Recitale
(1) Articolele 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) sunt o chestiune de ordine publică și ar trebui aplicate în mod eficace pe întreg cuprinsul Uniunii pentru a asigura că nu este denaturată concurența pe piața internă.
(2) Asigurarea respectării articolelor 101 și 102 din TFUE la nivel public este realizată de Comisie în exercitarea competențelor prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului (3). Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, articolele 81 și 82 din Tratatul de instituire a Comunității Europene au devenit articolele 101 și 102 din TFUE și rămân identice pe fond. Asigurarea respectării dispozițiilor respective la nivel public este realizată, de asemenea, de autoritățile naționale în materie de concurență, care pot lua deciziile enumerate la articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003. În conformitate cu regulamentul respectiv, statele membre ar trebui să poată desemna autorități administrative și autorități judiciare care să aplice articolele 101 și 102 din TFUE ca autorități publice de asigurare a respectării normelor și să îndeplinească diferitele funcții conferite autorităților în materie de concurență prin regulamentul respectiv.
(3) Articolele 101 și 102 din TFUE produc efecte directe în raporturile dintre persoane și creează, pentru persoanele în cauză, drepturi și obligații a căror respectare trebuie să fie asigurată de instanțele naționale. Astfel, instanțele naționale joacă un rol la fel de important în aplicarea normelor de concurență (asigurarea respectării normelor la nivel privat). Atunci când soluționează litigii între persoane private, instanțele protejează drepturi materiale izvorâte din dreptul Uniunii, de exemplu, prin acordarea de despăgubiri pentru victimele încălcărilor. Pentru eficacitatea deplină a articolelor 101 și 102 din TFUE, în special efectul practic al interdicțiilor prevăzute în acestea, este necesar ca orice persoană — indiferent dacă este o persoană fizică, inclusiv consumatori și întreprinderi, sau o autoritate publică — să poată introduce o acțiune în despăgubire înaintea instanțelor naționale pentru un prejudiciu care i-a fost cauzat de o încălcare a dispozițiilor respective. Dreptul la despăgubiri prevăzut în dreptul Uniunii se aplică în mod egal încălcărilor articolelor 101 și 102 din TFUE săvârșite de către întreprinderi publice și de către întreprinderi cărora li s-au încredințat drepturi speciale sau exclusive de către statele membre în sensul articolului 106 din TFUE.
(4) Dreptul la despăgubiri prevăzut în legislația Uniunii pentru prejudicii care rezultă din încălcări ale legislației Uniunii și ale legislației naționale în materie de concurență presupune existența în fiecare stat membru a unor norme de procedură care să asigure exercitarea efectivă a acestui drept. Necesitatea unor măsuri procedurale eficace derivă, de asemenea, din dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă prevăzut la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) și la articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Statele membre ar trebui să asigure o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
(5) Acțiunile în despăgubire constituie doar un element dintr-un sistem eficient de asigurare a respectării normelor la nivel privat în ceea ce privește încălcările legislației în materie de concurență și sunt completate de căi de atac alternative, cum ar fi soluționarea consensuală a litigiilor și deciziile de asigurare a respectării normelor la nivel public care încurajează părțile să acorde despăgubiri.
(6) În scopul asigurării existenței unor acțiuni eficace de asigurare a respectării normelor la nivel privat în temeiul dreptului civil și al asigurării respectării normelor la nivel public de către autoritățile în materie concurență, ambele instrumente trebuie să interacționeze pentru a asigura eficacitatea maximă a aplicării normelor de concurență. Este necesar să se reglementeze coordonarea celor două forme de asigurare a respectării normelor într-un mod coerent, de exemplu în ceea ce privește regimul de acces la documentele deținute de autoritățile în materie de concurență. Printr-o astfel de coordonare la nivelul Uniunii se va evita, de asemenea, divergența normelor aplicabile care ar putea periclita funcționarea adecvată a pieței interne.
(7) În conformitate cu articolul 26 alineatul (2) din TFUE, piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor. În diferitele state membre există diferențe însemnate între normele care reglementează acțiunile în despăgubire pentru încălcări ale legislației Uniunii sau ale legislației naționale în materie de concurență. Diferențele respective conduc la incertitudine cu privire la condițiile în care părțile prejudiciate își pot exercita dreptul la despăgubiri care derivă din TFUE și afectează eficacitatea de fond a acestui drept. Întrucât părțile prejudiciate optează frecvent pentru statul lor membru drept forul în care să solicite despăgubiri, discrepanțele între normele naționale pot conduce la condiții inechitabile în ceea ce privește acțiunile în despăgubire și pot astfel afecta concurența pe piețele pe care operează părțile prejudiciate, precum și întreprinderile autoare ale încălcării.
(8) Întreprinderile care sunt stabilite și își desfășoară activitatea în state membre diferite fac obiectul unor norme de procedură diferite care afectează semnificativ măsura în care acestea pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale legislației în materie de concurență. Asigurarea inegală a respectării dreptului la despăgubiri prevăzut în legislația Uniunii poate avea ca rezultat nu numai avantajarea din punct de vedere concurențial a unor întreprinderi care au încălcat articolul 101 sau articolul 102 din TFUE, dar și descurajarea exercitării drepturilor de stabilire și de furnizare de mărfuri sau servicii în statele membre în care asigurarea respectării dreptului la despăgubiri este mai eficientă. Întrucât diferențele între regimurile de răspundere aplicabile în statele membre pot avea efecte negative atât asupra concurenței, cât și asupra funcționării adecvate a pieței interne, este oportun ca prezenta directivă să aibă ca temei juridic atât articolul 103, cât și articolul 114 din TFUE.
(9) Având în vedere că încălcările la scară largă ale legislației în materie de concurență au adesea un element transfrontalier, este necesar să se asigure condiții de concurență mai echitabile pentru întreprinderile care operează pe piața internă și să se amelioreze condițiile în care consumatorii își pot exercita drepturile care derivă din piața internă. Este necesară sporirea securității juridice și reducerea diferențelor între statele membre în ceea ce privește normele naționale care reglementează acțiunile în despăgubire pentru încălcări atât ale legislației Uniunii, cât și ale legislației naționale în materie de concurență, atunci când legislația națională este aplicată în paralel cu legislația Uniunii în materie de concurență. Alinierea normelor în cauză va contribui la prevenirea accentuării diferențelor dintre normele statelor membre care reglementează acțiunile în despăgubire pentru cazurile de încălcare a legislației în materie de concurență.
