Articolul 1
Definiții
În sensul prezentei directive:
(a) „întreprindere de asigurare” înseamnă o întreprindere care a primit o autorizație oficială în conformitate cu articolul 6 din Directiva 73/239/CEE sau cu articolul 6 din Directiva 79/267/CEE;
(b) „întreprindere de asigurare dintr-o țară terță” înseamnă o întreprindere care, în cazul în care ar avea sediul social în Comunitate, ar avea nevoie de autorizație în conformitate cu articolul 6 din Directiva 73/239/CEE sau cu articolul 6 din Directiva 79/267/CEE;
(c) „întreprindere de reasigurare” înseamnă o întreprindere, alta decât o întreprindere de asigurare sau o întreprindere de asigurare dintr-o țară terță, a cărei activitate principală constă în acceptarea riscurilor cedate de o întreprindere de asigurare, o întreprindere de asigurare dintr-o țară terță sau de alte întreprinderi de reasigurare;
(d) „întreprindere mamă” înseamnă o întreprindere mamă în sensul articolului 1 din Directiva 83/349/CEE (8) și orice întreprindere care, potrivit opiniei autorităților competente, exercită în mod efectiv o influență dominantă asupra altei întreprinderi;
(e) „filială” înseamnă o filială în sensul articolului 1 din Directiva 83/349/CEE și orice întreprindere asupra căreia, potrivit opiniei autorităților competente, o întreprindere mamă exercită în mod efectiv o influență dominantă. Toate filialele unei întreprinderi filiale sunt considerate și ele filiale ale întreprinderii mamă a acestor întreprinderi;
(f) „participație” înseamnă o participație în sensul articolului 17 prima teză din Directiva 78/660/CEE (9) sau deținerea, direct sau indirect, a cel puțin 20 % din drepturile de vot sau din capitalul unei întreprinderi;
(g) „societate participativă” înseamnă o întreprindere care este fie o întreprindere mamă, fie altă întreprindere care deține o participație;
(h) „întreprindere afiliată” înseamnă fie o filială, fie o altă întreprindere în care se deține o participație;
(i) „societate holding de asigurare” înseamnă o întreprindere mamă a cărei activitate principală constă în achiziționarea și deținerea de participații în filiale, în cazul în care aceste filiale sunt exclusiv sau în principal întreprinderi de asigurare, întreprinderi de reasigurare sau întreprinderi de asigurare din țări terțe, cel puțin una din aceste filiale fiind o întreprindere de asigurare;
(j) „societate holding mixtă de asigurare” înseamnă o întreprindere mamă, alta decât o întreprindere de asigurare, o întreprindere de asigurare dintr-o țară terță, o întreprindere de reasigurare sau o societate holding de asigurare, care include printre filiale sale cel puțin o întreprindere de asigurare;
(k) „autorități competente” înseamnă autoritățile naționale care, prin acte cu putere de lege sau norme administrative, sunt abilitate să supravegheze întreprinderile de asigurare.
Articolul 2
Cazuri de aplicare a unei supravegheri suplimentare în întreprinderile de asigurare
(1) În plus față de dispozițiile Directivei 73/239/CEE ce stabilesc normele referitoare la supravegherea întreprinderilor de asigurare, statele membre asigură supravegherea suplimentară a oricărei întreprinderi de asigurare care este o întreprindere participativă în cel puțin o întreprindere de asigurare, o întreprindere de reasigurare sau o întreprindere de asigurare dintr-o țară terță, în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 5, 6, 8 și 9.
(2) Orice întreprindere de asigurare a cărei întreprindere mamă este o societate holding de asigurare, o întreprindere de reasigurare sau o întreprindere de asigurare dintr-o țară terță face obiectul unei supravegheri suplimentare, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 5 alineatul (2), precum și la articolele 6, 8 și 10.
(3) Orice întreprindere de asigurare a cărei întreprindere mamă este o societate holding mixtă de asigurare face obiectul unei supravegheri suplimentare, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 5 alineatul (2), articolele 6 și 8.
Articolul 3
Domeniul de aplicare a supravegherii suplimentare
(1) Exercitarea supravegherii suplimentare în conformitate cu articolul 2 nu presupune în nici un fel faptul că autoritățile competente sunt obligate să exercite o funcție de supraveghere în raport cu o întreprindere de asigurare dintr-o țară terță, o societate holding de asigurări, o societate holding mixtă de asigurare sau o întreprindere de reasigurare, considerate individual.
(2) Supravegherea suplimentară ține seama de:
— întreprinderile afiliate ale întreprinderii de asigurare;
— întreprinderile participative în întreprinderea de asigurare;
— întreprinderile afiliate ale unei întreprinderi participative într-o întreprindere de asigurare, la care se face referire
la articolele 5, 6, 8, 9 și 10.
