Recitale
(1) Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (3), a doua Directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (4), a treia Directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (5) și Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (a patra directivă privind asigurarea auto) (6) au fost modificate de mai multe ori și în mod substanțial (7). Este necesar, din motive de claritate și de eficiență, să se codifice aceste patru directive, precum și Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE și 90/232/CEE și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto (8).
(2) Asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau victime ale unui accident. Aceasta prezintă, de asemenea, o importanță deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulații a persoanelor și a vehiculelor. Întărirea și consolidarea pieței interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecință, să reprezinte un obiectiv fundamental al acțiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare.
(3) Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum și modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri.
(4) Pentru evitarea oricărei erori de interpretare a prezentei directive și pentru facilitarea obținerii unei sume asigurate pentru vehiculele care au o plăcuță de înmatriculare temporară, definiția teritoriului pe care vehiculul staționează în mod obișnuit ar trebui să se refere la teritoriul statului din care vehiculul are o plăcuță de înmatriculare, fie că aceasta este permanentă sau temporară.
(5) Respectând criteriul general conform căruia plăcuța de înmatriculare stabilește teritoriul de staționare obișnuit al unui vehicul, ar trebui prevăzută o dispoziție specială privitoare la accidentele cauzate de un vehicul care nu are plăcuță de înmatriculare sau care are o plăcuță care nu corespunde sau nu mai corespunde vehiculului în cauză. În acest caz și numai pentru soluționarea cererii de despăgubire, teritoriul obișnuit de staționare a vehiculului ar trebui considerat teritoriul pe care a avut loc accidentul.
(6) O interzicere a controlului sistematic al asigurării autovehiculelor ar trebui să se aplice atât în cazul vehiculelor care își au locul obișnuit de staționare pe teritoriul altui stat membru, cât și în cazul vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul unei țări terțe, dar care provin de pe teritoriul unui alt stat membru. Pot fi autorizate numai controale nesistematice, care nu au un caracter discriminatoriu și care sunt efectuate în cadrul unui control care nu vizează în mod exclusiv să verifice dacă vehiculul este asigurat.
(7) Eliminarea verificărilor cărților verzi ale vehiculelor care staționează în mod obișnuit într-un stat membru și care intră pe teritoriul altui stat membru se poate realiza printr-o convenție încheiată între birourile naționale ale asigurătorilor, prin care fiecare birou național garantează acordarea de despăgubiri în conformitate cu dispozițiile legislației interne, în cazul oricărei pagube sau vătămări care dă dreptul la despăgubiri și care a fost cauzată pe teritoriul său de unul dintre aceste vehicule, indiferent dacă este asigurat sau nu.
(8) O asemenea convenție de garantare se bazează pe prezumția că toate vehiculele comunitare cu motor care se deplasează pe teritoriul comunitar beneficiază de asigurare. Legislația internă a fiecărui stat membru trebuie, prin urmare, să prevadă asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de vehicule, asigurare care să fie valabilă pe întreg teritoriul comunitar.
(9) Sistemul prevăzut în prezenta directivă poate fi extins și asupra vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul unei țări terțe și pentru care birourile naționale ale statelor membre au încheiat o convenție similară.
(10) Fiecare stat membru ar trebui să poată deroga de la obligația generală de asigurare în ceea ce privește vehiculele care aparțin anumitor persoane fizice sau juridice, publice sau private. În cazul unui accident cauzat de aceste vehicule, statul membru care prevede această derogare ar trebui să desemneze o autoritate sau un organism responsabil cu despăgubirea victimelor accidentelor cauzate într-un alt stat membru. Ar trebui garantat că sunt despăgubite corespunzător nu numai victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule în străinătate, ci și victimele accidentelor care au avut loc în statul membru în care vehiculul staționează în mod obișnuit, fie că acestea au sau nu reședința pe teritoriul acestui stat membru. Mai mult, statele membre ar trebui să asigure comunicarea către Comisie a listei persoanelor exonerate de obligația asigurării și a autorităților sau organismelor responsabile cu despăgubirea victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule, în vederea publicării sale.
