Recitale
(1) Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale (3) urmează să facă obiectul mai multor modificări substanțiale. Din motive de claritate și de coerență, ar trebui să se procedeze la reformarea dispozițiilor respective.
(2) Majoritatea mărfurilor și serviciilor sunt furnizate în cadrul pieței interne de către operatori economici către alți operatori economici și către autorități publice pe baza unei plăți reportate, prin care furnizorul, de comun acord cu clientul său, acordă acestuia din urmă un termen pentru achitarea facturii, care este fie menționat în factura furnizorului, fie stabilit prin lege.
(3) În cadrul tranzacțiilor comerciale între operatori economici sau între operatori economici și autorități publice, numeroase plăți sunt efectuate mai târziu decât a fost stabilit în contract sau menționat în condițiile comerciale generale. Deși mărfurile sunt livrate sau serviciile sunt prestate, numeroase facturi corespunzătoare acestora sunt achitate mult după scadență. Astfel de întârzieri în efectuarea plăților afectează lichiditățile întreprinderilor și complică situația financiară a acestora. Acestea afectează, de asemenea, competitivitatea și rentabilitatea întreprinderilor, odată ce creditorul trebuie să obțină finanțări externe din cauza efectuării cu întârziere a plăților. Riscul apariției acestor efecte negative crește în mod considerabil în perioadele de încetinire a creșterii economice, când accesul la finanțare este mai dificil.
(4) Acțiunile judiciare legate de efectuarea cu întârziere a plăților sunt deja facilitate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (4), Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate (5), Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată (6) și Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă (7). Cu toate acestea, se impune stabilirea unor măsuri complementare pentru a descuraja efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale.
(5) Întreprinderile ar trebui să poată efectua tranzacții pe tot cuprinsul pieței interne în condiții care să garanteze că operațiunile transfrontaliere nu prezintă riscuri mai mari decât vânzările interne. În cazul în care s-ar aplica norme substanțial diferite pentru operațiunile interne și transfrontaliere, ar putea avea loc denaturări ale concurenței.
(6) În Comunicarea sa din 25 iunie 2008, intitulată „Gândiți mai întâi la scară mică – Un «Small Business Act» pentru Europa”, Comisia a subliniat faptul că ar trebui să fie facilitat accesul la finanțare al întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) și că ar trebui dezvoltat un mediu juridic și de afaceri sănătos și favorabil efectuării la timp a plăților. Ar trebui menționat faptul că autorităților publice le revine o responsabilitate deosebită în acest sens. Criteriile de definire a IMM-urilor sunt prevăzute în Recomandarea 2003/361/CE a Comisiei din 6 mai 2003 privind definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (8).
(7) Una dintre acțiunile prioritare cuprinse în Comunicarea Comisiei din 26 noiembrie 2008, intitulată „Planul european de redresare economică”, o reprezintă reducerea sarcinilor administrative și promovarea spiritului antreprenorial, în principiu prin garantarea, între altele, a achitării în termen de o lună a facturilor pentru furnituri și servicii, inclusiv către IMM-uri, cu scopul de a reduce problemele de trezorerie.
(8) Domeniul de aplicare a prezentei directive ar trebui să se limiteze la plățile efectuate ca remunerație pentru tranzacții comerciale. Prezenta directivă nu ar trebui să reglementeze tranzacțiile cu consumatorii, dobânda pentru alte plăți, de exemplu plăți efectuate în conformitate cu legislația privind cecurile și cambiile, plăți reprezentând compensații pentru daune, inclusiv plăți efectuate de societățile de asigurare. De asemenea, statele membre ar trebui să fie în măsură să excludă datoriile care fac obiectul unor proceduri de insolvență, inclusiv al unor proceduri de reeșalonare a datoriei.
(9) Prezenta directivă ar trebui să reglementeze toate tranzacțiile comerciale, indiferent dacă sunt realizate între întreprinderi private și publice sau între întreprinderi și autorități publice, având în vedere faptul că autoritățile publice efectuează un volum considerabil de plăți către întreprinderi. Prezenta directivă ar trebui, în consecință, să reglementeze tranzacțiile comerciale între contractanții principali și furnizorii și subcontractanții acestora.
(10) Faptul că profesiile liberale intră sub incidența prezentei directive nu ar trebui să oblige statele membre să le trateze ca întreprinderi sau comercianți în scopuri care nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive.
(11) Furnizarea de bunuri și prestarea de servicii contra cost care intră sub incidența prezentei directive ar trebui să includă, de asemenea, proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile.
