Recitale
(1) Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (3) a fost modificată de mai multe ori și în mod substanțial (4). Este necesar, din motive de claritate și de raționalizare, să se codifice directiva menționată.
(2) În temeiul articolului 191 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, politica Uniunii în materie de mediu se bazează pe principiul precauției și al acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește”. Efectele asupra mediului trebuie luate în considerare cât mai devreme posibil în toate procesele de planificare tehnică și luare de decizii.
(3) Principiile evaluării efectelor asupra mediului ar trebui armonizate, în special în ceea ce privește proiectele care ar trebui să facă obiectul evaluării, principalele obligații ale inițiatorilor proiectului și conținutul evaluării. Statele membre pot adopta norme mai stricte cu privire la protecția mediului.
(4) În plus, este necesar să se realizeze unul dintre obiectivele Uniunii în domeniul protecției mediului și al calității vieții.
(5) Legislația Uniunii în domeniul mediului include dispoziții privind adoptarea de către autoritățile publice și de către alte organisme a unor decizii care pot avea un efect semnificativ asupra mediului, precum și asupra sănătății și bunăstării personale.
(6) Principiile generale pentru evaluarea efectelor asupra mediului ar trebui prevăzute în vederea suplimentării și a coordonării procedurilor de emitere a aprobării de dezvoltare a proiectelor publice și private care pot avea un impact important asupra mediului.
(7) Aprobarea de dezvoltare a proiectelor publice și private care pot avea efecte semnificative asupra mediului ar trebui acordată numai după ce s-a efectuat o evaluare a posibilelor efecte semnificative ale acestor proiecte asupra mediului. Evaluarea respectivă ar trebui să se desfășoare pe baza informațiilor adecvate furnizate de către inițiatorul proiectului, care pot fi completate de către autorități și de către publicul care ar putea fi interesat de proiectul respectiv.
(8) Anumite tipuri de proiecte prezintă efecte importante asupra mediului și acestea ar trebui să constituie în general obiectul unor evaluări sistematice.
(9) Alte tipuri de proiecte pot să nu prezinte efecte semnificative asupra mediului în orice situație și acele proiecte ar trebui evaluate dacă statele membre consideră că ar putea avea efecte semnificative asupra mediului.
(10) Statele membre pot fixa praguri sau criterii pentru a determina proiectele care ar trebui supuse evaluării în funcție de importanța efectelor lor asupra mediului. Nu este necesar ca statele membre să supună proiectele care se situează sub aceste praguri sau în afara criteriilor fixate unei analize de la caz la caz.
(11) Atunci când fixează aceste praguri sau criterii sau analizează proiectele de la caz la caz, cu scopul de a determina proiectele care ar trebui supuse evaluării în baza efectelor semnificative ale acestora asupra mediului, statele membre ar trebui să țină seama de criteriile de selecție relevante stabilite de prezenta directivă. În conformitate cu principiul subsidiarității, statele membre sunt cele mai în măsură să aplice acele criterii în situații concrete.
(12) Pentru proiectele care constituie obiectul evaluării, ar trebui să se furnizeze o anumită cantitate minimă de informații referitoare la proiect și la efectele sale.
(13) Ar trebui prevăzută o procedură care să permită inițiatorului să obțină avizul autorităților competente cu privire la conținutul și volumul informațiilor ce urmează a fi pregătite și furnizate în vederea evaluării. Statele membre, în cadrul acestei proceduri, pot solicita inițiatorului să prezinte, între altele, alternative la proiectele pentru care intenționează să înainteze o cerere.
(14) Efectele pe care un proiect le are asupra mediului ar trebui evaluate pentru a se ține seama de eforturile de a proteja sănătatea umană, de a contribui prin intermediul unui mediu mai bun la calitatea vieții, de a asigura păstrarea diversității speciilor și de a conserva capacitatea de reproducere a ecosistemului ca resursă fundamentală de viață.
(15) Este de dorit stabilirea unor dispoziții consolidate cu privire la evaluarea impactului asupra mediului într-un context transfrontalier pentru a ține seama de evoluțiile care au loc la nivel internațional. La 25 februarie 1991, Comunitatea Europeană a semnat Convenția privind evaluarea impactului transfrontalier asupra mediului și a ratificat această convenție la 24 iunie 1997.
(16) Participarea efectivă a publicului la luarea deciziilor îi permite acestuia să își exprime opiniile și preocupările care ar putea fi relevante în ceea ce privește deciziile în cauză, iar factorilor de decizie să țină seama de aceste opinii și preocupări, conducând astfel la o mai mare responsabilitate și transparență în procesul de luare a deciziilor și contribuind la conștientizarea de către public a aspectelor de mediu și la câștigarea de sprijin pentru deciziile adoptate.
(17) Participarea, inclusiv participarea prin intermediul asociațiilor, al organizațiilor și al grupurilor, în special al organizațiilor nonguvernamentale care promovează protecția mediului, ar trebui încurajată în mod adecvat, inclusiv, între altele, prin promovarea educației publicului privind mediul.
(18) Comunitatea Europeană a semnat Convenția CEE a ONU privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în aspecte de mediu (Convenția Aarhus) la 25 iunie 1998 și a ratificat această convenție la 17 februarie 2005.
(19) Printre obiectivele Convenției Aarhus se numără dorința de a garanta drepturile de participare a publicului la luarea deciziilor cu privire la aspecte de mediu pentru a contribui la protejarea dreptului de a trăi într-un mediu adecvat sănătății și bunăstării personale.
(20) Articolul 6 din Convenția Aarhus prevede participarea publicului la deciziile privind activitățile specifice menționate în anexa I la convenție și la deciziile privind activitățile care nu figurează în anexa în cauză, dar care pot avea un efect semnificativ asupra mediului.
(21) Articolul 9 alineatele (2) și (4) din Convenția Aarhus prevede accesul la proceduri judiciare sau alte proceduri pentru a contesta legalitatea pe fond sau procedurală a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor articolului 6 din convenția respectivă privind participarea publicului.
(22) Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să se aplice proiectelor ale căror detalii sunt adoptate printr-un act legislativ specific de drept intern, deoarece obiectivele urmărite de prezenta directivă, inclusiv cel al furnizării de informații, sunt realizate prin intermediul procesului legislativ.
(23) În plus, poate fi oportun, în cazuri excepționale, ca anumite proiecte specifice să fie exceptate de la procedurile de evaluare prevăzute de prezenta directivă, cu condiția ca informațiile necesare în acest sens să fie comunicate Comisiei și publicului interesat.
(24) Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre și, în consecință, datorită anvergurii și efectelor acțiunii, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.
(25) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern a directivelor menționate în anexa V partea B,