Articolul 1
Obiectiv
(1) Obiectivul final al prezentei directive este să permită ca veniturile din economii, sub forma plății unor dobânzi efectuate într-un stat membru în folosul unor beneficiari reali, persoane fizice, rezidenți fiscali ai altui stat membru, să fie efectiv impozitate în conformitate cu dispozițiile legale din cel de-al doilea stat membru.
(2) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că agenții plătitori care și-au stabilit sediul pe teritoriul lor îndeplinesc sarcinile cerute pentru punerea în aplicare a prezentei directive, indiferent de locul unde s-a stabilit debitorul creanței care produce dobânzi.
Articolul 2
Definiția beneficiarului efectiv
(1) În sensul prezentei directive, termenul „beneficiarului efectiv” desemnează orice persoană fizică căreia i se plătesc anumite dobânzi sau orice persoană fizică căreia i se atribuie plata unor dobânzi, cu excepția cazului în care aceasta face dovada că plata nu a fost efectuată sau atribuită în folosul său, aflându-se în una dintre următoarele situații:
(a) aceasta acționează ca agent plătitor în sensul articolului 4 alineatul (1) sau
(b) aceasta acționează în numele unei persoane juridice, al unei entități ale cărei beneficii sunt impozitate în temeiul dispozițiilor generale privind regimul fiscal al întreprinderilor, al unui OPCVM autorizat în conformitate cu Directiva 85/611/CEE sau al unei entități menționate în articolul 4 alineatul (2) din prezenta directivă și, în acest ultim caz, comunică denumirea și adresa acestei entități agentului economic care efectuează plata dobânzilor și care, la rândul său, transmite aceste informații autorității competente din statul membru unde își are sediul sau
(c) aceasta acționează în numele unei alte persoane fizice care este beneficiarul efectiv și comunică agentului plătitor identitatea acestui beneficiar efectiv în conformitate cu articolul 3 alineatul (2).
(2) Dacă un agent plătitor dispune de informații care sugerează că persoana fizică destinatară a plății unor dobânzi sau căreia îi este atribuită plata unor dobânzi poate să nu fie beneficiarul efectiv și dacă această persoană fizică nu se încadrează nici la litera (a), nici la litera (b) din alineatul (1), acesta ia măsurile rezonabile pentru a stabili identitatea beneficiarului efectiv în conformitate cu articolul 3 alineatul (2). Dacă agentul plătitor nu este în măsură să identifice beneficiarul efectiv, acesta consideră că persoana fizică în cauză este beneficiarul efectiv.
Articolul 3
Identificarea și determinarea domiciliului beneficiarilor efectivi
(1) Fiecare stat membru adoptă și asigură aplicarea pe teritoriul său a modalităților care îi permit agentului plătitor să identifice beneficiarii efectivi și rezidența acestora în sensul articolelor 8-12.
Aceste modalități trebuie să fie conforme cu standardele minime stabilite la alineatele (2) și (3).
(2) Agentul plătitor stabilește astfel identitatea beneficiarului efectiv, pe baza unor standarde minime care diferă în funcție de data la care au început relațiile dintre agentul plătitor și beneficiarul dobânzilor:
(a) în cazul relațiilor contractuale instituite înainte de 1 ianuarie 2004, agentul plătitor stabilește identitatea beneficiarului efectiv, reprezentată de nume și adresă, din informațiile de care dispune, în special în temeiul reglementărilor în vigoare în statul unde își are sediul și al dispozițiilor din Directiva 91/308/CEE a Consiliului din 10 iunie 1991 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor (6);
(b) în cazul relațiilor contractuale instituite sau al tranzacțiilor efectuate în lipsa unor relații contractuale, începând cu 1 ianuarie 2004, agentul plătitor stabilește identitatea beneficiarului efectiv, reprezentată de nume, adresă și, dacă există, număr de identificare fiscală atribuit de statul membru unde își are rezidența fiscală. Aceste elemente sunt stabilite pe baza pașaportului sau a cărții de identitate oficiale prezentate de beneficiarul efectiv. Dacă nu figurează în pașaport sau în cartea de identitate oficială, adresa se stabilește pe baza oricărui document justificativ prezentat de beneficiarul efectiv. Dacă numărul de identificare fiscală nu apare în pașaport, în cartea de identitate oficială sau în orice alt document justificativ, cum ar fi, eventual, certificatul de rezidență fiscală prezentat de beneficiarul efectiv, identitatea este completată prin menționarea datei și a locului nașterii stabilite pe baza pașaportului sau a cărții de identitate oficiale.
(3) Agentul plătitor stabilește reședința beneficiarului efectiv pe baza unor standarde minime care diferă în funcție de începutul relațiilor dintre agentul plătitor și beneficiarul dobânzilor. Sub rezerva elementelor menționate în continuare, se consideră că reședința este situată în țara în care beneficiarul efectiv își are adresa permanentă:
(a) în cazul relațiilor contractuale stabilite înainte de 1 ianuarie 2004, agentul plătitor determină reședința beneficiarului efectiv pe baza informațiilor de care dispune, în special în temeiul reglementărilor în vigoare în statul în care își are sediul și al Directivei 91/308/CEE;
(b) în cazul relațiilor contractuale instituite sau al tranzacțiilor efectuate în lipsa unor relații contractuale, începând cu 1 ianuarie 2004, agentul plătitor stabilește reședința beneficiarului efectiv pe baza adresei menționate în pașaport sau în cartea de identitate oficială sau, dacă este necesar, pe baza oricărui document justificativ prezentat de beneficiarul efectiv, conform următoarei proceduri: pentru persoanele fizice care prezintă un pașaport sau o carte de identitate oficială eliberate de un stat membru și care declară că sunt rezidenți ai unei țări terțe, domiciliul se stabilește pe baza unui certificat de rezidență fiscală eliberat de autoritatea competentă din țara terță în care persoana fizică declară că este rezidentă. În lipsa prezentării unui astfel de certificat, se consideră că domiciliul se află în statul membru care a eliberat pașaportul sau orice alt act de identitate oficial.
Articolul 4
Definiția agentului plătitor
(1) În sensul prezentei directive, se înțelege prin „agent plătitor” orice agent economic care plătește dobânzi sau atribuie plata unor dobânzi în folosul imediat al beneficiarului efectiv, indiferent dacă acest agent economic este debitorul creanței care generează dobânzile sau agentul economic însărcinat de debitor sau de beneficiarul efectiv să plătească dobânzile sau să atribuie plata acestora.
(2) Orice entitate cu sediul într-un stat membru căreia îi sunt plătite sau atribuite dobânzi în folosul beneficiarului efectiv este considerată, de asemenea, agent plătitor în momentul plății sau al atribuirii acestei plăți. Prezenta dispoziție nu se aplică dacă agentul economic are motive să creadă, pe baza unor elemente edificatoare oficiale prezentate de entitate, că:
(a) aceasta este o persoană juridică, cu excepția persoanelor juridice menționate în alineatul (5) sau
(b) beneficiile acesteia sunt impozitate în temeiul dispozițiilor generale privind fiscalitatea întreprinderilor sau
(c) aceasta este un OPCVM autorizat în conformitate cu Directiva 85/611/CEE.
Un agent economic care plătește dobânzi sau atribuie plata unor dobânzi unei astfel de entități cu sediul într-un alt stat membru și care este considerată agent plătitor în temeiul prezentului alineat comunică autorității competente din statul membru unde își are sediul denumirea și adresa entității, precum și valoarea totală a dobânzilor plătite sau atribuite acesteia; autoritatea competentă în cauză transmite apoi aceste informații autorității competente din statul membru unde își are sediul entitatea.
(3) Entitatea menționată la alineatul (2) poate, cu toate acestea, opta să fie tratată în sensul aplicării prezentei directive ca un OPCVM menționat în alineatul (2) litera (c). Dacă recurge la această opțiune, entității în cauză i se eliberează de către statul membru unde își are sediul un certificat, pe care aceasta, la rândul ei, îl prezintă agentului economic.
Statele membre stabilesc modalitățile precise de aplicare a acestei opțiuni pentru entitățile stabilite pe teritoriul lor.
(4) În cazul în care agentul economic și entitatea menționată la alineatul (2) își au sediul în același stat membru, acest stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura că entitatea îndeplinește dispozițiile din prezenta directivă atunci când acționează în calitate de agent plătitor.
(5) Persoanele fizice excluse de la aplicarea alineatul (2) litera (a) sunt:
(a) în Finlanda: avoin yhtiö (Ay) and kommandiittiyhtiö (Ky)/öppet bolag and kommanditbolag;
(b) în Suedia: handelsbolag (HB) and kommanditbolag (KB).
Articolul 5
Definiția autorității competente
În sensul prezentei directive, prin „autoritate competentă” se înțelege:
(a) pentru fiecare stat membru, autoritatea sau autoritățile notificate de aceste state Comisiei și
(b) pentru țările terțe, autoritatea competentă în sensul convențiilor bilaterale sau multilaterale în materie de fiscalitate sau, dacă nu există o astfel de autoritate, orice altă autoritate competentă pentru eliberarea certificatelor de rezidență în scopuri fiscale.
Articolul 6
Definiția plății dobânzilor
(1) În sensul prezentei directive, prin „plata unor dobânzi” se înțelege:
(a) dobânzi plătite sau înregistrate în cont, legate de creanțe de orice fel, însoțite sau nu de garanții ipotecare sau de o clauză de participare la beneficiile debitorului, în special veniturile din fonduri publice și din obligațiuni de împrumut, inclusiv primele și loturile atașate acestora; penalitățile pentru întârzierea plăților nu sunt considerate plată a unor dobânzi;
(b) dobânzi acumulate sau capitalizate obținute cu ocazia cesionării, a rambursării sau a achiziționării creanțelor menționate la litera (a);
(c) venituri provenite din plata unor dobânzi, fie în mod direct, fie prin intermediul unei entități menționate la articolul 4 alineatul (2), distribuite prin: (i) OPCVM-uri autorizate în conformitate cu Directiva 85/611/CEE; (ii) entități care beneficiază de opțiunea prevăzută la articolul 4 alineatul (3) și (iii) organisme de plasament colectiv cu sediul în afara teritoriului menționat la articolul 7;
(d) venituri realizate cu ocazia cesionării, a rambursării sau a achiziționării unor părți sau a unor unități în următoarele organisme și entități, când acestea investesc în mod direct sau indirect prin intermediul altor organisme de plasament colectiv sau entități menționate în continuare mai mult de 40 % din activele lor în creanțele prevăzute la litera (a): (i) OPCVM-uri autorizate în conformitate cu Directiva 85/611/CEE; (ii) entități care beneficiază de opțiunea prevăzută la articolul 4 alineatul (3); (iii) organisme de plasament colectiv cu sediul în afara teritoriului menționat la articolul 7.
Cu toate acestea, statele membre nu pot să includă veniturile menționate la litera (d) în definiția dobânzii decât în măsura în care aceste venituri corespund unor venituri care, în mod direct sau indirect, provin din plata unor dobânzi în sensul literelor (a) și (b).
(2) În ceea ce privește alineatul (1) literele (c) și (d), în cazul în care un agent plătitor nu dispune de nici un element privind partea din venituri care provine din plata unor dobânzi, valoarea globală a veniturilor se consideră ca fiind plată de dobânzi.
(3) În ceea ce privește alineatul (1) litera (d), în cazul în care un agent plătitor nu dispune de nici un element privind procentul de active investit în creanțe sau în părți sau unități definite în alineatul în cauză, acest procent se consideră a fi mai mare de 40 %. Când agentul plătitor nu este în măsură să determine valoarea venitului realizat de beneficiarul efectiv, venitul se consideră ca fiind produsul cesionării, al rambursării sau al achiziționării părților sau a unităților în cauză.
(4) În cazul în care dobânzile definite la alineatul (1) se plătesc sau se creditează în contul unei entități menționate la articolul 4 alineatul (2) și dacă această entitate nu beneficiază de opțiunea prevăzută în articolul 4 alineatul (3), aceste dobânzi se consideră a fi plata unor dobânzi efectuată de entitatea în cauză.
(5) În ceea ce privește alineatul (1) literele (b) și (d), statele membre au posibilitatea să solicite agenților plătitori de pe teritoriul lor să anualizeze dobânzile pe o perioadă care nu poate să depășească un an de zile și să trateze aceste dobânzi anualizate ca plăți de dobânzi, chiar dacă nu are loc nici o cesionare, achiziționare sau rambursare în cursul acestei perioade.
(6) Prin derogare de la alineatul (1) litera (c) și (d), statele membre pot decide să excludă din definiția plății de dobânzi orice venit menționat în aceste dispoziții care provine de la organisme sau entități cu sediul pe teritoriul lor, dacă investițiile acestor organisme sau entități în creanțele menționate în alineatul (1) litera (a) nu depășesc 15 % din activele lor. De asemenea, prin derogare de la alineatul (4), statele membre pot decide să excludă din definiția plății de dobânzi definite la alineatul (1), dobânzile plătite sau creditate în contul unei entități menționate la articolul 4 alineatul (2) care nu beneficiază de opțiunea prevăzută la articolul 4 alineatul (3) și care își are sediul pe teritoriul lor, dacă investițiile acestor entități în creanțe menționate la alineatul (1) litera (a) nu depășesc 15 % din activele lor.
Dacă un stat membru recurge la această opțiune, ea trebuie respectată și de celelalte state membre.
(7) Începând cu 1 ianuarie 2011, procentul menționat la alineatul (1) litera (d) și la alineatul (3) este de 25 %.
(8) Procentele menționate la alineatul (1) litera (d) și la alineatul (6) sunt fixate în funcție de politica în materie de investiții definită în regulamentul sau în documentele constitutive ale organismelor sau entităților în cauză sau, în lipsa acestora, în funcție de compoziția reală a activelor acestor organisme sau entități.
Articolul 7
Domeniul teritorial de aplicare
Prezenta directivă se aplică dobânzilor plătite de un agent plătitor cu sediul în cadrul teritoriului unde tratatul este aplicabil în temeiul articolului 299 din cuprinsul său.
CAPITOLUL II
SCHIMBUL DE INFORMAȚII
Articolul 8
Comunicarea informațiilor de către agentul plătitor
(1) În cazul în care beneficiarul efectiv al dobânzilor este rezident al unui alt stat membru decât cel în care se află sediul agentului plătitor, conținutul minim al informațiilor pe care agentul plătitor trebuie să le comunice autorității competente din statul membru unde își are sediul este următorul:
(a) identitatea și domiciliul beneficiarului efectiv, stabilite în conformitate cu articolul 3;
(b) numele sau denumirea și adresa agentului plătitor;
(c) numărul de cont al beneficiarului efectiv sau, în lipsa acestuia, identificarea creanței generatoare a dobânzilor și
(d) informații privind plata dobânzilor în conformitate cu alineatul (2).
(2) Conținutul minim al informațiilor pe care agentul plătitor trebuie să le comunice în ceea ce privește plata dobânzilor trebuie să facă distincția între dobânzi, conform următoarelor categorii, și indică:
(a) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (a): valoarea dobânzilor plătite sau creditate;
(b) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) sau (d): valoarea dobânzilor sau veniturile menționate la aceste litere sau valoarea totală a produsului cesionării, achiziționării sau rambursării;
(c) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (c): valoarea veniturilor menționate la această literă sau valoarea totală a distribuirii;
(d) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (4): valoarea dobânzilor care îi revin fiecărui membru al entității menționate la articolul 4 alineatul (2) care îndeplinesc condițiile enunțate la articolul 1 alineatul (1) și la articolul 2 alineatul (1);
(e) când un stat membru recurge la opțiunea prevăzută la articolul 6 alineatul (5): valoarea dobânzilor anualizate.