(10) Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 prevede că „atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență acordurilor, deciziilor asociațiilor de întreprinderi sau practicilor concertate în sensul articolului [101 alineatul (1) din TFUE], care pot afecta comerțul dintre statele membre în sensul acestei dispoziții, ele aplică de asemenea articolul [101 din TFUE] acestor acorduri, decizii sau practici concertate. Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență oricărui abuz interzis de articolul [102 din TFUE], acestea aplică de asemenea articolul [102 din TFUE].” În interesul funcționării adecvate a pieței interne și în vederea unei mai mari securități juridice și a unor condiții de concurență mai echitabile pentru întreprinderi și consumatori, este necesar ca domeniul de aplicare al prezentei directive să includă acțiunile în despăgubire pentru încălcarea legislației naționale în materie de concurență atunci când aceasta este aplicată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003. În caz contrar, aplicarea unor norme divergente privind răspunderea civilă pentru încălcări ale articolului 101 sau 102 din TFUE și pentru încălcări ale normelor legislației naționale în materie de concurență care trebuie aplicate aceleiași cauze în paralel cu legislația Uniunii în materie de concurență ar afecta poziția reclamanților în aceeași cauză și domeniul de aplicare al cererilor acestora și ar constitui un obstacol în calea funcționării adecvate a pieței interne. Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze acțiunile în despăgubire în cazul încălcării legislației naționale în materie de concurență care nu afectează comerțul între statele membre în sensul articolului 101 sau 102 din TFUE.
(11) În absența unor dispoziții de drept al Uniunii, acțiunile în despăgubire sunt reglementate de normele și procedurile naționale ale statelor membre. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Curtea de Justiție), orice persoană poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit în cazul în care există o relație de cauzalitate între prejudiciul respectiv și o încălcare a legislației în materie de concurență. Toate normele naționale care reglementează dreptul la despăgubiri pentru un prejudiciu rezultat dintr-o încălcare a articolului 101 sau a articolului 102 din TFUE, inclusiv normele care privesc aspecte neabordate în prezenta directivă, cum ar fi noțiunea de relație de cauzalitate dintre încălcare și prejudiciu, trebuie să respecte principiile eficacității și echivalenței. Aceasta înseamnă că normele în cauză nu ar trebui să fie formulate sau aplicate astfel încât să facă excesiv de dificilă sau practic imposibilă exercitarea dreptului la despăgubiri garantat de TFUE sau să fie formulate sau aplicate mai puțin favorabil decât normele aplicabile unor acțiuni naționale similare. Atunci când asigură alte condiții pentru despăgubiri în temeiul dreptului intern, precum imputabilitate, adecvare sau culpabilitate, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a menține aceste condiții în măsura în care acestea sunt conforme cu jurisprudența Curții de Justiție, cu principiile eficacității și echivalenței și cu prezenta directivă.
(12) Prezenta directivă reafirmă acquis-ul Uniunii privind dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de încălcări ale legislației Uniunii în materie de concurență, în special cu privire la capacitate și definiția prejudiciului, astfel cum sunt stabilite în jurisprudența Curții de Justiție, și nu exclude evoluțiile ulterioare ale acestuia. Orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o astfel de încălcare poate solicita despăgubiri pentru pierderea efectivă (damnum emergens), pentru câștigul de care a fost lipsită (pierderea de profit sau lucrum cessans) plus dobânda, indiferent dacă normele naționale prevăd aceste categorii separat sau în combinație. Plata dobânzii reprezintă o componentă esențială a despăgubirii pentru a repara prejudiciul suferit ținând cont de trecerea timpului și ar trebui să fie datorată de la momentul producerii prejudiciului și până la plata despăgubirii, fără a aduce atingere calificării acestei dobânzi drept daune interese sau penalitate în temeiul dreptului intern și luării în considerare a trecerii timpului drept categorie separată (dobândă) sau drept parte constitutivă a unei pierderi efective sau a unei pierderi de profit. Statelor membre le revine sarcina de a stabili normele care trebuie aplicate în acest scop.
(13) Dreptul la despăgubiri este recunoscut pentru toate persoanele fizice sau juridice — fie ele consumatori, întreprinderi sau autorități publice — indiferent de existența sau lipsa unei relații contractuale directe cu întreprinderea care a săvârșit încălcarea și indiferent dacă există sau nu o constatare prealabilă a unei autorități în materie de concurență cu privire la încălcare. Prezenta directivă nu ar trebui să oblige statele membre să introducă mecanisme de recurs colectiv pentru asigurarea respectării articolelor 101 și 102 din TFUE. Fără a aduce atingere despăgubirilor pentru pierderea oportunității, despăgubirea integrală în temeiul prezentei directive nu ar trebui să conducă la o despăgubire excesivă, indiferent dacă aceasta se produce în urma unor despăgubiri punitive, multiple sau de altă natură.
(14) Acțiunile în despăgubire pentru încălcări ale legislației Uniunii și ale legislației naționale în materie de concurență necesită de regulă o analiză faptică și economică complexă. Adeseori probele necesare pentru susținerea unei cereri de despăgubiri sunt deținute exclusiv de către partea adversă sau de terți și nu sunt suficient de cunoscute sau accesibile reclamantului. În astfel de circumstanțe, cerințe juridice stricte ca reclamanții să prezinte în detaliu toate elementele de fapt ale cauzei lor la începutul unei acțiuni și să ofere, în mod precis, probe în susținerea cererii lor ar putea împiedica în mod nejustificat exercitarea dreptului la despăgubiri garantat de TFUE.
