Recitale
(1) Directiva 93/7/CEE a Consiliului (2) a fost modificată în mod substanțial prin Directivele 96/100/CE (3) și 2001/38/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului (4). Din motive de claritate, ar trebui, cu ocazia noilor modificări, să se procedeze la reformarea directivei menționate.
(2) Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În conformitate cu articolul 36 din TFUE, dispozițiile relevante privind libera circulație a mărfurilor nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor aflate în tranzit, justificate din motive de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică.
(3) În temeiul și în limitele articolului 36 din TFUE, statele membre păstrează dreptul de a-și defini patrimoniul național și posibilitatea de a lua măsurile necesare pentru a-i asigura protecția. Totuși, Uniunea joacă un rol important în încurajarea cooperării dintre statele membre în vederea protejării patrimoniului cultural de importanță europeană de care aparțin aceste bunuri de patrimoniu național.
(4) Directiva 93/7/CEE a pus în practică un sistem care să permită statelor membre să obțină restituirea, pe teritoriul lor, a obiectelor culturale clasificate drept „bunuri de patrimoniu național” în sensul articolului 36 din TFUE aparținând unor categorii comune de obiecte culturale menționate în anexa la directiva respectivă și care au părăsit teritoriul lor cu încălcarea măsurilor naționale sau a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 116/2009 al Consiliului (5). Directiva respectivă a inclus și obiectele culturale clasificate drept „bunuri de patrimoniu național” care formează parte integrantă a colecțiilor publice sau a inventarelor instituțiilor ecleziastice care nu intrau în aceste categorii comune.
(5) Directiva 93/7/CEE a stabilit o cooperare administrativă între statele membre privind bunurile de patrimoniu național, în strânsă legătură cu cooperarea lor cu Interpol și cu alte organisme competente în domeniul operelor de artă furate, în special înregistrarea obiectelor culturale pierdute, furate sau care au părăsit ilegal teritoriul și care fac parte din patrimoniul național și din colecțiile lor publice.
(6) Procedura prevăzută de Directiva 93/7/CEE a constituit un prim pas spre o cooperare între statele membre în acest domeniu în cadrul pieței interne în scopul consolidării recunoașterii reciproce a legislațiilor naționale în domeniu.
(7) Regulamentul (CE) nr. 116/2009, împreună cu Directiva 93/7/CEE, au instituit un sistem al Uniunii de protecție a obiectelor culturale ale statelor membre.
(8) Obiectivul Directivei 93/7/CEE era de a asigura returnarea fizică a obiectelor culturale către statul membru al cărui teritoriu a fost părăsit în mod ilegal de acestea, indiferent de drepturile de proprietate care se aplică obiectelor respective. Totuși, aplicarea directivei respective a arătat limitele sistemului pentru obținerea restituirii unor astfel de obiecte culturale. Rapoartele privind aplicarea directivei au indicat că aceasta se aplică în situații rare, în special din cauza limitării domeniului său de aplicare, care a rezultat din condițiile stabilite în anexa la directiva respectivă, a termenului scurt permis pentru inițierea acțiunii în restituire și a costurilor aferente acțiunii în restituire.
(9) Prezenta directivă ar trebui să își extindă domeniul de aplicare la orice obiect cultural clasificat sau definit de un stat membru, în conformitate cu legislația sau procedurile administrative naționale, drept bun de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică în sensul articolului 36 din TFUE. Astfel, prezenta directivă ar trebui să reglementeze obiecte de interes istoric, paleontologic, etnografic, numismatic sau științific, indiferent dacă acestea fac sau nu parte din colecții publice sau de altă natură sau constituie elemente individuale, și indiferent dacă provin din excavații legale sau clandestine, cu condiția ca acestea să fie clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național. De asemenea, obiectele culturale clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național nu ar trebui să mai aparțină unor categorii sau să respecte praguri legate de vechime și/sau de valoarea financiară pentru a putea fi restituite în temeiul prezentei directive.
(10) Respectarea diversității sistemelor naționale de protecție a bunurilor de patrimoniu național este recunoscută la articolul 36 din TFUE. Pentru a încuraja încrederea reciprocă, spiritul de cooperare și o înțelegere reciprocă între statele membre, ar trebui stabilită sfera de aplicare a termenului „bun de patrimoniu național”, în cadrul articolului 36 din TFUE. Statele membre ar trebui de asemenea să faciliteze restituirea unui obiect cultural către statul membru al cărui teritoriu l-a părăsit în mod ilegal, indiferent de data aderării statului membru respectiv, și ar trebui să garanteze că restituirea obiectelor respective nu generează costuri nerezonabile. Statele membre ar trebui să poată returna alte obiecte culturale decât cele clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național cu condiția respectării dispozițiilor relevante din TFUE, precum și obiecte culturale care au părăsit ilegal teritoriul înainte de 1 ianuarie 1993.
(11) Este necesar să se intensifice cooperarea administrativă între statele membre pentru a favoriza o aplicare mai eficientă și uniformă a prezentei directive. Prin urmare, ar trebui să se prevadă ca autoritățile centrale să coopereze eficient unele cu celelalte și să facă schimb de informații cu privire la obiectele culturale care au părăsit ilegal teritoriul prin utilizarea Sistemului de informare al pieței interne (denumit în continuare „IMI”) prevăzut în Regulamentul (UE) nr. 1024/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (6). Pentru a îmbunătăți punerea în aplicare a prezentei directive, ar trebui instituit un modul al sistemului IMI special conceput pentru obiectele culturale. Este de asemenea de dorit ca celelalte autorități competente ale statelor membre să utilizeze, pe cât posibil, același sistem.