Cu toate acestea, statele membre pot limita conținutul minim al informațiilor pe care agentul plătitor trebuie să le comunice în legătură cu plata dobânzilor la valoarea totală a dobânzilor sau a veniturilor și la valoarea totală a produsului cesionării, achiziționării sau rambursării.
Articolul 9
Schimbul automat de informații
(1) Autoritatea competentă din statul membru al agentului plătitor comunică autorității competente din statul membru de rezidență al beneficiarului efectiv informațiile prevăzute la articolul 8.
(2) Comunicarea informațiilor are un caracter automat și trebuie să aibă loc cel puțin o dată pe an, în cele șase luni următoare sfârșitului exercițiului fiscal al statului membru unde se află agentul plătitor, pentru toate plățile de dobânzi efectuate în cursul acelui an.
(3) Dispozițiile din Directiva 77/799/CEE se aplică schimbului de informații prevăzut în prezenta directivă, în măsura în care dispozițiile din prezenta directivă nu derogă de la acestea. Totuși, articolul 8 din Directiva 77/799/CEE nu se aplică informațiilor care trebuie furnizate în cadrul prezentului capitol.
CAPITOLUL III
DISPOZIȚII TRANZITORII
Articolul 10
Perioada de tranziție
(1) În cursul unei perioade de tranziție care începe la data menționată la articolul 17 alineatele (2) și (3) și sub rezerva articolul 13 alineatul (1), Belgia, Luxemburg și Austria nu sunt obligate să aplice dispozițiile capitolului II.
Aceste țări au, totuși, dreptul să primească informații din partea altor state membre în conformitate cu capitolul II.
În timpul perioadei de tranziție, prezenta directivă are drept obiectiv garantarea unei impozitări efective minime a veniturilor din economii sub forma plății unor dobânzi efectuate într-un stat membru în favoarea unor beneficiari efectivi, persoane fizice, rezidenți fiscali ai unui alt stat membru.
(2) Perioada de tranziție se încheie la sfârșitul primului exercițiu fiscal complet, următor ultimei dintre următoarele date:
— data la care intră în vigoare ultimul acord pe care Comunitatea Europeană, în urma deciziei Consiliului luate în unanimitate, urmează să îl încheie cu Confederația Elvețiană, cu Principatul Liechtenstein, cu Republica San Marino, cu Principatul Monaco și, respectiv, cu Principatul Andorra și care prevede schimbul de informații la cerere, conform modelului de convenție al OCDE privind schimbul de informații în domeniul fiscal, publicat la 18 aprilie 2002 (denumit în continuare „modelul de convenție al OCDE”), în ceea ce privește plățile de dobânzi, definite în prezenta directivă, efectuate de agenți plătitori cu sediul pe teritoriul acestor țări unor beneficiari efectivi rezidenți pe teritoriul la care se aplică prezenta directivă, precum și aplicarea simultană de către aceste țări a unei rețineri la sursă din plățile în cauză la rata definită pentru perioadele corespunzătoare prevăzută la articolul 11 alineatul (1);
— data la care Consiliul convine în unanimitate că Statele Unite ale Americii se angajează să facă schimb de informații la cerere în conformitate cu modelul de convenție al OCDE în ceea ce privește plățile de dobânzi, definite în prezenta directivă, efectuate de agenți plătitori cu sediul pe teritoriul lor, unor beneficiari efectivi rezidenți pe teritoriul unde se aplică prezenta directivă.
(3) La sfârșitul perioadei de tranziție, Belgia, Luxemburg și Austria trebuie să aplice dispozițiile capitolului II și încetează perceperea unei rețineri la sursă, precum și aplicarea împărțirii încasărilor, prevăzute la articolul 11 și, respectiv, la articolul 12. Dacă în cursul perioadei de tranziție unul dintre aceste state membre optează să aplice dispozițiile capitolului II, acesta nu mai aplică reținerea la sursă și împărțirea încasărilor prevăzute la articolul 11 și, respectiv, la articolul 12.