(15) Mijloacele de probă sunt un element important în introducerea acțiunilor în despăgubire în caz de încălcare a legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență. Cu toate acestea, întrucât litigiile în domeniul dreptului concurenței se caracterizează printr-o asimetrie informațională, este adecvat să se asigure faptul că reclamanților li se acordă dreptul de a obține divulgarea probelor relevante pentru cererea acestora, fără a fi necesar să specifice mijloace de probă individuale. Pentru a asigura egalitatea de forțe, modalitățile respective ar trebui să se afle, de asemenea, la dispoziția pârâților în acțiunile în despăgubire, astfel încât aceștia să poată solicita divulgarea probelor de către reclamanții respectivi. Instanțele naționale ar trebui să poată dispune, de asemenea, divulgarea probelor de către terți, inclusiv de către autoritățile publice. În cazul în care o instanță națională dorește să dispună divulgarea probelor de către Comisie, sunt aplicabile principiul de la articolul 4 alineatul (3) din Tratatul UE al cooperării sincere între Uniune și statele membre și articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 în ceea ce privește cererile de informații. Atunci când instanțele naționale dispun divulgarea probelor de către autoritățile publice, se aplică principiile cooperării juridice și administrative în temeiul legislației Uniunii sau al legislației naționale.
(16) Instanțele naționale ar trebui să aibă posibilitatea, sub controlul lor strict, mai ales în ceea ce privește necesitatea și proporționalitatea măsurilor de divulgare, de a dispune divulgarea unor elemente de probă sau a unor categorii de probe specificate la cererea unei părți. Din cerința de proporționalitate rezultă că divulgarea poate fi dispusă numai când un reclamant a prezentat temeiuri plauzibile, pe baza faptelor cunoscute de acesta în mod rezonabil, pentru a se presupune că acesta a suferit un prejudiciu care a fost cauzat de către pârât. Atunci când o cerere de divulgare vizează obținerea unei categorii de probe, categoria respectivă ar trebui identificată prin trăsături comune ale elementelor sale constitutive, precum natura, obiectul sau conținutul documentelor a căror divulgare se solicită, perioada în care au fost redactate sau alte criterii, cu condiția ca probele care intră în această categorie să fie relevante în sensul prezentei directive. Categoriile respective ar trebui să fie definite cât de precis și de limitativ posibil, pe bază de fapte disponibile în mod rezonabil.
(17) Atunci când o instanță dintr-un stat membru solicită obținerea de probe de către o instanță competentă din alt stat membru sau solicită obținerea directă de probe în alt stat membru, se aplică dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului (4).
(18) Deși probele relevante care conțin secrete de afaceri sau informații confidențiale de alt tip ar trebui să fie disponibile în principiu în cadrul acțiunilor în despăgubire, astfel de informații confidențiale trebuie să fie protejate corespunzător. Prin urmare, instanțele naționale ar trebui să dispună de o gamă de măsuri pentru a evita ca informațiile confidențiale să fie divulgate în cursul procedurilor. Astfel de măsuri ar putea include posibilitatea de redactare a pasajelor sensibile ale documentelor, desfășurarea ședințelor de judecată cu ușile închise, restricționarea cercului de persoane care au dreptul să vadă probele, instrucțiuni către experți privind prezentarea de sinteze ale informațiilor sub formă agregată sau într-o altă formă neconfidențială. Măsurile de protecție a secretelor de afaceri și a informațiilor confidențiale de alt tip nu ar trebui, totuși, să împiedice exercitarea dreptului la despăgubiri.
(19) Prezenta directivă nu afectează posibilitatea în temeiul legislației naționale de a ataca ordinele de divulgare și nici condițiile de introducere a acestei căi de atac.
(20) Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (5) reglementează accesul public la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei și urmărește să confere publicului un drept de acces cât mai larg posibil la documentele instituțiilor respective. Acest drept face totuși obiectul anumitor limite, pe baza unor motive de interes public sau privat. Rezultă că sistemul de excepții prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat se bazează pe o echilibrare a intereselor opuse într-o situație dată, și anume interesele care ar fi favorizate de divulgarea documentelor în cauză și cele care ar fi periclitate de această divulgare. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere normelor și practicilor prevăzute în acest sens de Regulamentul (CE) nr. 1049/2001.
(21) Eficacitatea și coerența aplicării articolelor 101 și 102 din TFUE de către Comisie și autoritățile naționale în materie de concurență necesită o abordare comună pe întregul cuprins al Uniunii privind divulgarea probelor care sunt incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență. Divulgarea probelor nu ar trebui să diminueze în mod nejustificat eficacitatea asigurării respectării legislației în materie de concurență de către o autoritate în materie de concurență. Prezenta directivă nu reglementează divulgarea de documente interne ale autorităților în materie de concurență și a corespondenței dintre autoritățile în materie de concurență.
(22) Pentru a asigura protecția eficientă a dreptului la despăgubiri, nu este necesară divulgarea către reclamant a fiecărui document referitor la o procedură în temeiul articolului 101 sau 102 din TFUE pe motiv că reclamantul are intenția de a introduce o acțiune în despăgubire, întrucât este foarte puțin probabil ca acțiunea în despăgubire să trebuiască să se bazeze pe toate probele din dosarul referitor la procedura respectivă.
(23) Condiția proporționalității ar trebui să fie evaluată cu atenție atunci când divulgarea implică riscul de subminare a strategiei de investigare a unei autorități în materie de concurență, prin divulgarea documentelor care se află la dosar, sau riscul de influențare negativă a modului în care întreprinderile cooperează cu autoritățile în materie de concurență. O atenție deosebită trebuie acordată evitării investigațiilor aleatorii, de exemplu, căutările de informații nespecifice sau căutările prea extinse de informații, care este puțin probabil să fie relevante pentru părțile la procedură. Prin urmare, cererile de divulgare ar trebui să nu fie considerate proporționale atunci când se referă la divulgarea generică de documente de la dosarul unei autorități în materie de concurență în legătură cu un anumit caz sau de documente înaintate de o parte în contextul unui anumit caz. Astfel de cereri de divulgare ample nu ar fi compatibile cu îndatorirea părții solicitante de a specifica pe cât de precis și limitativ posibil elementele de probă sau categoriile de probe.
(24) Prezenta directivă nu afectează dreptul instanțelor de a lua în considerare, în temeiul legislației Uniunii sau în temeiul legislației naționale, interesul de a se asigura respectarea efectivă a legislației în materie de concurență la nivel public atunci când dispun divulgarea oricărui tip de probe, cu excepția declarațiilor de clemență și a propunerilor de încheiere a unei tranzacții.