(11) Fiecare stat membru ar trebui să poată deroga de la obligația generală de asigurare în ceea ce privește anumite tipuri de vehicule sau anumite vehicule care au o plăcuță specială. În acest caz, celelalte state membre au dreptul de a solicita, la intrarea vehiculului pe teritoriul lor, o carte verde valabilă sau un contract de asigurare la frontieră pentru a garanta despăgubirea victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule pe teritoriul lor. Cu toate acestea, deoarece eliminarea controalelor la frontierele din interiorul Comunității implică imposibilitatea de a verifica dacă vehiculele care trec frontierele sunt asigurate, despăgubirea victimelor accidentelor cauzate în străinătate nu poate fi garantată. Ar trebui, de asemenea, să se asigure despăgubirea corespunzătoare a victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule nu numai în străinătate, ci și în statul membru în care vehiculul staționează în mod obișnuit. În acest scop, statele membre ar trebui să trateze în același mod victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule și victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate. Despăgubirea victimelor accidentelor cauzate de un vehicul neasigurat ar trebui efectuată de organismul de despăgubire din statul membru în care a avut loc accidentul. Atunci când organismul de despăgubire intervine în favoarea victimelor unui accident cauzat de un vehicul care beneficiază de derogare, acesta ar trebui să își poată invoca dreptul față de organismul statului membru în care vehiculul staționează în mod obișnuit. După o anumită perioadă de aplicare a acestei posibilități de derogare și ținând seama de experiența acumulată prin aceasta, Comisia ar trebui, după caz, să prezinte propuneri pentru înlocuirea sau abrogarea sa.
(12) Obligația statelor membre de a garanta ca suma asigurată să nu fie mai mică decât anumite valori minime constituie un element major pentru protecția victimelor. Suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral și echitabil toate victimele care au suferit răni foarte grave, ținând seama în același timp de frecvența scăzută a accidentelor care implică victime multiple și de numărul scăzut de accidente în care mai multe victime suferă de răni foarte grave în cursul aceluiași accident. Suma minimă asigurată pentru o victimă sau pentru un accident ar trebui prevăzută. Pentru facilitarea introducerii acestor sume minime, ar trebui stabilită o perioadă de tranziție. Totuși, un termen mai scurt decât această perioadă de tranziție ar trebui prevăzut, în care statele membre ar trebui să majoreze sumele minime astfel încât să atingă cel puțin jumătate din nivelurile prevăzute.
(13) Pentru a evita devalorizarea sumei minime asigurate, ar trebui prevăzută o clauză de revizuire periodică, utilizând ca bază indicele european al prețurilor de consum (IEPC) publicat de Eurostat, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizați ai prețurilor de consum (9). Este necesar de asemenea să fie prevăzute normele procedurale privind această revizuire.
(14) Sunt necesare dispoziții care să prevadă că un organism va garanta că victima nu rămâne nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat. Este important să se prevadă că victima unui asemenea accident se poate adresa direct acestui organism, ca un prim punct de contact. Pe de altă parte, ar trebui să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excepții limitate în ceea ce privește plata despăgubirii de către acest organism și să se prevadă, în cazul pagubelor materiale provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de pagube poate fi limitată sau exclusă.
(15) Este în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relațiile între asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident. În cazul vehiculelor furate sau obținute prin violență, statele membre pot prevedea, cu toate acestea, că organismul sus-menționat va interveni pentru a despăgubi victima.
(16) Pentru a ușura sarcina financiară pe care o suportă acest organism, statele membre pot prevedea aplicarea anumitor franșize atunci când acesta oferă despăgubiri pentru pagubele materiale provocate de vehiculele furate sau obținute prin violență.
(17) Opțiunea de a limita sau de a exclude despăgubirea legitimă a victimelor pe motivul că vehiculul nu este identificat nu ar trebui să se aplice atunci când organismul de despăgubire a plătit despăgubiri pentru vătămări corporale semnificative în cazul oricărei victime a aceluiași accident în care au fost cauzate daune materiale. Statele membre pot prevedea rămânerea în sarcina victimei care a suferit prejudicii materiale a unei franșize al cărei nivel maxim să fie egal cu limita stabilită de prezenta directivă. Condițiile în care vătămările corporale sunt considerate importante ar trebui stabilite în conformitate cu legislația sau actele administrative ale statului membru în care a avut loc accidentul. Pentru stabilirea acestor condiții, statul membru poate ține seama, între altele, de faptul dacă vătămările au necesitat îngrijiri medicale spitalicești.