(12) Pentru a asigura protecția datelor cu caracter personal, cooperarea administrativă și schimbul de informații între autoritățile competente ar trebui să fie conforme normelor enunțate în Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (7) și, în măsura în care IMI este utilizat, în Regulamentul (UE) nr. 1024/2012. Definițiile utilizate în Directiva 95/46/CE și în Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (8) ar trebui să se aplice, de asemenea, în sensul prezentei directive.
(13) Termenul pentru a verifica dacă obiectul cultural descoperit într-un alt stat membru constituie un obiect cultural în sensul Directivei 93/7/CEE a fost identificat ca fiind prea scurt în practică. Prin urmare, acesta ar trebui extins la șase luni. Un termen mai lung ar trebui să permită statelor membre să adopte măsurile adecvate pentru a conserva obiectul cultural și, după caz, să evite sustragerea acestuia de la procedura de restituire.
(14) Termenul pentru exercitarea acțiunii în restituire ar trebui de asemenea extins la trei ani de la data la care statul membru al cărui teritoriu a fost părăsit în mod ilegal de obiectul cultural a luat cunoștință de locul în care se găsește obiectul cultural și de identitatea posesorului sau a deținătorului acestuia. Extinderea acestui termen ar trebui să faciliteze restituirea și să descurajeze părăsirea ilegală a bunurilor de patrimoniu național. Din motive de claritate, ar trebui să se precizeze că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care autoritatea centrală a statului membru al cărui teritoriu a fost părăsit în mod ilegal de obiectul cultural a luat cunoștință de aceste informații.
(15) Directiva 93/7/CEE prevede că acțiunea în restituire se prescrie în termen de 30 de ani de la data la care obiectul cultural a părăsit ilegal teritoriul statului membru. Cu toate acestea, în cazul obiectelor care fac parte din colecții publice și al obiectelor care aparțin unor inventare ale instituțiilor ecleziastice din statele membre în care aceste obiecte fac obiectul unei protecții speciale în conformitate cu legislația internă, acțiunile în restituire fac obiectul unui termen mai lung în anumite circumstanțe. Ca urmare a faptului că în statele membre pot exista dispoziții privind o protecție specială în temeiul legislației interne în ceea ce privește instituții religioase în afara celor ecleziastice, prezenta directivă ar trebui să se extindă și la respectivele instituții religioase.
(16) În concluziile sale privind prevenirea și combaterea infracțiunilor împotriva obiectelor culturale, adoptate la 13-14 decembrie 2011, Consiliul a recunoscut necesitatea de a lua măsuri care să consolideze eficacitatea prevenirii criminalității care vizează obiectele culturale și a combaterii acestui fenomen. Acesta a recomandat Comisiei să ofere sprijinul său statelor membre pentru a proteja în mod eficient obiectele culturale în vederea prevenirii și a combaterii traficului și a promovării de măsuri complementare, după caz. În plus, Consiliul a recomandat statelor membre să aibă în vedere ratificarea Convenției UNESCO privind mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate a obiectelor culturale, semnată la Paris la 17 noiembrie 1970, și a Convenției UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, semnată la Roma la 24 iunie 1995.
(17) Este de dorit să se asigure faptul că toți actorii de pe piață dau dovadă de diligență în cadrul tranzacțiilor cu obiecte culturale. Consecințele achiziționării unui obiect cultural de proveniență ilegală nu vor fi cu adevărat disuasive decât în cazul în care plata despăgubirii este însoțită de obligația posesorului de a dovedi că a depus diligența necesară. Prin urmare, pentru a realiza obiectivele Uniunii de prevenire și combatere a traficului ilegal de obiecte culturale, prezenta directivă ar trebui să stipuleze că posesorul trebuie să prezinte probe care să ateste că a depus diligența necesară la achiziționarea obiectului, în scopul obținerii unei despăgubiri.
(18) Ar fi de asemenea util ca orice persoană, în special actorii de pe piață, să poată accesa cu ușurință informațiile publice referitoare la obiectele culturale clasificate sau definite de statele membre ca bunuri de patrimoniu național. Statele membre ar trebui să încerce să faciliteze accesul la aceste informații publice.
(19) Pentru a facilita o interpretare uniformă a noțiunii de diligență necesară, prezenta directivă ar trebui să stabilească criterii neexhaustive care trebuie luate în considerare pentru a determina dacă posesorul a depus diligența necesară la achiziționarea obiectului cultural.
(20) Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume de a permite restituirea obiectelor culturale clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național care au părăsit ilegal teritoriul statelor membre, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, însă, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul menționat anterior, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.
(21) Deoarece sarcinile comitetului instituit prin Regulamentul (CE) nr. 116/2009 au rămas fără obiect din cauza suprimării anexei la Directiva 93/7/CEE, este necesar să se suprime în consecință referințele la comitetul menționat anterior. Totuși, pentru a menține platforma dedicată schimbului de experiență și de bune practici privind punerea în aplicare a prezentei directive între statele membre, Comisia ar trebui să instituie un grup de experți, alcătuit din experți provenind de la autoritățile centrale ale statelor membre însărcinate cu punerea în aplicare a prezentei directive, care ar trebui implicați, printre altele, în procesul de concepere a unui model special al sistemului IMI pentru obiectele culturale.
(22) Având în vedere că anexa la Regulamentul (UE) nr. 1024/2012 conține o listă a dispozițiilor referitoare la cooperarea administrativă în actele Uniunii care sunt aplicate prin intermediul IMI, este necesar să se modifice anexa respectivă pentru a include prezenta directivă.
(23) Obligația de a transpune prezenta directivă în dreptul intern trebuie să se limiteze la dispozițiile care reprezintă o modificare de fond în raport cu directivele anterioare. Obligația de a transpune dispozițiile neschimbate rezultă din directiva anterioară.
(24) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenele pentru transpunerea în dreptul intern a directivelor menționate în anexa I partea B,