(3) Statele membre pot decide să nu ia în considerare, pentru supravegherea suplimentară menționată la articolul 2, întreprinderile având sediul social într-o țară terță în care există obstacole legale în transferul informațiilor necesare, fără a aduce atingere dispozițiilor Anexei I, punctul 2.5 și Anexei II, punctul 4.
În plus, autoritățile competente care răspund de exercitarea supravegherii suplimentare pot hotărî, în situațiile descrise mai jos, de la caz la caz să nu ia în considerare o întreprindere pentru supravegherea suplimentară menționată la articolul 2:
— în cazul în care întreprinderea care ar trebui inclusă prezintă un interes nesemnificativ în raport cu obiectivele supravegherii suplimentare a întreprinderilor de asigurare;
— în cazul în care includerea situației financiare a întreprinderii ar fi nepotrivită sau de natură să inducă în eroare în raport cu obiectivele supravegherii suplimentare a întreprinderilor de asigurare.
Articolul 4
Autoritățile competente să exercite supravegherea suplimentară
(1) Supravegherea suplimentară se exercită de către autoritățile competente ale statului membru în care întreprinderea de asigurare a primit autorizația oficială în conformitate cu articolul 6 din Directiva 73/239/CEE sau cu articolul 6 din Directiva 79/267/CEE.
(2) În cazul în care întreprinderile de asigurare autorizate în două sau mai multe state membre au drept întreprindere mamă aceeași societate holding de asigurare, întreprindere de reasigurare, întreprindere de asigurare dintr-o țară terță sau societate holding mixtă de asigurare, autoritățile competente din statele membre respective se pot pune de acord pentru a desemna pe aceea dintre ele care să răspundă de exercitarea supravegherii suplimentare.
(3) În cazul în care un stat membru are mai multe autorități competente cu supravegherea prudențială a întreprinderilor de asigurare și a întreprinderilor de reasigurare, statul membru respectiv ia măsurile ce se impun pentru a organiza coordonarea acestor autorități.
Articolul 5
Disponibilitatea și calitatea informațiilor
(1) Statele membre prevăd ca autoritățile competente să ceară ca fiecare întreprindere de asigurare care face obiectul supravegherii suplimentare să dispună de mecanismele de control intern corespunzătoare pentru a furniza datele și informațiile care sunt utile pentru exercitarea supravegherii suplimentare.
(2) Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că nu există nici un obstacol de natură juridică, în limita competențelor lor, care să împiedice întreprinderile de asigurare supuse supravegherii suplimentare și întreprinderile lor afiliate și întreprinderile participative să facă schimb de informații care servesc scopurilor supravegherii suplimentare.
Articolul 6
Accesul la informații
(1) Statele membre prevăd ca autoritățile lor competente care răspund de exercitarea supravegherii suplimentare să aibă acces la toate informațiile care ar putea să servească la supravegherea unei întreprinderi de asigurare care face obiectul supravegherii suplimentare. Autoritățile competente se pot adresa direct întreprinderilor în cauză menționate la articolul 3 alineatul (2) pentru a obține informațiile necesare numai în cazul în care aceste informații au fost solicitate întreprinderii de asigurare și aceasta nu le-a furnizat.
(2) Statele membre prevăd ca autoritățile lor competente să poată să desfășoare pe teritoriul lor, ele însele sau prin intermediul unor persoane pe care le desemnează în acest scop, verificări la fața locului ale informațiilor menționate la alineatul (1) la:
— întreprinderea de asigurare care face obiectul supravegherii suplimentare;
— filialele întreprinderii de asigurare respective;
— întreprinderi mamă ale întreprinderii de asigurare respective;
— filialele întreprinderii mamă a întreprinderii de asigurare respective.
(3) În cazul în care, în aplicarea prezentului articol, autoritățile competente ale unui stat membru doresc, în anumite situații, să verifice informații importante referitoare la o întreprindere situată în alt stat membru și care este o întreprindere de asigurare afiliată, o filială, o întreprindere mamă sau o filială a întreprinderii mamă a întreprinderii de asigurare care face obiectul supravegherii suplimentare, acestea trebuie să ceară autorităților competente din celălalt stat membru să facă această verificare. Autoritățile care primesc o astfel de solicitare trebuie, în limitele competențelor lor, fie să facă aceste verificări ele însele, fie să permită autorităților care au făcut cererea să facă verificarea sau să permită unui auditor sau unui expert să o realizeze.
Articolul 7
Cooperarea între autoritățile competente
(1) În cazul în care întreprinderile de asigurare cu sediul în state membre diferite sunt direct sau indirect afiliate sau au o întreprindere participativă comună, autoritățile competente din fiecare stat membru fac schimb de informații utile la cerere, astfel încât să permită sau să faciliteze exercitarea supravegherii în conformitate cu prezenta directivă și comunică din proprie inițiativă toate informațiile pe care le consideră esențiale pentru celelalte autorități competente.