(25) O excepție ar trebui să se aplice oricărei divulgări care, dacă ar fi aprobată, ar interfera în mod nejustificat cu o investigație în curs desfășurată de o autoritate în materie de concurență cu privire la o încălcare a legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență. Prin urmare, informațiile care au fost pregătite de către o autoritate în materie de concurență în cursul procedurilor acesteia pentru asigurarea respectării legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență și care au fost trimise părților în procedură (cum ar fi o comunicare a obiecțiunilor) sau care au fost pregătite de către o parte la procedurile respective (cum ar fi răspunsurile la cererile de informații din partea autorității în materie de concurență, sau declarațiile martorilor) ar trebui să poată fi divulgate în cadrul acțiunilor în despăgubire numai după ce autoritatea în materie de concurență și-a încheiat procedurile, de exemplu, prin adoptarea unei decizii în temeiul articolului 5 sau al capitolului III din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, cu excepția deciziilor privind măsuri provizorii.
(26) Programele de clemență și procedurile de încheiere a unei tranzacții sunt instrumente importante pentru asigurarea respectării legislației Uniunii în materie de concurență la nivel public, deoarece acestea contribuie la detectarea și cercetarea eficace și impunerea de sancțiuni pentru cele mai grave încălcări ale legislației în materie de concurență. În plus, deoarece multe decizii ale autorităților în materie de concurență în cauzele referitoare la carteluri se bazează pe cereri de clemență, iar acțiunile în despăgubire în cauzele referitoare la carteluri decurg din astfel de decizii, programele de clemență sunt importante și pentru eficacitatea acțiunilor în despăgubire în cauze referitoare la carteluri. Întreprinderile ar putea fi descurajate să coopereze cu autoritățile în materie de concurență în cadrul programelor de clemență și al procedurilor de încheiere de tranzacții dacă s-ar divulga declarații autoincriminatoare, precum declarațiile de clemență și propunerile de încheiere a unei tranzacții, furnizate în exclusivitate în scopul cooperării cu autoritățile în materie de concurență. Această divulgare ar prezenta riscul expunerii întreprinderilor cooperante sau a personalului de conducere al acestora la acțiuni civile sau penale în condiții mai nefavorabile decât cele pentru coautorii încălcării care nu cooperează cu autoritățile în materie de concurență. Pentru a se asigura că întreprinderile sunt în continuare dispuse să contacteze voluntar autoritățile în materie de concurență cu declarații de clemență sau propuneri de încheiere a unei tranzacții, aceste documente ar trebui să fie exceptate de la divulgarea de probe. Exceptarea de la divulgare ar trebui să se aplice și utilizării, inclusiv în alte documente, de citate precise din declarații de clemență sau din propuneri de încheiere a unei tranzacții. Limitările privind divulgarea probelor nu ar trebui să împiedice autoritățile în materie de concurență să își publice deciziile în conformitate cu legislația Uniunii aplicabilă sau cu cea națională aplicabilă. Pentru a se asigura că exceptarea respectivă nu afectează neavenit dreptul părților prejudiciate la despăgubiri, aceasta ar trebui să se limiteze la declarațiile de clemență și propunerile de încheiere a unei tranzacții voluntare și autoincriminatoare.
(27) Normele prevăzute în prezenta directivă privind divulgarea documentelor, altele decât declarațiile de clemență și propunerile de încheiere a unei tranzacții, asigură părților prejudiciate suficiente alte posibilități de a obține acces la probele relevante necesare pentru pregătirea acțiunilor lor în despăgubire. Instanțele naționale ar trebui să poată avea acces, la cererea unui reclamant, la documente pentru care este invocată excepția, pentru a se asigura că conținutul acestor documente nu depășește sfera definițiilor pentru declarațiile de clemență și propunerile de încheiere a unei tranzacții prevăzute în prezenta directivă. Orice conținut care depășește sfera definițiilor respective ar trebui să poată fi divulgat în condiții pertinente.
(28) Instanțele naționale ar trebui să poată solicita, în orice moment, în cadrul unei acțiuni în despăgubire, divulgarea probelor care există indiferent de procedurile desfășurate de o autoritate în materie de concurență („informații preexistente”).
(29) Divulgarea probelor de către o autoritate în materie de concurență ar trebui să fie dispusă numai atunci când acestea nu pot fi obținute în mod rezonabil de la o altă parte sau de la un terț.
(30) În temeiul articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, autoritățile în materie de concurență, acționând din oficiu, pot înainta observații scrise instanțelor naționale privind aspecte legate de aplicarea articolului 101 sau a articolului 102 din TFUE. Pentru a menține contribuția adusă de asigurarea la nivel public a aplicării articolelor menționate, autoritățile în materie de concurență ar trebui, acționând din oficiu, să își poată înainta observațiile unei instanțe naționale pentru evaluarea proporționalității divulgării unor probe incluse în dosarele lor, având în vedere impactul pe care această divulgare l-ar avea asupra eficacității asigurării respectării legislației în materie de concurență la nivel public. Statele membre ar trebui să poată institui un sistem prin care o autoritate în materie de concurență este informată cu privire la cererile de divulgare de informații atunci când persoana care cere divulgarea sau persoana de la care se cere divulgarea este implicată în ancheta autorității în materie de concurență respective cu privire la presupusa încălcare, fără a aduce atingere legislației naționale care prevede proceduri ex parte.
(31) Orice persoană fizică sau juridică care obține probe prin accesul la dosarul unei autorități în materie de concurență ar trebui să poată utiliza probele respective pentru o acțiune în despăgubire la care este parte. O astfel de utilizare ar trebui permisă, de asemenea, pentru orice persoană fizică sau juridică care este succesorul acesteia în drepturi și obligații, inclusiv prin achiziționarea drepturilor sale litigioase. În cazul în care probele au fost obținute de o persoană juridică care face parte dintr-un grup corporativ care constituie o întreprindere în scopul aplicării articolelor 101 și 102 din TFUE, utilizarea probelor respective le este permisă, de asemenea, altor persoane juridice care aparțin aceleiași întreprinderi.