Articolul 11
Reținerea la sursă
(1) În cursul perioadei de tranziție prevăzute în articolul 10, în cazul în care beneficiarul efectiv al dobânzilor este rezident al unui stat membru altul decât cel în care își are sediul agentul plătitor, Belgia, Luxemburg și Austria percep o reținere la sursă de 15 % în primii trei ani ai perioadei de tranziție, de 20 % în următorii trei ani și de 35 % în continuare.
(2) Agentul plătitor percepe reținerea la sursă conform următoarelor modalități:
(a) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (a): din valoarea dobânzilor plătite sau creditate;
(b) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) sau (d): din valoarea dobânzilor sau a veniturilor menționate la aceste litere sau printr-o percepere cu efect echivalent taxării destinatarului asupra valorii totale a produsului cesionării, achiziționării și rambursării;
(c) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (c): din valoarea veniturilor menționate la această literă;
(d) în cazul plății unor dobânzi în sensul articolului 6 alineatul (4): din valoarea dobânzilor care îi revin fiecărui membru al entității menționate la articolul 4 alineatul (2), care îndeplinesc condițiile enunțate la articolul 1 alineatul (1) și la articolul 2 alineatul (1);
(e) în cazul în care un stat membru recurge la opțiunea prevăzută la articolul 6 alineatul (5): din valoarea dobânzilor anualizate.
(3) În sensul alineatului (2) literele (a) și (b), reținerea la sursă se percepe proporțional cu perioada în care beneficiarul efectiv a deținut creanța. Dacă agentul plătitor nu este în măsură să determine perioada de deținere pe baza informațiilor de care dispune, acesta consideră că beneficiarul efectiv a deținut creanța pe întreaga perioadă de existență a acesteia, mai puțin în cazul în care beneficiarul efectiv aduce o dovadă a datei de achiziție.
(4) Perceperea unei rețineri la sursă de către statul membru al agentului plătitor nu împiedică statul membru de reședință fiscală al beneficiarului efectiv să impoziteze venitul în conformitate cu legislația sa națională, respectând dispozițiile din tratat.
(5) În cursul perioadei de tranziție, statele membre care percep reținerea la sursă pot să prevadă ca un agent economic care plătește dobânzi sau care atribuie plata unor dobânzi unei entități menționate la articolul 4 alineatul (2) cu sediul în alt stat membru să fie considerat agentul plătitor în locul acestei entități și să perceapă reținerea la sursă din aceste dobânzi, cu excepția cazului în care entitatea a acceptat în mod oficial ca denumirea și adresa sa, precum și valoarea totală a dobânzilor care îi sunt plătite sau atribuite să fie comunicate în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) ultimul paragraf.
Articolul 12
Împărțirea încasărilor
(1) Statele membre care aplică o reținere la sursă în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) păstrează 25 % din încasări și transferă restul de 75 % statului membru în care se află domiciliul beneficiarului efectiv al dobânzilor.
(2) Statele membre care aplică o reținere la sursă în conformitate cu articolul 11 alineatul (5) păstrează 25 % din încasări și transferă restul de 75 % celorlalte state membre în aceeași proporție ca și transferurile efectuate în temeiul alineatului (1) din prezentul articol.
(3) Aceste transferuri au loc în cele șase luni următoare sfârșitului exercițiului fiscal al statului membru al agentului plătitor cel târziu, în cazul alineatului (1), sau al statului membru al agentului economic, în cazul alineatului (2).
(4) Statele membre care aplică o reținere la sursă iau măsurile necesare pentru a garanta funcționarea corectă a sistemului de împărțire a încasărilor.