(12) Întârzierea în efectuarea plăților constituie o încălcare a contractului care, în majoritatea statelor membre, a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăților și/sau a procedurilor greoaie de acțiune. Pentru a inversa această tendință și pentru a descuraja întârzierile în efectuarea plăților, se impune o schimbare decisivă în direcția creării unei culturi a efectuării prompte a plăților, inclusiv aceea în care ar trebui să fie considerat, în toate situațiile, drept clauză sau practică contractuală inechitabilă orice caz de excludere a dreptului de a percepe dobânzi. Această schimbare ar trebui să includă, de asemenea, introducerea unor dispoziții specifice referitoare la termenele de plată și la despăgubirea creditorilor pentru cheltuielile suportate și, printre altele, dispoziții care să constate caracterul vădit inechitabil al excluderii dreptului la despăgubire pentru cheltuielile suportate în vederea recuperării fondurilor.
(13) În consecință, în contractele între întreprinderi ar trebui să se prevadă termene de plată limitate, ca regulă generală, la 60 de zile calendaristice. Totuși, pot exista situații în care întreprinderile necesită termene de plată mai lungi, de exemplu atunci când acestea doresc să acorde credite comerciale clienților lor. Ar trebui, prin urmare, să fie în continuare posibil ca părțile contractante să poată conveni asupra unor termene de plată specifice, mai lungi de 60 de zile calendaristice, cu condiția totuși ca o astfel de prelungire să nu fie vădit inechitabilă pentru creditor.
(14) Din motive de coerență a legislației Uniunii, în sensul prezentei directive ar trebui să se aplice definiția termenului de „autorități contractante” din Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (9), precum și din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (10).
(15) Dobânzile legale datorate ca urmare a întârzierii în efectuarea plăților sunt calculate pe zile, sub formă de dobânzi simple, în conformitate cu Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului din 3 iunie 1971 privind stabilirea regulilor care se aplică termenelor, datelor și expirării termenelor (11).
(16) Prezenta directivă nu ar trebui să creeze pentru creditori obligația de a percepe dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților. În cazul întârzierii în efectuarea plăților, prezenta directivă ar trebui să permită unui creditor să perceapă dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților fără a fi necesară o notificare prealabilă referitoare la neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau o altă notificare similară care să reamintească debitorului obligația sa de a efectua plata.
(17) Efectuarea plății de către debitor ar trebui să fie considerată întârziată, în scopul stabilirii dreptului de a percepe dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților, în cazul în care creditorul nu are la dispoziție suma datorată la scadență, cu condiția să-și fi îndeplinit obligațiile contractuale și legale.
(18) Facturile reprezintă temeiul cererilor de plată și sunt documente importante în lanțul valoric al tranzacțiilor pentru furnizarea de bunuri și servicii, printre altele pentru stabilirea termenului de plată. În sensul prezentei directive, statele membre ar trebui să promoveze sisteme care asigură securitatea juridică în ceea ce privește data exactă de primire a facturilor de către debitori, inclusiv în domeniul facturării electronice, caz în care primirea facturilor poate constitui mijloc de probă electronică și care este parțial reglementată de dispozițiile în domeniul facturării cuprinse în Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (12).
(19) Este necesară despăgubirea echitabilă a creditorilor pentru cheltuielile de recuperare în cazul efectuării cu întârziere a plăților, astfel încât să fie descurajată efectuarea cu întârziere a plăților. Cheltuielile de recuperare ar trebui să includă, de asemenea, recuperarea costurilor administrative și compensarea costurilor interne suportate din cauza efectuării cu întârziere a plăților, pentru care prezenta directivă ar trebui să stabilească o sumă fixă minimă care să poată fi cumulată cu dobânda pentru întârzierea efectuării plăților. Acordarea de despăgubiri sub forma unei sume fixe ar trebui să aibă drept scop limitarea costurilor administrative și interne legate de recuperare. Despăgubirile pentru cheltuielile de recuperare ar trebui să fie stabilite fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern conform cărora o instanță națională ar putea acorda despăgubiri creditorului pentru orice prejudiciu suplimentar legat de efectuarea cu întârziere a plății de către debitor.
(20) Pe lângă dreptul la plata unei sume fixe pentru acoperirea cheltuielilor de recuperare interne, creditorii ar trebui să aibă, de asemenea, dreptul la rambursarea celorlalte cheltuieli de recuperare pe care trebuie să le suporte din cauza efectuării cu întârziere a plăților de către un debitor. Asemenea cheltuieli ar trebui să includă, în special, cheltuielile suportate de creditori în vederea angajării unui avocat sau a unei firme de colectare a debitelor.