(18) În cazul unui accident cauzat de un vehicul neasigurat, organismul care despăgubește victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate sau neidentificate are o poziție mai bună decât victima la intentarea unei acțiuni împotriva părții responsabile. În consecință, ar trebui prevăzut că acest organism nu poate cere, pentru despăgubirea victimei, ca aceasta să arate că partea răspunzătoare nu poate sau refuză să plătească.
(19) În cazul unui litigiu între organismul sus-menționat și un asigurător de răspundere civilă, în legătură cu cine anume dintre cei doi trebuie să despăgubească victima unui accident, statele membre, pentru a evita orice întârziere în plata despăgubirii către victimă, ar trebui să vegheze ca una dintre aceste părți să fie desemnată într-o primă etapă să plătească despăgubiri, până la soluționarea litigiului.
(20) Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității.
(21) Trebuie să se acorde membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane care poartă răspunderea o protecție comparabilă cu cea de care beneficiază alte terțe victime, în orice caz în ceea ce privește vătămarea corporală.
(22) Vătămările corporale și prejudiciile materiale suferite de pietoni, cicliști și alți utilizatori nemotorizați ai drumurilor, care constituie în general „partea slabă” a unui accident, ar trebui să beneficieze de asigurarea obligatorie a vehiculului implicat într-un accident, atunci când au dreptul la o despăgubire în conformitate cu dreptul civil intern. Această dispoziție nu aduce atingere răspunderii civile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident, determinate în conformitate cu legislația internă.
(23) Extinderea asigurării la toți pasagerii din vehicul reprezintă un rezultat remarcabil al legislației existente. Acest obiectiv ar fi compromis, dacă legislația internă sau o clauză contractuală dintr-o poliță de asigurare ar exclude din asigurare pasagerii, deoarece știau sau ar fi trebuit să știe că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului sau a unui drog în momentul accidentului. Pasagerul nu este în mod obișnuit în măsură să evalueze corect gradul de intoxicare a șoferului. Obiectivul care urmărește descurajarea persoanelor de a conduce sub influența alcoolului sau a unui drog nu este atins prin reducerea sumei asigurate oferite pasagerilor care sunt victime ale accidentelor auto. Faptul că acești pasageri beneficiază de asigurarea auto obligatorie nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislației interne aplicabile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident.
(24) Toate polițele de asigurare auto obligatorie ar trebui să acopere întreg teritoriul Comunității.
(25) Anumite întreprinderi de asigurare inserează în contractele de asigurare o clauză în temeiul căreia polița este anulată dacă vehiculul asigurat rămâne în afara statului membru de înmatriculare peste o anumită perioadă. Această practică contravine principiului enunțat în prezenta directivă, în conformitate cu care asigurarea auto obligatorie ar trebui să acopere, pe baza unei prime unice, întregul teritoriu al Comunității. În consecință, ar trebui să se precizeze că asigurarea trebuie să rămână valabilă pe întreaga durată a contractului, fie că vehiculul rămâne sau nu în alt stat membru într-o anumită perioadă, fără a aduce atingere obligațiilor impuse de legislațiile interne ale statelor membre în ceea ce privește înmatricularea vehiculelor.
(26) În interesul asiguratului, fiecare poliță de asigurare ar trebui să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de legea acestui stat sau acoperirea impusă de legislația statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare.
(27) Ar trebui luate măsuri pentru facilitarea obținerii unei asigurări care să acopere un vehicul importat dintr-un stat membru în altul, chiar dacă vehiculul nu este încă înmatriculat în statul membru de destinație. Ar trebui acordată o derogare temporară de la norma generală care stabilește statul membru în care se situează riscul. În decursul celor treizeci de zile următoare livrării, punerii la dispoziție sau expedierii vehiculului cumpărătorului, statul membru de destinație ar trebui considerat statul membru în care se situează riscul.
(28) Orice persoană care dorește să încheie un nou contract de asigurare auto cu un alt asigurător ar trebui să poată oferi evidența accidentelor și a cererilor de despăgubire din polița precedentă. Asiguratul ar trebui să aibă dreptul de a solicita în orice moment o atestare privind cererile de despăgubire sau absența lor, care au implicat vehiculul sau vehiculele acoperite de contractul de asigurare cel puțin în cursul ultimilor cinci ani ai relației contractuale. Întreprinderea de asigurare sau un organism desemnat eventual de un stat membru pentru furnizarea unor servicii de asigurare obligatorii sau pentru eliberarea unor astfel de atestări ar trebui să furnizeze această atestare asiguratului în decurs de cincisprezece zile de la cerere.