(32) Cu toate acestea, utilizarea probelor obținute prin accesul la dosarul unei autorități în materie de concurență nu ar trebui să diminueze în mod nejustificat asigurarea eficace a respectării legislației în materie de concurență de către autoritatea în materie de concurență. Pentru a se asigura că limitările privind divulgarea prevăzute în prezenta directivă nu sunt compromise, utilizarea probelor de tipul celor menționate la considerentele 24 și 25, care sunt obținute exclusiv prin accesul la dosarul unei autorități în materie de concurență, ar trebui să fie limitată în aceleași circumstanțe. Limitarea ar trebui să ia forma inadmisibilității în cazul acțiunilor în despăgubire sau a oricărui alt tip de protecție în temeiul normelor naționale care pot să asigure eficacitatea deplină a limitelor privind divulgarea unor astfel de probe. În plus, probele obținute de la o autoritate în materie de concurență nu ar trebui să devină obiect de schimb. În consecință, posibilitatea de a utiliza probele care au fost obținute exclusiv prin accesul la dosarul unei autorități în materie de concurență ar trebui să fie limitată la persoana fizică sau juridică pentru care s-a acordat inițial accesul și la succesorii legali ai acesteia. Cu toate acestea, pentru a se evita comerțul cu probe, o astfel de limitare nu împiedică o instanță națională să dispună divulgarea probelor respective în condițiile stipulate în prezenta directivă.
(33) Introducerea unei cereri de despăgubiri sau inițierea unei investigații de către o autoritate în materie de concurență implică riscul ca persoanele vizate să distrugă sau să ascundă probele care ar putea fi utile pentru susținerea cererii de despăgubiri a unei părți prejudiciate. Pentru a preveni distrugerea probelor relevante și a asigura îndeplinirea ordinelor judecătorești de divulgare, instanțele naționale ar trebui să aibă posibilitatea de a impune sancțiuni suficient de disuasive. În ceea ce privește părțile la proceduri, riscul de a trage concluzii defavorabile în procedurile referitoare la despăgubiri poate constitui o sancțiune deosebit de eficace și poate contribui la evitarea tergiversărilor. În mod similar, ar trebui să fie disponibile sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de protecție a informațiilor confidențiale și pentru utilizarea în mod abuziv a informațiilor obținute prin divulgare. În același mod, ar trebui să fie disponibile sancțiuni dacă informațiile obținute prin accesul la dosarul unei autorități în materie de concurență sunt utilizate abuziv în acțiuni în despăgubire.
(34) Eficacitatea și coerența aplicării articolelor 101 și 102 din TFUE de către Comisie și de către autoritățile naționale în materie de concurență necesită o abordare comună pe întreg cuprinsul Uniunii privind efectul deciziilor definitive de constatare a unei încălcări ale autorităților naționale competente asupra acțiunilor în despăgubire ulterioare. Aceste decizii se adoptă numai după ce Comisia a fost informată cu privire la decizia preconizată sau, în absența acesteia, cu privire la oricare alt document care indică modalitatea de acțiune intenționată în conformitate cu articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 și în cazul în care Comisia nu a privat de competență autoritatea națională în materie de concurență prin inițierea procedurilor în temeiul articolului 11 alineatul (6) din respectivul regulament. Comisia ar trebui să asigure o aplicare consecventă a legislației Uniunii în materie de concurență prin furnizarea bilaterală și în cadrul Rețelei europene în domeniul concurenței a unor orientări destinate autorităților naționale în materie de concurență. Pentru a spori securitatea juridică, a evita incoerența în aplicarea articolelor 101 și 102 din TFUE, a crește eficacitatea și eficiența procedurală a acțiunilor în despăgubire și a facilita funcționarea pieței interne pentru întreprinderi și consumatori, constatarea unei încălcări a articolului 101 sau 102 din TFUE printr-o decizie definitivă a unei autorități naționale în materie de concurență sau a unei instanțe de control judiciar nu ar trebui să fie repusă în discuție în acțiuni în despăgubire ulterioare. Prin urmare, această constatare ar trebui să fie considerată drept stabilită irefutabil în acțiuni în despăgubire legate de încălcarea respectivă introduse în statul membru al autorității naționale în materie de concurență sau al instanței de control judiciar. Cu toate acestea, efectul constatării ar trebui să acopere doar natura încălcării și domeniul de aplicare material, personal, temporal și teritorial al acesteia, astfel cum a fost constatat de către autoritatea în materie de concurență sau de către instanța de control judiciar în exercitarea competenței sale. În cazul unei decizii prin care s-a constatat încălcarea unor dispoziții ale legislației naționale în materie de concurență în cazuri în care se aplică atât legislația Uniunii, cât și legislația națională în materie de concurență aceleiași cauze în paralel, încălcarea respectivă ar trebui, de asemenea, considerată a fi stabilită irefutabil.
(35) Atunci când se introduce o acțiune în despăgubire într-un alt stat membru decât statul membru al unei autorități naționale în materie de concurență sau al unei instanțe de control judiciar care a constatat încălcarea articolului 101 sau a articolului 102 din TFUE la care se referă acțiunea, ar trebui să se permită ca această constatare să fie prezentată într-o decizie definitivă a autorității naționale în materie de concurență sau a instanței de control judiciar cel puțin drept probă prima facie a faptului că a avut loc o încălcare a legislației în materie de concurență. Constatarea poate fi analizată, după caz, împreună cu orice alte probe aduse de părți. Efectele deciziilor autorităților naționale în materie de concurență și ale instanțelor de control judiciar prin care se constată încălcarea normelor de concurență nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor instanțelor naționale în temeiul articolului 267 din TFUE.
(36) Normele naționale privind începerea, curgerea, suspendarea sau întreruperea termenelor de prescripție nu ar trebui să împiedice în mod nejustificat introducerea de acțiuni în despăgubire. Acest aspect este deosebit de important în special în cazul acțiunilor care se întemeiază pe constatarea unei autorități în materie de concurență sau a unei instanțe de control judiciar. În acest scop, ar trebui să fie în continuare posibilă introducerea unei acțiuni în despăgubire după desfășurarea procedurilor unei autorități în materie de concurență în vederea asigurării respectării legislației naționale sau a legislației Uniunii în materie de concurență. Termenul de prescripție nu ar trebui să înceapă să curgă înainte de încetarea încălcării și înainte ca reclamantul să aibă cunoștință sau să se poată preconiza în mod rezonabil că are cunoștință de comportamentul care constituie încălcarea, de faptul că încălcarea i-a produs prejudicii și de identitatea autorului încălcării. Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a menține sau de a introduce termene absolute de prescripție general aplicabile, cu condiția ca curgerea acestor termene de prescripție să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri integrale.