(21) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dreptului statelor membre de a prevedea aplicarea unor sume fixe superioare în cazul compensării cheltuielilor de recuperare și, prin urmare, mai favorabile creditorului sau de a majora respectivele sume, cu scopul de a ține seama de efectele inflației, printre altele.
(22) Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice plățile în rate sau plățile eșalonate. Cu toate acestea, fiecare rată sau plată ar trebui să fie plătită la termenele convenite și ar trebui să se supună normelor privind efectuarea cu întârziere a plăților prevăzute în prezenta directivă.
(23) În general, autoritățile publice beneficiază de venituri mai sigure, mai previzibile și mai continue decât întreprinderile. În plus, multe autorități publice pot obține finanțare în condiții mai avantajoase decât întreprinderile. În același timp, în comparație cu întreprinderile, autoritățile publice depind mai puțin de edificarea unor relații comerciale stabile pentru a-și realiza obiectivele. Termenele de plată lungi și efectuarea cu întârziere a plăților de către autoritățile publice pentru bunuri și servicii generează costuri nejustificate pentru întreprinderi. Prin urmare, ar trebui să se prevadă norme specifice în ceea ce privește tranzacțiile comerciale pentru furnizarea de bunuri sau servicii de către întreprinderi către autoritățile publice, norme care să stabilească, în special, termene de plată care să nu depășească în mod normal 30 de zile calendaristice, în afara cazului în care contractul prevede în mod expres dispoziții contrare, care trebuie să fie justificate în mod obiectiv de natura sau caracteristicile specifice ale contractului, dar care să nu depășească, în orice caz, 60 de zile calendaristice.
(24) Cu toate acestea, ar trebui să se țină cont de situația specifică a autorităților publice care desfășoară activități economice de natură industrială sau comercială oferind bunuri sau servicii pe piață în calitate de întreprindere publică. În acest scop, ar trebui să se permită statelor membre, în anumite condiții, să extindă termenul legal de plată până la maximum 60 de zile calendaristice.
(25) Un motiv special de îngrijorare în ceea ce privește efectuarea cu întârziere a plăților îl constituie situația serviciilor de sănătate într-un număr mare de state membre. Sistemele de sănătate, ca parte fundamentală a infrastructurii sociale a Europei, sunt adesea nevoite să reconcilieze nevoile individuale cu finanțele disponibile, în condițiile în care populația Europei îmbătrânește, speranța de viață crește și medicina avansează. Toate sistemele trebuie să ia în calcul provocarea pe care o reprezintă acordarea unui statut prioritar asistenței medicale, într-un mod care să permită echilibrarea nevoilor pacienților individuali cu resursele financiare disponibile. Statele membre ar trebui, prin urmare, să fie în măsură să permită o anumită flexibilitate entităților publice care furnizează servicii de asistență medicală în ceea ce privește îndeplinirea angajamentelor lor. În acest scop, ar trebui să se permită statelor membre, în anumite condiții, să extindă termenul legal de plată până la maximum 60 de zile calendaristice. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să depună toate eforturile pentru a asigura că plățile în sectorul sanitar sunt efectuate în termenele de plată legale.
(26) Pentru a nu pune în pericol îndeplinirea obiectivului prezentei directive, statele membre ar trebui să garanteze că în cadrul tranzacțiilor comerciale durata maximă a unei proceduri de recepție sau de verificare nu depășește, ca regulă generală, 30 de zile calendaristice. Cu toate acestea, ar trebui să fie posibil ca o procedură de verificare să depășească 30 de zile calendaristice, spre exemplu în cazul contractelor deosebit de complexe, atunci când acest lucru este prevăzut în mod expres în contract și în orice documente de licitație și cu condiția ca acest lucru să nu fie vădit inechitabil pentru creditor.
(27) Instituțiile Uniunii se află într-o situație comparabilă cu cea a autorităților publice din statele membre în ceea ce privește finanțarea și relațiile comerciale ale acestora. Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (13) prevede că lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor de către instituțiile Uniunii trebuie efectuate în termenele stabilite în normele de aplicare ale acestuia. Respectivele norme de aplicare sunt în prezent stipulate în Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (14) și prevăd circumstanțele în care creditorii cărora li s-au plătit cu întârziere sumele datorate sunt îndreptățiți să perceapă dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților. În contextul revizuirii în curs a respectivelor regulamente, ar trebui garantat faptul că termenele de plată maxime pe care trebuie să le respecte instituțiile Uniunii sunt aliniate cu termenele legale aplicabile autorităților publice în conformitate cu prezenta directivă.