(2) În cazul în care o întreprindere de asigurare și o instituție de credit, astfel cum este aceasta definită de Directiva 77/780/CEE (10) sau o întreprindere de investiții, astfel cum este definită de Directiva 93/22/CEE (11), ori amândouă sunt direct sau indirect afiliate sau au o întreprindere participativă comună, autoritățile competente și autoritățile care au o responsabilitate publică în ceea ce privește supravegherea celorlalte întreprinderi colaborează îndeaproape. Fără a aduce atingere competențelor pe care le au, aceste autorități își vor furniza reciproc orice informație menită să le simplifice misiunea, în special în cadrul prezentei directive.
(3) Informațiile primite în temeiul dispozițiilor prezentei directive și în special schimburile de informații între autoritățile competente prevăzute în prezenta directivă, sunt reglementate prin obligația respectării secretului profesional definit la articolul 16 din Directiva 92/49/CEE și articolul 15 din Directiva 92/96/CEE.
Articolul 8
Tranzacțiile intra-grup
(1) Statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru ca autoritățile competente să exercite o supraveghere generală a tranzacțiilor care au loc între:
(a) o întreprindere de asigurare și: (i) o filială a întreprinderii de asigurare; (ii) o întreprindere participativă în întreprinderea de asigurare; (iii) o întreprindere afiliată unei întreprinderi participative în întreprinderea de asigurare;
(b) o întreprindere de asigurare și o persoană fizică care deține o participație în: (i) o întreprindere de asigurare sau în oricare din întreprinderile afiliate ale acesteia; (ii) o întreprindere participativă în întreprinderea de asigurare; (iii) o întreprindere afiliată a unei întreprinderi participative în întreprinderea de asigurare.
Aceste tranzacții se referă în special la:
— împrumuturi;
— garanții și tranzacții extra-bilanțiere;
— elemente eligibile pentru marja de solvabilitate;
— investiții;
— operațiuni de reasigurare;
— acorduri de împărțire a costurilor.
(2) În acest scop, statele membre solicită ca întreprinderile de asigurare să raporteze tranzacțiile semnificative către autoritățile competente cel puțin o dată pe an, astfel cum se prevede la alineatul (1).
În cazul în care, pe baza acestor informații, se ajunge la concluzia că solvabilitatea întreprinderii de asigurare este sau poate fi amenințată, autoritatea competentă ia măsurile care se impun la nivelul întreprinderii de asigurare.
Articolul 9
Cerința solvabilității ajustate
(1) În situațiile menționate la articolul 2 alineatul (1), statele membre solicită să se facă un calcul al solvabilității ajustate, în conformitate cu anexa I.
(2) Orice întreprindere afiliată, întreprindere participativă sau întreprindere afiliată a unei întreprinderi participative este inclusă în calculul prevăzut la alineatul (1).
(3) În cazul în care calculul prevăzut la alineatul (1) arată că solvabilitatea ajustată este negativă, autoritățile competente iau măsurile corespunzătoare la nivelul întreprinderii de asigurare în cauză.
Articolul 10
Întreprinderile de reasigurare, societățile holding de asigurare și întreprinderile de asigurare din țări terțe
(1) În cazul menționat la articolul 2 alineatul (2), statele membre solicită ca metoda supravegherii suplimentare să fie aplicată în conformitate cu Anexa II.
(2) În cazul menționat la articolul 2 alineatul (2), calculul include toate întreprinderile afiliate ale societății holding de asigurare, ale întreprinderii de reasigurare sau ale întreprinderii de asigurare dintr-o țară terță, potrivit procedurii prevăzute la Anexa II.
(3) În cazul în care, pe baza acestui calcul, autoritățile competente ajung la concluzia că solvabilitatea întreprinderii de asigurare filială a unei societăți holding de asigurare, întreprinderii de reasigurare sau întreprinderii de asigurare dintr-o țară terță este sau poate fi amenințată, acestea iau măsurile corespunzătoare la nivelul întreprinderii de asigurare respective.
Articolul 11
Aplicare
(1) Statele membre adoptă, cel târziu până la 5 iunie 2000, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma cu prezenta directivă. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la acest lucru.
(2) Statele membre prevăd ca actele menționate la alineatul (1) să se aplice în primul rând la supravegherea conturilor pentru exercițiul financiar care începe la 1 ianuarie 2001 sau în cursul acelui an calendaristic.
(3) Atunci când statele membre adoptă actele prevăzute la alineatul (1), acestea conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
(4) Comisiei i se comunică de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.
(5) Cel târziu până la 1 ianuarie 2006, Comisia prezintă Comitetului de Asigurări un raport privind aplicarea prezentei directive și, după caz, privind necesitatea unei armonizări în continuare.
Articolul 12
Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare în ziua publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.
Articolul 13
Destinatari
Prezenta directivă se adresează statelor membre.