(37) În cazul în care mai multe întreprinderi săvârșesc în comun o încălcare a normelor de concurență, de exemplu, în cazul unui cartel, este necesar să se dispună ca respectivii coautori ai încălcării să fie răspunzători în solidar pentru întregul prejudiciu cauzat de încălcare. Un coautor al încălcării ar trebui să aibă dreptul de a obține o contribuție de la alți coautori ai încălcării în cazul în care a plătit mai mult decât cota sa. Stabilirea cotei respective și a răspunderii aferente a autorului respectiv al încălcării, precum și criteriile relevante, cum ar fi cifra de afaceri, cota de piață sau rolul în cadrul cartelului, se realizează în conformitate cu dreptul intern aplicabil, cu respectarea principiilor eficacității și echivalenței.
(38) Întreprinderile care cooperează cu autoritățile în materie de concurență în cadrul unui program de clemență joacă un rol-cheie pentru expunerea încălcărilor sub forma unor înțelegeri secrete de tip cartel și pentru încetarea acestor încălcări, adeseori diminuând astfel prejudiciul care ar fi putut fi cauzat dacă încălcarea ar fi continuat. Prin urmare, este necesar să se prevadă ca întreprinderile care au primit imunitate la amendă din partea unei autorități în materie de concurență în cadrul unui program de clemență să fie protejate de expunerea nejustificată la acțiuni în despăgubire, având în vedere faptul că decizia autorității în materie de concurență de constatare a încălcării poate rămâne definitivă pentru beneficiarul de imunitate înainte de a rămâne definitivă pentru alte întreprinderi care nu au primit imunitate, putând să transforme, astfel, beneficiarul de imunitate în ținta preferată a litigiilor. Prin urmare, este necesar ca beneficiarul de imunitate să fie degrevat în principiu de răspunderea în solidar pentru întreg prejudiciul, iar contribuția acestuia față de ceilalți coautori ai încălcării răspunzători în solidar să nu depășească valoarea prejudiciului pe care l-a cauzat cumpărătorilor proprii direcți sau indirecți sau, în cazul unui cartel în domeniul achizițiilor, furnizorilor proprii direcți sau indirecți. În cazul în care cartelul în cauză a cauzat prejudicii altor părți decât cumpărătorii sau furnizorii autorilor încălcării, contribuția beneficiarului de imunitate nu ar trebui să depășească răspunderea sa relativă pentru prejudiciul provocat de cartel. Cota respectivă ar trebui stabilită în conformitate cu aceleași norme ca acelea utilizate pentru stabilirea contribuțiilor între autorii încălcării. Beneficiarul de imunitate ar trebui să rămână pe deplin răspunzător față de celelalte părți prejudiciate, în afară de cumpărătorii sau furnizorii proprii direcți sau indirecți, numai în cazul în care aceștia nu pot obține despăgubiri totale din partea celorlalți autori ai încălcării.
(39) Prejudiciul sub forma pierderii efective poate rezulta din diferența de preț între ceea ce s-a plătit în realitate și ceea ce s-ar fi plătit în absența încălcării. În cazul în care o parte prejudiciată și-a redus pierderea prin transferul acesteia, integral sau parțial, către propriii cumpărători, pierderea astfel transferată încetează să constituie prejudiciu pentru care partea care a transferat-o ar trebui să fie despăgubită. Prin urmare, se cuvine a permite unui autor al încălcării să invoce transferul unei pierderi efective în apărarea sa într-o cerere de despăgubiri. Este necesar să se prevadă că, atunci când autorul încălcării invocă transferul în apărarea sa, acesta trebuie să dovedească existența și măsura transferului supraprețului. Această sarcină a probei nu ar trebui să afecteze posibilitatea ca autorul încălcării să utilizeze alte probe decât cele aflate în posesia sa, precum probe deja obținute în cadrul procedurii sau probe deținute de alte părți sau de părți terțe.
(40) În situațiile în care transferul a dus la reduceri ale vânzărilor și, astfel, la prejudiciu sub forma unei pierderi de profit, dreptul de a cere despăgubiri pentru această pierdere de profit ar trebui să rămână neafectat.
(41) În funcție de condițiile de funcționare ale întreprinderilor, se poate aplica practica comercială a transferului creșterilor de prețuri de-a lungul lanțului de aprovizionare. Consumatorii sau întreprinderile asupra cărora s-a transferat, în acest mod, pierderea efectivă au suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență. Deși un astfel de prejudiciu ar trebui să facă obiectul unei despăgubiri din partea autorului încălcării, dovedirea dimensiunii prejudiciului poate fi deosebit de dificilă pentru consumatorii sau întreprinderile care nu au efectuat ei înșiși nicio achiziție de la autorul încălcării. Prin urmare, este necesar să se prevadă că, în cazul în care existența unei cereri de despăgubiri sau suma care trebuie acordată cu titlu de despăgubiri depinde de existența și măsura în care un eventual suprapreț plătit de un cumpărător direct al autorului încălcării a fost transferat unui cumpărător indirect, se consideră că acesta din urmă a dovedit că un suprapreț plătit de cumpărătorul direct a fost transferat la nivelul său în cazul în care acesta poate face proba prima facie că a avut loc un astfel de transfer. Această prezumție simplă se aplică cu excepția cazului în care autorul încălcării poate să demonstreze în mod credibil și convingător pentru instanță că pierderea efectivă nu a fost transferată sau nu a fost transferată integral cumpărătorului indirect. În plus, este necesar să se definească condițiile în care se consideră că un cumpărător indirect a probat acest lucru prima facie. În ceea ce privește cuantificarea transferului, instanțele naționale ar trebui să fie competente să estimeze cota din suprapreț care a fost transferată la nivelul cumpărătorilor indirecți în litigiul aflat pe rolul lor.
