Recitale
(1) Pentru a identifica expunerea globală față de un anumit debitor care rezultă din expunerile instituției la o tranzacție cu active-suport, ar trebui să se identifice mai întâi valoarea expunerii separat pentru fiecare dintre aceste expuneri. Valoarea totală a expunerii ar trebui să fie determinată ulterior, ea fiind egală cu valoarea agregată a expunerilor respective, dar nu ar trebui să fie mai mare decât valoarea expunerii reprezentate de activul-suport propriu-zis.
(2) În cazul în care expunerile altor investitori sunt de rang egal cu expunerea instituției, valoarea totală a expunerii instituției la un activ-suport ar trebui să reflecte distribuția proporțională a pierderilor între expunerile de rang egal. Aceasta rezultă din faptul că, în cazul în care s-a produs un eveniment de nerambursare pentru un activ-suport, pierderile sunt întotdeauna distribuite între expunerile de rang egal în mod proporțional cu fiecare dintre aceste expuneri, iar pierderea maximă care va fi suferită de către instituție în cazul unei pierderi totale pe un activ-suport se limitează la partea care corespunde raportului dintre expunerea instituției și totalul tuturor expunerilor de rang egal.
(3) Ar trebui să se facă o distincție între tranzacțiile în care toți investitorii sunt de rang egal, cum sunt organismele de plasament colectiv, și alte tranzacții, precum securizările, care pot implica o segmentare pe tranșe, cu expuneri de ranguri diferite. În primul caz, expunerea rezultată a unui investitor la un activ-suport depinde numai de proporția expunerii sale raportată la expunerile tuturor investitorilor. În al doilea caz, pierderile sunt repartizate mai întâi la anumite tranșe, în funcție de nivelul lor, și apoi, în cazul în care există mai mulți investitori în aceeași tranșă, ele sunt repartizate între acești investitori pe o bază proporțională. Toate tranșele unei securitizări ar trebui tratate în mod egal deoarece, în conformitate cu cel mai pesimist scenariu, tranșele subordonate ar putea să dispară foarte rapid. În particular, ar trebui recunoscută pierderea maximă care ar fi suferită de toți investitorii dintr-o anumită tranșă în cazul unei pierderi totale pe un activ-suport, deoarece nicio diminuare din tranșele subordonate nu ar trebui recunoscută. Expunerea instituției la un activ-suport al unei tranzacții nu ar trebui să depășească valoarea totală a expunerii acestei tranșe (deoarece pierderea pentru un investitor într-o anumită tranșă care rezultă din intrarea unui activ-suport în stare de nerambursare nu poate depăși niciodată valoarea totală a expunerii tranșei) și valoarea expunerii constituite de activul-suport (deoarece instituția nu poate pierde niciodată mai mult decât valoarea activului-suport). Această limitare a pierderii maxime ar trebui să fie reflectată utilizând cea mai redusă dintre cele două valori ale expunerii și aplicând ulterior procedura pentru recunoașterea distribuției proporționale a pierderilor între toate expunerile de rang egal din tranșa respectivă, în cazul în care există mai mulți investitori în acea tranșă.
(4) Deși se așteaptă de la instituții ca acestea să identifice toți debitorii activelor suport ale tranzacțiilor în care investesc, pot exista cazuri în care acest lucru ar genera costuri nejustificate pentru instituții sau în care împrejurările împiedică instituțiile să identifice anumiți debitori. Ca atare, în cazul în care o expunere față de un activ suport este suficient de mică pentru a contribui numai într-o măsură neglijabilă la expunerea globală față de un anumit client sau grup de clienți aflați în legătură, ar trebui să fie suficient să se atribuie această expunere tranzacției în calitate de client distinct. Valoarea totală a acestor expuneri la activele-suport ale aceleiași tranzacții ar trebui totuși în acest caz să fie limitată de limita expunerilor mari pentru această tranzacție. Ar trebui să se presupună că un activ-suport contribuie într-o măsură neglijabilă la expunerea totală atunci când sunt necesare cel puțin 100 de expuneri la activele subiacente ale unei tranzacții pentru a atinge limita de 25 % din capitalul eligibil al instituției. Acest lucru ar necesita ca valoarea expunerii să nu depășească 0,25 % din capitalul eligibil al instituției.
(5) Pentru a împiedica o expunere globală nelimitată care rezultă din lacunele în materie de informații, ar fi necesar să se atribuie expunerile – pentru care valoarea expunerii depășește 0,25 % din capitalul eligibil al instituției și pentru care informațiile privind debitorul lipsesc – unui client ipotetic („clientul necunoscut”), căruia ar trebui să i se aplice limita de 25 % a expunerilor mari.
(6) În cazul în care o instituție nu este în măsură să facă distincția între activele-suport al unei tranzacții din punctul de vedere al valorii, există riscul ca activele-suport ale tranzacției să fie în legătură cu același debitor sau grup de clienți aflați în legătură. În acest caz, pentru a diminua riscul, ar trebui să se solicite instituției să evalueze caracterul semnificativ al valorii totale a expunerilor sale la tranzacție înainte de a putea să atribuie expunerea tranzacției în calitate de client distinct, în locul „clientului necunoscut”.
(7) Structura unei tranzacții nu ar trebui să constituie o expunere suplimentară în cazul în care circumstanțele tranzacției garantează că pierderile aferente unei expuneri la această tranzacție nu pot rezulta decât din evenimentele de nerambursare ale activelor-suport. Ar trebui recunoscută o expunere suplimentară în cazul în care tranzacția implică o obligație de plată pentru o anumită persoană în plus, sau cel puțin în avans, față de fluxurile de numerar provenind din activele-suport, având în vedere că investitorii ar putea suferi pierderi suplimentare în cazul unei nerambursări din partea acestei persoane, deși nu a existat niciun eveniment de nerambursare pentru un activ-suport. Ar trebui, de asemenea, să fie recunoscută o expunere suplimentară în cazul în care circumstanțele tranzacției permit ca fluxurile de numerar să fie redirecționate către o persoană care nu are dreptul să le primească, deoarece investitorii ar putea suferi pierderi suplimentare, deși nu a existat niciun eveniment de nerambursare pentru un activ-suport. Nicio expunere suplimentară nu ar trebui să fie recunoscută pentru organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), astfel cum sunt menționate în Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului (2), dat fiind faptul că fluxurile de numerar nu pot fi redirecționate către o persoană care nu este îndreptățită în temeiul tranzacției să primească aceste fluxuri de numerar. Acest fapt ar trebui prezumat, de asemenea, pentru entitățile care fac obiectul unor cerințe echivalente în temeiul actelor legislative ale Uniunii sau al legislației unei țări terțe.
(8) Existența și valoarea expunerilor față de un client sau un grup de clienți aflați în legătură care rezultă din expunerile la o tranzacție nu depind de atribuirea expunerii la tranzacții portofoliului de tranzacționare sau portofoliului bancar. Prin urmare, condițiile și metodologiile care trebuie utilizate pentru identificarea expunerilor la tranzacții cu active-suport ar trebui să fie aceleași, indiferent dacă aceste expuneri sunt atribuite portofoliului de tranzacționare sau portofoliului bancar al instituției.
(9) Prezentul regulament se bazează pe proiectele de standarde tehnice de reglementare prezentate Comisiei de către Autoritatea Bancară Europeană (ABE).
(10) ABE a efectuat consultări publice deschise cu privire la proiectele de standarde tehnice de reglementare pe care se bazează prezentul regulament, a analizat costurile și beneficiile potențiale aferente și a solicitat avizul Grupului părților interesate din domeniul bancar, instituit în conformitate cu articolul 37 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (3),