(29) Pentru a garanta întreaga protecție dorită victimelor accidentelor auto, statele membre nu ar trebui să permită întreprinderilor de asigurare să opună o franșiză unei victime.
(30) Dreptul de invocare a contractului de asigurare și de cerere a despăgubirii direct la o întreprindere de asigurare este foarte important pentru protecția victimelor accidentelor auto. Pentru facilitarea unei soluționări rapide și eficiente a cererilor de despăgubire și pentru evitarea, pe cât posibil, a unor proceduri judiciare costisitoare, un drept de acțiune directă ar trebui prevăzut în favoarea societății de asigurări care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto.
(31) Pentru ca o protecție adecvată să fie oferită victimelor accidentelor auto, ar trebui să se aplice o procedură de prezentare a unei „oferte de despăgubire motivate” în cazul oricărui accident care implică un astfel de vehicul. Aceeași procedură ar trebui, de asemenea, să se aplice mutatis mutandis în cazul cererilor de despăgubire a căror soluționare este efectuată de sistemul birourilor naționale de asigurare.
(32) În conformitate cu articolul 11 alineatul (2) coroborat cu articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (10), părțile vătămate pot intenta o acțiune în justiție împotriva asigurătorului răspunderii civile din statul membru pe teritoriul căruia își au domiciliul.
(33) Sistemul de birouri care emit cartea verde permite soluționarea, fără dificultate, a cererii de despăgubire în țara de reședință a persoanei vătămate, chiar și în cazul în care cealaltă persoană este originară dintr-o altă țară europeană.
(34) O persoană vătămată în urma unui accident rutier care intră sub incidența prezentei directive și produs într-un alt stat decât cel de reședință ar trebui să poată să invoce dreptul la despăgubire, în statul membru de reședință, în fața reprezentantului însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire și desemnat, pentru statul respectiv, de către întreprinderea de asigurare a persoanei responsabile. Această soluție permite repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată în afara statului membru de reședință, în conformitate cu procedurile cu care aceasta este familiarizată.
(35) Acest apel la un reprezentant însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire în statul membru în care are reședința persoana vătămată nu influențează în niciun fel dreptul material aplicabil fiecărui caz în speță, nici competențele jurisdicționale.
(36) Existența unui drept de acțiune directă al persoanei vătămate împotriva întreprinderii de asigurare respective este un complement logic al desemnării unor astfel de reprezentanți și, în plus, ameliorează situația juridică a părților vătămate în urma unui accident rutier produs în afara statului lor de reședință.
(37) Se recomandă să se prevadă ca statul membru în care este autorizată întreprinderea de asigurare să îi impună acesteia să desemneze reprezentanți însărcinați cu soluționarea cererilor de despăgubire produse sau stabilite în celelalte state membre, care vor aduna toate informațiile necesare în legătură cu cererile de despăgubire rezultate din acest tip de accidente și vor lua măsurile care se impun pentru soluționarea cererilor de despăgubire, în numele și în contul întreprinderii de asigurare, inclusiv plata despăgubirii. Acești reprezentanți însărcinați cu soluționarea cererilor de despăgubire ar trebui să dispună de prerogative suficiente pentru a reprezenta întreprinderea de asigurări pe lângă persoanele care au suferit un prejudiciu în urma acestor accidente și, de asemenea, pentru reprezentarea întreprinderii de asigurări pe lângă autoritățile naționale – inclusiv în fața instanțelor, după caz, în măsura în care acest lucru este compatibil cu regulile de drept internațional privat privind competența jurisdicțională.
(38) Activitățile reprezentantului însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire nu sunt suficiente pentru a atrage competența instanțelor statului membru de reședință al persoanei vătămate în cazul în care acest lucru nu este prevăzut prin normele de drept internațional privat privind competența jurisdicțională.