(42) Comisia ar trebui să emită orientări clare, simple și cuprinzătoare pentru instanțele naționale cu privire la modalitatea de estimare a cotei din suprapreț transferate cumpărătorilor indirecți.
(43) Încălcările legislației în materie de concurență vizează frecvent condițiile și prețul de comercializare a bunurilor sau serviciilor și conduc la suportarea de supraprețuri și la cauzarea altor prejudicii pentru clienții autorilor încălcării. De asemenea, încălcarea poate să vizeze aprovizionarea autorului încălcării (de exemplu, în cazul unui cartel în domeniul achizițiilor). În astfel de cazuri, pierderea efectivă ar putea fi rezultatul unui preț mai mic plătit de autorii încălcării furnizorilor lor. Prezenta directivă, în special normele privind transferul, ar trebui să se aplice în consecință unor astfel de cazuri.
(44) Acțiunile în despăgubire pot fi introduse atât de cei care au achiziționat bunuri sau servicii de la autorul încălcării, cât și de cumpărătorii situați în avalul lanțului de aprovizionare. În interesul coerenței hotărârilor pronunțate în asemenea proceduri legate între ele și pentru a nu se ajunge la situația ca prejudiciul cauzat de o încălcare a legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență să nu fie despăgubit integral sau ca autorul încălcării să fie obligat la plata de despăgubiri pentru un prejudiciu care nu s-a produs, instanțele naționale ar trebui să aibă competența de a estima proporția din suprapreț care a fost suportată de cumpărătorii direcți sau indirecți în litigiile în care trebuie să se pronunțe. În acest context, instanțele naționale ar trebui să aibă posibilitatea de a ține cont în mod corespunzător, prin mijloace procedurale sau de fond disponibile în legislația Uniunii și în legislația națională, de orice acțiune aferentă și de hotărârea rezultată, mai ales atunci când constată că transferul a fost dovedit. Instanțele naționale ar trebui să aibă la dispoziție mijloace procedurale adecvate, precum conexarea cererilor, pentru a asigura nedepășirea de către despăgubirile pentru pierderea efectivă plătite la orice nivel al lanțului de aprovizionare a prejudiciului sub formă de suprapreț cauzat la acest nivel. Aceste mijloace ar trebui să fie, de asemenea, disponibile pentru cauzele transfrontaliere. Această posibilitate de a ține cont de hotărârile instanțelor nu ar trebui să aducă atingere drepturilor fundamentale la apărare și drepturilor la obținerea de măsuri corective efective și la un proces echitabil pentru persoanele care nu au fost parte în procedurile judiciare și nici normelor privind valoarea de probă a hotărârilor pronunțate în contextul respectiv. Acțiunile pendinte în fața instanțelor unor state membre diferite pot fi considerate acțiuni conexe în sensul articolului 30 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (6). În temeiul articolului respectiv, alte instanțe naționale decât cea care a fost sesizată inițial pot să își suspende judecata sau, în anumite circumstanțe, să își decline competența. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere drepturilor și obligațiilor instanțelor naționale în temeiul regulamentului respectiv.
(45) O parte prejudiciată care a dovedit că a suferit un prejudiciu ca urmare a unei încălcări a legislației în materie de concurență trebuie să dovedească, de asemenea, dimensiunea prejudiciului suferit pentru a obține despăgubiri. Cuantificarea prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței este un proces care presupune examinarea unui volum extrem de mare de date concrete și poate necesita aplicarea unor modele economice complexe. Acest lucru este adeseori foarte costisitor și produce dificultăți reclamanților în ceea ce privește obținerea datelor necesare pentru susținerea cererilor acestora. Cuantificarea prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței poate constitui astfel un obstacol substanțial în calea cererilor efective de despăgubiri.
(46) În absența unor norme ale Uniunii privind cuantificarea prejudiciului cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență, sistemului juridic intern al fiecărui stat membru îi revine sarcina de a stabili norme proprii privind cuantificarea prejudiciului, iar statelor membre și instanțelor naționale le revine sarcina de a stabili cerințele pe care reclamantul trebuie să le întrunească pentru dovedirea cuantumului prejudiciului suferit, metodele care pot fi utilizate pentru stabilirea cuantumului și consecințele incapacității de a respecta pe deplin cerințele stabilite. Cu toate acestea, cerințele prevăzute de legislația națională privind cuantificarea prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței nu ar trebui să fie nici mai puțin favorabile decât cele care reglementează acțiuni naționale similare (principiul echivalenței) și nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri conferit la nivelul Uniunii (principiul eficacității). Ar trebui luate în considerare orice asimetrii informaționale între părți și faptul că, pentru cuantificarea prejudiciului, este necesară evaluarea modului în care piața în cauză ar fi evoluat în absența încălcării. Această evaluare implică o comparație cu o situație care este ipotetică prin definiție, așadar nu poate fi realizată în niciun caz cu acuratețe deplină. Prin urmare, este necesar să se confere instanțelor naționale competența de a estima valoarea prejudiciului cauzat de încălcarea legislației în materie de concurență. Statele membre ar trebui să se asigure că, dacă se solicită, autoritățile naționale de concurență pot oferi orientări cu privire la stabilirea cuantumului. Pentru a asigura coerență și predictibilitate, Comisia ar trebui să prezinte orientări generale la nivelul Uniunii.
(47) Pentru a remedia asimetria informațională și o parte dintre dificultățile aferente cuantificării prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței, precum și pentru a asigura eficacitatea cererilor de despăgubiri, este necesară existența prezumției că încălcările sub forma unui cartel cauzează prejudicii, în special printr-un efect asupra prețurilor. În funcție de elementele de fapt ale cauzei, existența cartelurilor duce la o creștere a prețurilor sau previne scăderea prețurilor care ar fi survenit în absența cartelului. Prezumția nu ar trebui să acopere cuantumul concret al prejudiciului. Ar trebui să se permită autorilor încălcării să răstoarne o astfel de prezumție. Este necesar ca această prezumție simplă să fie limitată la carteluri, dată fiind natura secretă a cartelurilor, care sporește asimetria informațională și îngreunează obținerea probelor necesare de către reclamanți pentru dovedirea prejudiciului.
