Recitale
(1) Uniunea Europeană acționează în vederea creării unui spațiu judiciar comun bazat pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești.
(2) Convenția privind acordurile de alegere a forului încheiată la 30 iunie 2005 sub auspiciile Conferinței de la Haga de drept internațional privat (denumită în continuare „convenția”) reprezintă o contribuție valoroasă la promovarea autonomiei părților în cadrul tranzacțiilor comerciale internaționale și la sporirea previzibilității soluțiilor judiciare în cadrul unor asemenea tranzacții. În special, convenția garantează părților securitatea juridică necesară cu privire la faptul că acordurile acestora de alegere a forului vor fi respectate și că o hotărâre pronunțată de instanța aleasă va putea fi recunoscută și executată în cazuri internaționale.
(3) Articolul 29 din convenție permite organizațiilor de integrare economică regională, precum Uniunea Europeană, să semneze, să accepte, să aprobe sau să adere la convenție. Uniunea a semnat convenția la 1 aprilie 2009, sub rezerva încheierii sale la o dată ulterioară, în conformitate cu Decizia 2009/397/CE a Consiliului (1).
(4) Convenția are incidență asupra legislației secundare a Uniunii privind competența bazată pe alegerea părților, precum și recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, în special Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului (2), care urmează să fie înlocuit, de la 10 ianuarie 2015, de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (3).
(5) Prin adoptarea Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, Uniunea a deschis calea pentru aprobarea convenției, în numele Uniunii, prin asigurarea coerenței dintre normele Uniunii privind alegerea forului în materie civilă și comercială și normele din convenție.
(6) La semnarea convenției, Uniunea Europeană a declarat, în conformitate cu articolul 30 din convenție, că are competență cu privire la toate aspectele reglementate de aceasta. Prin urmare, statele membre își vor asuma obligații în temeiul convenției ca urmare a aprobării acesteia de către Uniune.
(7) Cu ocazia aprobării convenției, Uniunea ar trebui, în plus, să formuleze declarația permisă în temeiul articolului 21 excluzând din domeniul de aplicare al convenției contractele de asigurare în general, sub rezerva anumitor excepții bine definite. Obiectivul declarației este de a păstra normele privind competența în materie de protecție, de care se pot prevala deținătorul poliței de asigurare, partea asigurată sau un beneficiar, în materie de asigurări, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 44/2001. Excluderea ar trebui să se limiteze la ceea ce este necesar pentru a proteja interesele părților mai vulnerabile din cadrul contractelor de asigurare. Prin urmare, aceasta nu ar trebui să acopere nici contractele de reasigurare, nici contracte referitoare la riscuri mari. În același timp, Uniunea ar trebui să formuleze o declarație unilaterală prin care să afirme că, într-o etapă ulterioară, ținând seama de experiența dobândită în punerea în aplicare a convenției, aceasta poate reexamina necesitatea menținerii declarației sale în temeiul articolului 21.
(8) Regatului Unit și Irlandei le revin obligații în temeiul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 și, în consecință, participă la adoptarea și aplicarea prezentei decizii.
(9) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul (nr. 22) privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are obligații în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale,