectiv este acordat de un stat membru, statul membru în cauză ar trebui să își asume răspunderea financiară. Cu toate acestea, în cazul în care statul membru acționează într-un mod impus de dreptul Uniunii, de exemplu în cadrul transpunerii unei directive adoptate de Uniune, Uniunea însăși ar trebui să își asume răspunderea financiară în măsura în care tratamentul în cauză este impus de dreptul Uniunii. Prezentul regulament ar trebui de asemenea să prevadă posibilitatea ca o cauză individuală să se poată referi atât la un tratament acordat de un stat membru, cât și la un tratament impus de dreptul Uniunii și ar trebui să acopere toate acțiunile întreprinse de statele membre și de Uniune. În astfel de cauze, statele membre și Uniunea ar trebui să își asume răspunderea financiară pentru tratamentul specific acordat de oricare dintre ele.
(8) Uniunea ar trebui să acționeze întotdeauna în calitate de pârât atunci când un litigiu privește exclusiv un tratament acordat de instituții, organisme, oficii sau agenții ale Uniunii, astfel încât Uniunea să își asume răspunderea financiară potențială care ar putea decurge din litigiu în conformitate cu criteriile menționate anterior.
(9) În cazul în care un stat membru și-ar asuma răspunderea financiară potențială care ar putea decurge dintr-un litigiu, este echitabil și adecvat ca respectivul stat membru să acționeze în calitate de pârât în scopul apărării tratamentului pe care l-a acordat investitorului. Măsurile prevăzute în prezentul regulament au scopul de a asigura că bugetul Uniunii și resursele nefinanciare ale Uniunii nu sunt grevate, chiar și temporar, nici de costurile procesuale, nici de obligațiile stabilite prin hotărâri împotriva statului membru în cauză.
(10) Statele membre pot, cu toate acestea, să își exprime preferința ca Uniunea să acționeze în calitate de pârât în acest tip de litigii, de exemplu din motive de expertiză tehnică. Statele membre ar trebui, prin urmare, să aibă posibilitatea de a refuza să acționeze în calitate de pârât, fără a aduce atingere răspunderii lor financiare.
(11) Pentru a garanta protejarea corespunzătoare a intereselor Uniunii, este esențial ca, în circumstanțe excepționale, însăși Uniunea să acționeze în calitate de pârât în litigii care implică un tratament acordat de un stat membru. Aceste circumstanțe se limitează la cazurile în care litigiul implică, de asemenea, un tratament acordat de către Uniune sau în care reiese că tratamentul acordat de un stat membru este impus de dreptul Uniunii și la cazurile în care un tratament similar este contestat în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) printr-o acțiune conexă introdusă împotriva Uniunii, atunci când s-a instituit un comitet, iar acțiunea privește același aspect juridic specific și este necesar să se asigure o argumentație coerentă în cazul acțiunii de la OMC.
(12) În cazul în care Uniunea acționează în calitate de pârât în cauzele care implică măsuri la nivelul unui stat membru, Comisia ar trebui să își susțină apărarea în așa fel încât să protejeze interesele financiare ale statului membru în cauză.
(13) Deciziile prin care se stabilește dacă Uniunea sau un stat membru acționează în calitate de pârât ar trebui luate în cadrul prevăzut în prezentul regulament. Este adecvat ca Parlamentul European și Consiliul să fie imediat informate de către Comisie cu privire la modalitatea de aplicare a acestui cadru.
(14) Prezentul regulament ar trebui să prevadă modalități practice pentru desfășurarea procedurilor de arbitraj în litigiile privind un tratament acordat de un stat membru. Modalitățile respective ar trebui să urmărească cea mai bună gestiune posibilă a litigiului, asigurând în același timp respectarea obligației de cooperare loială menționată la articolul 4 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), precum și apărarea și protejarea intereselor statului membru în cauză.
(15) În cazul în care Uniunea acționează în calitate de pârât, aceste modalități ar trebui să prevadă o cooperare foarte strânsă, inclusiv notificarea rapidă a tuturor etapelor procedurale importante, punerea la dispoziție a documentelor relevante, consultări frecvente și participarea în delegația din cadrul procedurii.
(16) În cazul în care un stat membru acționează în calitate de pârât, este oportun ca acesta, în conformitate cu obligația de cooperare loială menționată la articolul 4 alineatul (3) din TUE, să informeze în permanență Comisia cu privire la evoluția cauzei și, mai ales, să asigure informarea promptă privind toate etapele procedurale importante, punerea la dispoziție a documentelor relevante, consultări frecvente și participarea în delegația din cadrul procedurii. Este oportun, de asemenea, să se acorde Comisiei posibilitatea adecvată de a identifica orice problemă de drept sau orice alt element de interes pentru Uniune apărut în cadrul litigiului.
(17) Fără a aduce atingere rezultatelor procedurilor de arbitraj, un stat membru ar trebui să poată, în orice moment, să accepte că va fi responsabil din punct de vedere financiar în cazul în care ar trebui să fie plătită o despăgubire. Într-un astfel de caz, statul membru și Comisia ar trebui să poată încheia acorduri în vederea plății periodice a cheltuielilor și pentru plata oricărei despăgubiri. Această acceptare nu implică recunoașterea de către statul membru că acțiunea care face obiectul litigiului este bine întemeiată. Într-un astfel de caz, Comisia ar trebui să poată adopta o decizie prin care să solicite statului membru să prevadă astfel de cheltuieli. În cazul în care instanța ar decide în favoarea Uniunii în ceea ce privește cheltuielile de arbitraj, Comisia ar trebui să se asigure că orice plată în avans a cheltuielilor este rambursată imediat statului membru în cauză.
(18) În anumite cazuri, ar putea fi adecvat să se ajungă la o înțelegere pentru a se evita cheltuielile de arbitraj inutile și costisitoare. Este necesar să se stabilească o procedură pentru încheierea unor astfel de înțelegeri. O astfel de procedură ar trebui să permită Comisiei, care hotărăște în conformitate cu procedura de examinare, să ajungă la o înțelegere într-o cauză care implică răspunderea financiară a Uniunii, atunci când acest lucru ar fi în interesul Uniunii. Atunci când cauza se referă, de asemenea, la un tratament acordat de un stat membru, este adecvat ca Uniunea să poată să ajungă la o înțelegere doar dacă înțelegerea nu ar avea nicio implicație financiară sau bugetară pentru statul membru în cauză. În astfel de cazuri, este adecvat să existe o cooperare strânsă și consultări între Comisie și statul membru în cauză. Statele membre ar trebui să dispună în orice moment de libertatea de a ajunge la o înțelegere, în măsura în care acceptă întreaga răspundere financiară și orice astfel de înțelegere este în conformitate cu dreptul Uniunii.
(19) În cazul în care a fost pronunțată o hotărâre împotriva Uniunii, obligațiile prevăzute prin această hotărâre ar trebui să fie achitate fără întârziere. Comisia ar trebui să ia măsurile necesare pentru plata acestor obligații, cu excepția cazului în care un stat membru și-a asumat deja răspunderea financiară.
(20) Comisia ar trebui să se consulte îndeaproape cu statul membru în cauză în vederea ajungerii la un acord cu privire la repartizarea răspunderii financiare. În cazul în care Comisia consideră că un stat membru este responsabil, iar statul membru contestă această hotărâre, Comisia ar trebui să plătească sumele alocate, dar ar trebui, de asemenea, să emită o decizie către statul membru solicitându-i să verse sumele corespunzătoare la bugetul Uniunii, împreună cu dobânda aplicabilă. Dobânda aplicabilă ar trebui să fie cea stabilită în conformitate cu articolul 78 alineatul (4) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (2). Articolul 263 din TFUE este aplicabil în cazul în care un stat membru consideră că decizia nu îndeplinește criteriile prevăzute în prezentul regulament.
(21) Bugetul Uniunii ar trebui să asigure acoperirea cheltuielilor care decurg din acordurile care cuprind dispoziții privind investițiile străine directe la care Uniunea este parte și care prevăd modul de soluționare a litigiilor între investitor și stat. În cazul în care statele membre au răspunderea financiară în temeiul prezentului regulament, Uniunea ar trebui să fie în măsură fie să cumuleze mai întâi contribuțiile statului membru în cauză înainte de execuția cheltuielilor relevante, fie să execute mai întâi cheltuielile relevante, acestea fiindu-i ulterior rambursate de către statul membru în cauză. Ar trebui să fie posibilă utilizarea ambelor mecanisme de tratament bugetar, în funcție de ceea ce este fezabil, în special din punctul de vedere al sincronizării temporale. Pentru ambele mecanisme, contribuțiile sau rambursările achitate de statul membru în cauză ar trebui să fie considerate drept venituri alocate interne pentru bugetul Uniunii. Creditele care rezultă din aceste venituri alocate interne ar trebui nu doar să acopere cheltuielile relevante, ci acestea ar trebui să fie, de asemenea, eligibile pentru realimentarea altor rubrici din bugetul Uniunii din care au fost prelevate creditele inițiale pentru execuția cheltuielilor în cadrul celui de al doilea mecanism.
(22) În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a prezentului regulament, ar trebui conferite competențe de executare Comisiei.
(23) Competențele de executare referitoare la articolul 9 alineatele (2) și (3), articolul 13 alineatul (1), articolul 14 alineatul (8), articolul 15 alineatul (3) și articolul 16 alineatul (3) ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (3).
(24) Procedura de consultare ar trebui utilizată pentru adoptarea deciziilor conform cărora Uniunea acționează în calitate de pârât în temeiul articolului 9 alineatul (2), având în vedere faptul că este necesar ca Uniunea să preia apărarea în astfel de cazuri, dar că aceasta ar trebui să fie în continuare sub controlul statelor membre. Procedura de consultare ar trebui să fie utilizată pentru adoptarea deciziilor de soluționare a litigiilor în conformitate cu articolul 15 alineatul (3), având în vedere faptul că aceste decizii vor avea cel mult un impact temporar asupra bugetului Uniunii, întrucât statul membru în cauză va fi obligat să își asume orice răspundere financiară care rezultă în urma litigiului, și datorită criteriilor detaliate prevăzute în prezentul regulament pentru acceptarea acestor înțelegeri,