(48) Este de dorit obținerea unei tranzacții definitive de tip „once-and-for-all” pentru pârâți, pentru a reduce incertitudinea pentru autorii încălcării și pentru părțile prejudiciate. Prin urmare, autorii încălcării și părțile prejudiciate ar trebui încurajați să convină asupra despăgubirii prejudiciului cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență prin intermediul mecanismelor de soluționare consensuală a litigiilor, cum ar fi tranzacțiile extrajudiciare (inclusiv cele în care un judecător poate declara că o tranzacție extrajudiciară are caracter obligatoriu), arbitrajul, medierea sau concilierea. Soluționarea consensuală a litigiilor ar trebui să vizeze cât mai multe părți prejudiciate și cât mai mulți autori ai încălcării posibil din punct de vedere juridic. Dispozițiile prezentei directive cu privire la soluționarea consensuală a litigiilor sunt destinate, prin urmare, să faciliteze utilizarea unor astfel de mecanisme și să sporească eficacitatea acestora.
(49) Termenele de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire ar putea fi de natură să împiedice părțile prejudiciate și autorii încălcării să dispună de suficient timp pentru a ajunge la o înțelegere privind despăgubirile care trebuie plătite. Pentru a acorda ambelor părți posibilitatea reală de a participa la soluționarea consensuală a litigiului înainte de a introduce o acțiune în fața instanțelor naționale, este necesar ca termenele de prescripție să se suspende pe perioada procesului de soluționare consensuală a litigiului.
(50) De asemenea, atunci când părțile decid să participe la un proces de soluționare consensuală a litigiului ulterior introducerii unei acțiuni în despăgubire pentru aceeași cerere în fața instanței naționale, instanța ar trebui să poată suspenda procedurile aflate pe rolul său pe perioada procesului de soluționare consensuală a litigiului. Atunci când se pronunță asupra posibilității de suspendare a procedurilor, instanța națională ar trebui să ia în considerare avantajele unei proceduri rapide.
(51) Pentru a încuraja tranzacțiile consensuale, autorul încălcării care plătește despăgubiri prin soluționarea consensuală a litigiului nu ar trebui să fie plasat într-o poziție mai defavorabilă în raport cu coautorii încălcării față de ipoteza în care nu ar fi încheiat tranzacția consensuală. Aceasta ar putea surveni dacă un autor al încălcării care a încheiat o tranzacție ar continua să fie răspunzător în solidar pentru despăgubirea prejudiciului cauzat de încălcarea în cauză, inclusiv după încheierea tranzacției consensuale. Prin urmare, un autor al încălcării care a încheiat o tranzacție ar trebui, în principiu, să nu contribuie alături de coautorii încălcării care nu au încheiat o tranzacție, atunci când cei din urmă plătesc despăgubiri unei părți prejudiciate cu care cel dintâi a încheiat tranzacția respectivă. Corolarul acestor norme privind excluderea de la contribuție este că cererea părții prejudiciate ar trebui redusă cu cota de prejudiciu cauzat acesteia de către autorul încălcării care a încheiat o tranzacție, indiferent dacă partea din prejudiciu pe care coautorul încălcării care a încheiat o tranzacție a cauzat-o părții prejudiciate care a încheiat o tranzacție are același cuantum cu cel al tranzacției sau dacă este diferit de acesta. Cota relativă respectivă ar trebui stabilită în conformitate cu aceleași norme utilizate pentru stabilirea contribuțiilor între autorii încălcării. În lipsa unei astfel de reduceri, autorii încălcării care nu au încheiat o tranzacție ar fi afectați în mod nejustificat de tranzacția la care nu au fost parte. Totuși, pentru asigurarea dreptului la despăgubire integrală, coautorii încălcării care a încheiat o tranzacție ar trebui să aibă în continuare obligația de a plăti despăgubiri, atunci când aceasta este singura posibilitate pentru partea prejudiciată care a încheiat tranzacția să obțină despăgubiri pentru restul cererii. Restul cererii înseamnă cererea părții prejudiciate care a încheiat o tranzacție minus partea care revine coautorului încălcării care a încheiat tranzacția din prejudiciul produs de încălcare asupra părții prejudiciate care a încheiat tranzacția. Această posibilitate de a solicita despăgubiri de la coautorul încălcării care a încheiat tranzacția există, cu excepția situației în care acest lucru este exclus în mod expres prin clauzele tranzacției consensuale.
(52) Ar trebui să se evite situațiile în care coautorii încălcării care au încheiat o tranzacție, prin plata unei contribuții către coautorii încălcării care nu au încheiat tranzacția pentru despăgubirile pe care aceștia le-au plătit părților prejudiciate care nu au încheiat tranzacția, plătesc un cuantum total al despăgubirilor care depășește responsabilitatea lor relativă pentru prejudiciul cauzat prin încălcare. Prin urmare, atunci când coautorilor încălcării care au încheiat o tranzacție li se solicită să contribuie la despăgubirile plătite ulterior de coautorii încălcării care nu au încheiat o tranzacție către părțile prejudiciate care nu au încheiat o tranzacție, instanțele naționale ar trebui să ia în considerare despăgubirile plătite deja în cadrul tranzacției consensuale, având în vedere faptul că nu toți coautorii încălcării participă obligatoriu în mod egal la sfera materială, temporală și geografică a încălcării.
(53) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
(54) Deoarece obiectivele prezentei directive, și anume stabilirea de norme privind acțiunile în despăgubire pentru încălcarea legislației Uniunii în materie de concurență pentru a asigura respectarea deplină a articolelor 101 și 102 din TFUE și funcționarea adecvată a pieței interne pentru întreprinderi și consumatori, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, din motive de eficacitate și consecvență necesare în aplicarea articolelor 101 și 102 din TFUE, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este definit la articolul 5 din Tratatul UE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor menționate.
(55) În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (7), statele membre s-au angajat să însoțească, în cazurile justificate, notificarea măsurilor de transpunere cu unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că transmiterea unor asemenea documente este justificată.
(56) Este oportun să se stabilească norme pentru aplicarea în timp a prezentei directive,