Articolul 13
Excepții la sistemul reținerii la sursă
(1) Statele membre care percep o reținere la sursă în conformitate cu articolul 11 prevăd una dintre următoarele proceduri sau ambele proceduri, care le permit beneficiarilor efectivi să solicite neaplicarea unei astfel de rețineri:
(a) o procedură care îi permite beneficiarului efectiv să autorizeze în mod expres agentul plătitor să comunice informații în conformitate cu capitolul II; această autorizație acoperă toate dobânzile plătite beneficiarului efectiv de agentul plătitor în cauză; în acest caz, se aplică dispozițiile articolului 9;
(b) o procedură care garantează că reținerea la sursă nu se percepe în cazul în care beneficiarul efectiv îi prezintă agentului său plătitor un certificat eliberat pe numele său de autoritatea competentă din statul membru unde își are rezidența fiscală în conformitate cu dispozițiile alineatului (2).
(2) La cererea beneficiarului efectiv, autoritatea competentă din statul membru unde se află rezidența sa fiscală eliberează un certificat care conține următoarele informații:
(a) numele, adresa și numărul de identificare fiscală sau, în lipsa unui astfel de număr, data și locul nașterii beneficiarului efectiv;
(b) numele sau denumirea și adresa agentului plătitor;
(c) numărul de cont al beneficiarului efectiv sau, în lipsa acestuia, identificarea titlului de creanță.
Acest certificat este valabil cel mult trei ani. Se eliberează oricărui beneficiar efectiv care l-a solicitat, în termen de două luni de la înaintarea cererii.
Articolul 14
Eliminarea dublei impozitări
(1) Statul membru unde își are rezidența fiscală beneficiarul efectiv face astfel încât să fie eliminate toate dublele impozitări care ar putea rezulta din perceperea reținerii la sursă prevăzute la articolul 11, în conformitate cu alineatele (2) și (3).
(2) Când dobânzile primite de un beneficiar efectiv au fost supuse unei astfel de rețineri la sursă în statul membru al agentului plătitor, statul membru unde își are rezidența fiscală beneficiarul efectiv îi acordă acestuia un credit fiscal egal cu valoarea acestei rețineri în conformitate cu legislația sa internă. Dacă valoarea reținerii depășește valoarea impozitului datorat în conformitate cu legislația sa internă, statul membru unde se află rezidența fiscală rambursează beneficiarului efectiv diferența percepută în plus.
(3) În cazul în care, pe lângă reținerea la sursă prevăzută la articolul 11, dobânzile primite de un beneficiar efectiv au fost supuse unei oricare alte rețineri la sursă, iar statul membru unde se află rezidența fiscală acordă un credit fiscal pentru această reținere la sursă în conformitate cu legislația sa națională sau cu convenții privind dubla impozitare, această a doua reținere la sursă este creditată înainte de aplicarea procedurii prevăzute la alineatul (2).
(4) Statul membru unde se află rezidența fiscală a beneficiarului efectiv poate să înlocuiască mecanismul de creditare menționat la alineatele (2) și (3) printr-o rambursare a reținerii la sursă prevăzute la articolul 11.
Articolul 15
Titluri de creanță negociabile
(1) În cursul perioadei de tranziție prevăzute la articolul 10, dar nu mai târziu de la 31 decembrie 2010, obligațiunile naționale și internaționale, precum și alte titluri de creanțe negociabile a căror emisiune de origine este anterioară datei de 1 martie 2001 sau pentru care prospectele de emisiune de origine au fost vizate înaintea acestei date fie de autoritățile competente în sensul Directivei Consiliului 80/390/CEE (7), fie de autoritățile responsabile din țările terțe nu sunt considerate creanțe în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (a), cu condiția să nu se realizeze nici o altă emisiune a acestor titluri de creanțe negociabile începând cu 1 martie 2002. Totuși, dacă perioada de tranziție prevăzută la articolul 10 se prelungește după 31 decembrie 2010, dispozițiile din prezentul articol nu continuă să se aplice decât în privința titlurilor de creanță negociabile:
— care conțin clauze ale sumei brute („gross-up”) sau de rambursare anticipată și
— dacă agentul plătitor definit la articolul 4 își are sediul într-un stat membru care aplică reținerea la sursă prevăzută la articolul 11 și dacă acest agent plătitor plătește dobânzi direct beneficiarului efectiv care își are rezidența într-un alt stat membru.
