Recitale
(1) Cerințele prevăzute la articolul 35 alineatele (3) și (5) din Regulamentul (UE) 2023/1114 se aplică și instituțiilor emitente de monedă electronică care emit tokenuri semnificative de monedă electronică, în conformitate cu articolul 58 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat și, în cazul în care acest lucru este impus de autoritatea competentă în temeiul articolului 58 alineatul (2) din regulamentul respectiv, instituțiilor emitente de monedă electronică care emit tokenuri de monedă electronică ce nu sunt semnificative.
(2) Atunci când evaluează circumstanțele care impun fonduri proprii mai mari pentru emitenții de tokenuri raportate la active sau de tokenuri de monedă electronică, autoritățile competente ar trebui să ia în considerare impactul pe care intrarea în dificultate a tokenurilor l-ar putea avea asupra stabilității financiare, inclusiv răscumpărările la scară largă, declanșarea vânzărilor la prețuri extrem de reduse din cauza dificultăților financiare ale activelor de rezervă sau ale retragerilor de depozite, care ar putea cauza perturbări semnificative ale pieței, posibile consecințe negative pentru finanțare și riscuri sistemice în întregul sistem financiar.
(3) Având în vedere noutatea tokenurilor raportate la active și a tokenurilor de monedă electronică și a emitenților acestora, nu există un cadru universal de evaluare a riscurilor. Prin urmare, atunci când decid dacă este justificată o majorare a cerinței de fonduri proprii, autoritățile competente ar trebui să efectueze evaluarea oricărui emitent relevant, de la caz la caz, în urma unei analize ample a tuturor criteriilor de risc relevante prevăzute la articolul 35 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2023/1114. Solicitarea unei posibile majorări a cerințelor de fonduri proprii ar trebui să depindă de circumstanțele specifice emitentului. Emitenții de tokenuri raportate la active sau de tokenuri de monedă electronică ce fac obiectul unor astfel de cerințe de fonduri proprii ar trebui să fie întotdeauna capitalizați în mod adecvat pentru riscurile cu care se confruntă. Pentru analiza amplă și evaluarea menționate ar trebui utilizate toate informațiile istorice și actuale relevante disponibile. În general, majorările cerințelor de fonduri proprii ar trebui solicitate numai atunci când există un grad mai ridicat de risc, care nu este deja acoperit, iar măsurile luate de emitentul relevant nu sunt suficient de eficace pentru a reduce riscurile.
(4) În cazul în care o autoritate competentă solicită o majorare a cerințelor de fonduri proprii ale emitentului de tokenuri, intervalul de timp prevăzut pentru a se conforma unei astfel de majorări ar trebui să fie cât mai scurt cu putință, deoarece emitentul relevant, care aplică o gestionare adecvată și eficace a riscurilor, ar trebui să fie întotdeauna capitalizat în mod adecvat pentru riscurile cu care se confruntă.
(5) În cazul în care o autoritate competentă concluzionează că riscurile, inclusiv volatilitatea, ale unui anumit token raportat la active sau ale unui token de monedă electronică ar putea duce la o deteriorare semnificativă a situației financiare a emitentului relevant sau ar putea afecta stabilitatea sa financiară, autoritatea competentă ar trebui să stabilească un interval de timp mai scurt pentru ca emitentul relevant să majoreze fondurile proprii.
(6) Pentru a se asigura că emitenții de tokenuri raportate la active sau de tokenuri de monedă electronică iau decizii solide de gestionare a riscurilor, acești emitenți și autoritățile lor competente relevante ar trebui să înțeleagă riscurile financiare și operaționale care decurg din utilizarea sporită a tokenurilor raportate la active sau a tokenurilor de monedă electronică. În plus, acestea ar trebui să ia în considerare interconexiunile cu ecosistemul emitenților de tokenuri într-un sens mai larg și interconectarea inerentă cu sectorul financiar tradițional care rezultă din rezervele de active deținute. Prin urmare, este necesar să se precizeze mai în detaliu simulările de criză privind riscul de solvabilitate și de lichiditate al emitenților.
(7) Impactul așa-numitului „risc de evoluție”, însemnând o creștere bruscă a cererilor de răscumpărare a tokenurilor, care a dus la o vânzare în regim de urgență a activelor de rezervă ce garantează tokenurile, ar trebui analizat prin simulări de criză de lichiditate. Prin urmare, este esențial să se specifice caracteristicile minime ale simulărilor de criză de lichiditate, cum ar fi cele legate de guvernanță, de infrastructura de date, de clasificarea riscurilor și de frecvență.
(8) Pentru a se asigura că rezultatele simulării de criză rămân relevante, simularea de criză de solvabilitate ar trebui efectuată trimestrial pentru emitenții de tokenuri semnificative raportate la active sau de tokenuri semnificative de monedă electronică și semestrial pentru emitenții de tokenuri nesemnificative raportate la active sau de tokenuri nesemnificative de monedă electronică. Simularea de criză de lichiditate ar trebui efectuată lunar.
(9) Simulările de criză ar trebui să ia în considerare scenarii de criză financiară gravă, dar plauzibilă și scenarii de criză nefinanciară, cum ar fi șocurile de lichiditate, șocurile de credit, șocurile ratei dobânzii și ale cursului de schimb, riscul de răscumpărare și șocurile operaționale și ale terților. De asemenea, ar trebui să se asigure că sunt instituite cadrul intern de guvernanță și infrastructurile de date relevante pentru a le permite emitenților de tokenuri raportate la active sau de tokenuri de monedă electronică și autorităților competente să înțeleagă caracteristicile, să cuantifice riscurile și să colecteze dovezi care să arate că astfel de emitenți alocă și atenuează riscurile în mod eficace și continuu.
(10) Ca principiu director, programele de simulare de criză ar trebui să urmeze norme și abordări similare cu cele ale simulărilor de criză pentru instituțiile de credit prevăzute în Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului (2). Cu toate acestea, având în vedere că riscurile activităților de criptoactive generate de emitenții de tokenuri raportate la active sau de tokenuri de monedă electronică, alții decât instituțiile de credit, sunt diferite de cele ale instituțiilor de credit, este necesar ca activitățile de criptoactive să se grupeze în diferite categorii de risc în scopul simulării de criză. În plus, gruparea activităților și a riscurilor legate de criptoactive ar trebui să asigure faptul că emitenții de tokenuri relevante și autoritățile competente sunt în măsură să identifice toate funcțiile, procesele și actorii, precum și riscurile asociate acestora, inclusiv orice factor de mediu, social și de guvernanță, dar și eventualele probleme sau riscuri. Aceste identificări ar trebui să faciliteze conceperea și atribuirea scenariilor de risc specifice prezentate în diferitele activități ale emitentului relevant. Scenariile ar trebui să fie bine definite pentru a cuantifica impactul lor potențial, gama de pierderi potențiale și gama de plauzibilitate asociată scenariilor de risc specifice identificate. Prin urmare, atunci când identifică riscurile specifice, emitentul relevant ar trebui să indice intervalul de timp aferent scenariului de criză, care ar trebui să fie de trei ani pentru simularea de criză de solvabilitate și de până la un an pentru simularea de criză de lichiditate.
(11) Prezentul regulament se bazează pe proiectul de standarde tehnice de reglementare transmis Comisiei de către Autoritatea Bancară Europeană (ABE).
(12) ABE a efectuat consultări publice deschise cu privire la proiectele de standarde tehnice de reglementare pe care se bazează prezentul regulament, a analizat costurile și beneficiile potențiale aferente și a solicitat avizul Grupului părților interesate din domeniul bancar, instituit în conformitate cu articolul 37 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (3),