(28) Prezenta directivă ar trebui să interzică abuzul în materie de libertate contractuală în dezavantajul creditorilor. Prin urmare, în cazul în care o clauză contractuală sau o practică referitoare la scadența sau la termenul de plată, rata dobânzii pentru întârzierea efectuării plăților sau compensația pentru costurile de recuperare nu este justificată pe baza termenelor acordate debitorului sau în cazul în care aceasta are drept scop principal furnizarea de active lichide debitorului, pe cheltuiala creditorului, aceasta poate fi considerată drept un astfel de abuz. În acest sens și în conformitate cu „proiectul de cadru comun de referință”, elaborat la nivel academic, orice clauză contractuală sau practică care se abate grav de la bunele practici comerciale și este contrară bunei-credințe și corectitudinii ar trebui considerată inechitabilă pentru creditor. În special, excluderea absolută a dreptului de a percepe dobânzi ar trebui să fie considerată întotdeauna drept vădit inechitabilă, în timp ce, în cazul excluderii dreptului la despăgubiri pentru cheltuielile de recuperare, ar trebui să se presupună că aceasta este vădit inechitabilă. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor de drept intern privind modul în care contractele sunt încheiate sau valabilitatea clauzelor contractuale inechitabile față de debitor.
(29) În contextul intensificării eforturilor de prevenire a abuzului de libertate contractuală în detrimentul creditorilor, organizațiile recunoscute în mod oficial ca întreprinderi și organizațiile care au un interes legitim de a reprezenta întreprinderi ar trebui să se poată adresa instanțelor naționale sau organelor administrative competente, pentru a împiedica aplicarea unor clauze contractuale sau practici care sunt vădit inechitabile pentru creditor.
(30) Pentru a contribui la îndeplinirea obiectivului prezentei directive, statele membre ar trebui să promoveze difuzarea bunelor practici, inclusiv prin publicarea unei liste de buni platnici.
(31) Ar trebui să se asigure tuturor creditorilor posibilitatea de a exercita rezerva dreptului de proprietate pe bază nediscriminatorie în cadrul Uniunii, dacă rezerva dreptului de proprietate este recunoscută de legea aplicabilă determinată potrivit normelor de drept internațional privat.
(32) Prezenta directivă definește doar noțiunea de „titlu executoriu”, dar nu ar trebui să reglementeze diversele proceduri ale executării silite a unui astfel de titlu sau condițiile în care executarea silită a unui astfel de titlu poate fi sistată sau suspendată.
(33) Consecințele efectuării cu întârziere a plăților pot fi descurajante numai dacă sunt însoțite de proceduri de acțiune rapide și eficiente pentru creditor. În conformitate cu principiul nediscriminării prevăzut la articolul 18 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, respectivele proceduri trebuie să fie disponibile tuturor creditorilor stabiliți în Uniune.
(34) Pentru a facilita respectarea dispozițiilor prezentei directive, statele membre ar trebui să încurajeze utilizarea medierii sau a altor mijloace de soluționare alternativă a litigiilor. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială (15) stabilește deja un cadru pentru sistemele de mediere la nivelul Uniunii, în special pentru litigiile transfrontaliere, ceea ce nu aduce atingere aplicării sale în cazul sistemelor de mediere naționale. Statele membre ar trebui, de asemenea, să încurajeze părțile interesate să elaboreze coduri voluntare de conduită, având drept scop principal să contribuie la punerea în aplicare a prezentei directive.
(35) Se impune garantarea finalizării în termen scurt a procedurilor de recuperare a creanțelor necontestate legate de efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale, inclusiv prin intermediul unei proceduri de urgență și indiferent de suma datorată.
(36) Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume combaterea întârzierii în efectuarea plăților pe piața internă, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre și, prin urmare, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.
(37) Obligația transpunerii prezentei directive în legislația națională ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reprezintă o modificare substanțială față de Directiva 2000/35/CE. Obligația de a transpune dispozițiile nemodificate decurge din respectiva directivă.
(38) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor care revin statelor membre în ceea ce privește termenele de transpunere în legislația națională și aplicarea Directivei 2000/35/CE.
(39) În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstituțional pentru o mai bună legiferare (16), statele membre sunt încurajate să elaboreze, pentru ele însele și în interesul Uniunii, propriile tabele care să ilustreze, pe cât posibil, concordanța dintre prezenta directivă și măsurile lor de transpunere și să le facă publice,