Dacă guvernul sau o entitate asimilată, care acționează în calitate de autoritate publică sau al cărei rol este recunoscut de un tratat internațional, conform definiției din anexă, realizează o nouă emisiune a unuia din titlurile de creanță negociabile menționate anterior, începând din 1 martie 2002, întreaga emisiune a acestui titlu, respectiv emisiunea de origine și orice emisiune ulterioară, este considerată emisiunea unui titlu de creanță în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (a).
Dacă orice alt emitent neinclus în al doilea paragraf realizează o nouă emisiune a unuia dintre titlurile de creanță negociabile menționate anterior începând cu 1 martie 2002, aceasta este considerată emisiunea unui titlu de creanță în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (a).
(2) Prezentul articol nu împiedică în nici un fel statele membre să impoziteze veniturile din titlurile menționate la alineatul (1) în conformitate cu legislația lor națională.
CAPITOLUL IV
DIVERSE ȘI DISPOZIȚII FINALE
Articolul 16
Alte rețineri la sursă
Prezenta directivă nu împiedică statele membre să perceapă rețineri la sursă altele decât reținerea prevăzută la articolul 11 în cadrul dispozițiilor lor naționale sau al unor convenții privind dubla impozitare.
Articolul 17
Transpunerea
(1) Înainte de 1 ianuarie 2004, statele membre adoptă și publică actele cu putere de lege, și actele administrative necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive. Statele membre informează imediat Comisia în legătură cu aceasta.
(2) Statele membre aplică aceste dispoziții începând din 1 ianuarie 2005, cu condiția ca:
(i) Confederația Elvețiană, Principatul Liechtenstein, Republica San Marino, Principatul Monaco și Principatul Andorra să aplice, începând cu aceeași dată, măsuri echivalente celor prevăzute în prezenta directivă, în conformitate cu acordurile încheiate de aceste țări cu Comunitatea Europeană, în urma unor decizii unanime ale Consiliului și
(ii) toate acordurile sau alte mecanisme să fie instaurate și să prevadă ca toate teritoriile dependente sau asociate în cauză (insulele anglo-normande, Insula Man și teritoriile dependente sau asociate din Caraibe) să aplice, începând cu aceeași dată, schimbul automat de informații în același mod ca cel prevăzut la capitolul II din prezenta directivă (sau, în timpul perioadei de tranziție menționate la articolul 10, să aplice o reținere la sursă în aceleași condiții ca cele prevăzute la articolele 11 și 12).
(3) Consiliul decide, în unanimitate, cu cel puțin șase luni înainte de data prevăzută în alineatul (2), dacă condiția menționată în acel alineat trebuie să fie îndeplinită, ținând cont de datele de intrare în vigoare a măsurilor pertinente în țările terțe și în teritoriile dependente sau asociate în cauză. Dacă Consiliul nu decide că condiția trebuie să fie îndeplinită, acesta adoptă, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, o nouă dată în sensul alineatului (2).
(4) Când statele membre adoptă dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive, ele conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
(5) Statele membre informează imediat Comisia în legătură cu aceasta și îi comunică principalele dispoziții legale de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, precum și un tabel de corespondență între prezenta directivă și dispozițiile naționale adoptate.
Articolul 18
Reexaminarea
Comisia prezintă Consiliului, o dată la trei ani, un raport privind funcționarea prezentei directive. Pe baza acestor rapoarte, Comisia îi propune Consiliului, dacă este cazul, modificările directivei care se dovedesc necesare în vederea asigurării mai eficiente a unei impozitări efective a veniturilor din economii, precum și în vederea eliminării denaturărilor nedorite ale concurenței.
Articolul 19
Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.
Articolul 20
Destinatari
Prezenta directivă se adresează statelor membre.