(39) Desemnarea unor reprezentanți însărcinați cu soluționarea cererilor de despăgubire ar trebui să facă parte din condițiile de inițiere a activității de asigurare prevăzută în clasa de asigurare 10 de la punctul A din anexa la prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (11), cu excepția răspunderii civile a transportatorului și a condițiilor de desfășurare a acestei activități. În consecință, această condiție ar trebui să fie acoperită prin autorizația administrativă unică, eliberată de autoritățile statului membru în care are sediul social întreprinderea de asigurare, astfel cum se definește în titlul II din Directiva 92/49/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE (a treia directivă privind „asigurarea generală”) (12). Această condiție ar trebui, de asemenea, să se aplice întreprinderilor de asigurare cu sediul social aflat în afara Comunității și care au obținut autorizația pentru a desfășura activități de asigurare pe teritoriul unui stat membru al Comunității.
(40) Pe lângă garantarea faptului că întreprinderea de asigurare are un reprezentant în statul de reședință al persoanei vătămate, trebuie garantat dreptul specific al părții vătămate de a obține soluționarea litigiului în cel mai scurt timp. În consecință, legislațiile interne ar trebui să prevadă sancțiuni financiare eficiente și sistematice corespunzătoare sau sancțiuni administrative echivalente, cum ar fi somațiile însoțite de amenzi administrative, obligația de a prezenta regulat un raport autorităților însărcinate cu supravegherea, controalele la fața locului, publicările atât în monitorul oficial național, cât și în presă, suspendarea activităților întreprinderii (interzicerea încheierii unor contracte noi pe parcursul unei anumite perioade), desemnarea unui reprezentant special al autorităților de supraveghere, însărcinat cu verificarea conformității operațiunilor întreprinderii cu legislația în materie de asigurări, retragerea autorizației pentru această clasă de activitate, sancțiunile aplicabile personalului de conducere și administrativ responsabil, diferitele sancțiuni enumerate mai sus putând fi aplicate împotriva întreprinderii de asigurare în cazul în care aceasta sau reprezentantul acesteia nu și-ar îndeplini obligația de a prezenta o ofertă de despăgubire într-un termen rezonabil. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere aplicării oricărei alte măsuri considerate corespunzătoare, mai ales în temeiul legii aplicabile în materie de supraveghere. Cu toate acestea, răspunderea și prejudiciul suferit nu ar trebui să fie supuse contestației, pentru ca întreprinderea de asigurare să poată prezenta o ofertă justificată în termenele prescrise. Oferta de despăgubire justificată ar trebui să fie făcută în scris și să conțină elementele pe baza cărora au fost evaluate răspunderea și prejudiciul.
(41) Este necesar să se prevadă, în afara acestor sancțiuni, o dispoziție potrivit căreia, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termenele prevăzute, să se perceapă dobânzi asupra valorii despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordată de către judecător persoanei vătămate. În cazul în care există în statele membre norme care prevăd aplicarea unor dobânzi de întârziere, dispoziția de mai sus ar putea fi pusă în practică printr-o trimitere la aceste norme.
(42) Părțile vătămate în urma accidentelor rutiere întâmpină câteodată dificultăți legate de cunoașterea denumirii întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă ce decurge din circulația unui autovehicul implicat într-un accident.
(43) În interesul acestor părți vătămate, este necesar ca statele membre să creeze organisme de informare pentru a garanta că aceste informații privind orice accident care implică un autovehicul sunt disponibile în termene optime. Organismele de informare ar trebui să comunice de asemenea părților vătămate informații despre reprezentanții însărcinați cu soluționarea cererilor de despăgubire. Este necesar ca aceste organisme să coopereze între ele și să răspundă rapid cererilor de informare privind reprezentanții însărcinați cu soluționarea cererilor de despăgubire, care le sunt adresate de către organismele de informare situate în alte state membre. Ar trebui de asemenea ca aceste organisme să strângă informații cu privire la data la care acoperirea asigurării ia efectiv sfârșit, și nu la data de expirare a valabilității inițiale a poliței, în cazul în care perioada contractului este prelungită în absența rezilierii.
(44) Este necesar să se prevadă o dispoziție specială privind vehiculele (ca acelea ale administrației și armatei) exonerate de obligația de a fi acoperite printr-o asigurare de răspundere civilă.
(45) Persoana vătămată poate avea un interes legitim să fie informată asupra identității proprietarului, conducătorului obișnuit sau deținătorului declarat al vehiculului, de exemplu, în cazul în care aceasta nu poate obține despăgubirea decât de la aceste persoane, din cauza faptului că vehiculul nu este asigurat valabil sau a faptului că prejudiciul depășește suma asigurată; în aceste cazuri este posibilă furnizarea acestor informații.
(46) Anumite date comunicate, cum ar fi numele și adresa proprietarului sau conducătorului obișnuit al vehiculului și numărul poliței de asigurare sau numărul de înmatriculare al vehiculului, sunt date cu caracter personal în sensul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (13). Prelucrarea acestor date, necesară pentru aducerea la îndeplinire a prezentei directive, ar trebui de acum înainte să fie în conformitate cu dispozițiile de drept intern adoptate în aplicarea Directivei 95/46/CE. Numele și adresa conducătorului obișnuit nu trebuie să fie comunicate decât în cazul în care legislațiile interne prevăd acest lucru.
(47) Pentru a garanta că persoana vătămată nu rămâne fără despăgubirea la care are dreptul, este necesar să se stabilească un organism de despăgubire căruia să i se poată adresa în cazul în care întreprinderea de asigurare nu a desemnat un reprezentant, întârzie în mod vădit despăgubirea sau nu poate fi identificată. Intervenția organismului de despăgubire ar trebui să fie limitată la cazuri particulare rare în care întreprinderea de asigurare nu a putut să își îndeplinească obligațiile în ciuda efectului descurajator al eventualelor sancțiuni.
(48) Organismul de despăgubire are rolul de a soluționa cererile de despăgubire în ceea ce privește orice prejudiciu suferit de persoana vătămată, numai în cazuri care pot fi determinate în mod obiectiv și, prin urmare, acest organism ar trebui să se limiteze la a verifica dacă o ofertă de despăgubire a fost prezentată în termenul prevăzut și în conformitate cu procedurile stabilite, fără a se pronunța asupra fondului.
(49) Persoanele juridice care, în conformitate cu legea, se subrogă în drepturile persoanei vătămate față de persoana responsabilă de accident sau împotriva întreprinderii de asigurare a acesteia din urmă (ca, de exemplu, alte întreprinderi de asigurare sau organisme de asistență socială) nu ar trebui să fie abilitate să prezinte o cerere similară organismului de despăgubire.
(50) Este indicat ca organismul de despăgubire să beneficieze de un drept de subrogație în măsura în care a despăgubit persoana vătămată. Pentru a facilita acțiunea sa împotriva întreprinderii de asigurare care nu a desemnat un reprezentant sau care a întârziat în mod vădit despăgubirea, organismul de despăgubire din țara persoanei vătămate ar trebui să beneficieze de asemenea de un drept de rambursare automată însoțit de subrogația în drepturile persoanei vătămate a organismului de despăgubire din statul în care este stabilită întreprinderea de asigurare. Acest organism este cel mai indicat pentru a angaja o acțiune în regres împotriva întreprinderii de asigurare.
(51) Chiar în cazul în care statele membre atribuie un caracter subsidiar cererii adresate organismului de despăgubire, este necesar să se excludă obligația persoanei vătămate de a-și prezenta cererea de despăgubire persoanei responsabile de accident înainte de a o prezenta organismului de despăgubire. Persoana vătămată ar trebui să aibă, în acest caz, cel puțin aceleași posibilități ca în cazul unei cereri făcute fondului de garantare.
(52) Funcționarea acestui sistem poate fi asigurată printr-un acord încheiat între organismele de despăgubire stabilite sau autorizate de către statele membre, acord care să le definească sarcinile, obligațiile și modalitățile de rambursare.
(53) În cazul în care întreprinderea de asigurare a vehiculului nu poate fi identificată, trebuie prevăzut că debitorul final al sumei care trebuie vărsată persoanei vătămate este fondul de garantare prevăzut pentru acest scop, situat în statul membru în care vehiculul neasigurat a cărui circulație a provocat accidentul staționează în mod obișnuit. În cazul în care identificarea vehiculului este imposibilă, ar trebui prevăzut că debitorul final este fondul de garantare prevăzut pentru acest scop, situat în statul membru în care s-a produs accidentul.
(54) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern și de aplicare a directivelor menționate în anexa I partea B,