Articolul 1
(1) Pentru a întări combaterea eficientă a criminalității organizate, statele membre se asigură că nici o rezervă nu este formulată sau confirmată în privința articolelor următoare din Convenția Consiliului Europei din 1990 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii (denumită în continuare „Convenția din 1990”):
(a) articolul 2: în măsura în care infracțiunea se sancționează cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță cu o durată mai mare de un an;
(b) articolul 6: în cazul infracțiunilor grave. Aceste infracțiuni trebuie să includă, în orice caz, infracțiunile sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță cu o durată maximă de peste un an sau, în statele al căror sistem juridic prevede un prag minim pentru infracțiuni, infracțiunile sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță cu o durată minimă mai mare de șase luni.
Litera (a) nu se referă la rezervele privind confiscarea produselor infracțiunilor, care intră sub incidența legislației fiscale.
(2) Fiecare stat membru se asigură că legislația și procedurile sale privind confiscarea produselor infracțiunii permit, de asemenea, confiscarea bunurilor cu o valoare corespunzătoare valorii acestor produse, atât în cadrul procedurilor pur interne, cât și în cadrul procedurilor inițiate la cererea unui alt stat membru, inclusiv a cererilor de executare a ordinelor de confiscare străine. Cu toate acestea, statele membre pot exclude confiscarea bunurilor cu o valoare corespunzătoare produselor infracțiunii în cazurile mai puțin grave. Termenii „bunuri”, „produse” și „confiscare” au înțelesul din articolul 1 din Convenția din 1990.
(3) Fiecare stat membru se asigură că legislația și procedurile sale îi permit să identifice și să urmărească, la cererea unui alt stat membru, produsele suspectate a fi produse ale infracțiunilor, atunci când există toate motivele de a bănui că s-a comis o infracțiune. Această legislație și aceste proceduri permit acordarea de asistență încă din primele stadii ale unei anchete. În acest scop, statele membre se vor strădui să limiteze folosirea motivelor facultative de refuz, față de alte state membre, în temeiul articolului 18 alineatele (2) și (3) din Convenția din 1990.
Articolul 2
(1) În cadrul funcționării Rețelei judiciare europene, fiecare stat membru elaborează un ghid ușor de consultat, în care indică unde se poate obține consiliere, precizează tipul de asistență pe care îl poate acorda pentru identificarea, urmărirea, înghețarea sau sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii. Acest ghid indică, de asemenea, toate restricțiile importante privind această asistență și toate informațiile pe care statele solicitante trebuie să le furnizeze.
(2) Ghidurile prevăzute la alineatul (1) sunt trimise Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene, care asigură traducerea acestora în limbile oficiale ale instituțiilor Comunității Europene și le distribuie statelor membre, Rețelei Judiciare Europene și Oficiului European de Poliție (Europol).
(3) Fiecare stat membru se asigură că ghidul menționat la alineatul (1) este actualizat și că orice modificare este comunicată Secretariatului General al Consiliului, în vederea traducerii și distribuirii, în conformitate cu alineatul (2).
Articolul 3
Statele membre acordă tuturor cererilor prezentate de celelalte state membre privind identificarea, urmărirea, înghețarea sau sechestrarea și confiscarea activelor, aceeași prioritate ca cea pe care o acordă unor asemenea măsuri în cadrul procedurilor interne.
Articolul 4
(1) Statele membre încurajează contactele directe între anchetatorii, judecătorii de instrucție și procurorii statelor membre, folosind în mod corespunzător acordurile de cooperare existente, pentru a garanta că cererile de asistență nu sunt transmise pe căi oficiale atunci când acest lucru nu este necesar. Atunci când este necesară o cerere oficială, statul membru solicitant se asigură că aceasta este corect elaborată și răspunde tuturor cerințelor statului membru destinatar.
(2) Atunci când nu este posibilă executarea unei cereri de asistență în modul așteptat de statul reclamant, statul solicitat se străduiește să răspundă acestei cereri într-un alt fel, după consultarea corespunzătoare a statului solicitant, respectând pe deplin legislația internă și obligațiile internaționale.
(3) Statele membre transmit cereri de asistență de îndată ce s-a identificat natura exactă a asistenței solicitate și, atunci când o cerere poartă mențiunea „urgent” sau când se indică un termen, acestea specifică motivele urgenței sau ale termenului.
Articolul 5
(1) Statele membre adoptă, atunci când acest lucru nu contravine legislației interne, toate măsurile necesare pentru a minimiza riscurile de dispariție a activelor, în special măsurile care pot fi necesare pentru a îngheța sau a sechestra fără întârziere activele care fac obiectul unei cereri din partea altui stat membru și pentru a împiedica astfel ca o cerere ulterioară de confiscare să fie sortită eșecului.
(2) Atunci când executarea cererii de asistență judiciară într-o zonă a unui stat membru face necesară continuarea cercetărilor într-o altă zonă a acestui stat membru, statul membru adoptă, atunci când acest lucru nu contravine legislației sale, toate măsurile posibile pentru ca asistența necesară să fie acordată fără să fie nevoie de formularea unei cereri noi.
(3) Atunci când executarea unei cereri necesită alte cercetări asupra unui aspect conex iar statul solicitant trimite o cerere suplimentară, statul solicitat adoptă, atunci când acest lucru nu contravine legislației sale, toate măsurile posibile pentru a accelera executarea acestei cereri suplimentare.
Articolul 6
(1) Statele membre se asigură că sunt luate măsurile necesare pentru a familiariza membrii administrației lor judiciare cu cele mai bune practici de cooperare internațională în vigoare pentru identificarea, urmărirea, înghețarea sau sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii.
(2) Statele membre se asigură că toți anchetatorii, judecătorii de instrucție, procurorii și alți funcționari implicați în cooperarea internațională în materie de identificare, urmărire, înghețare sau sechestrare și confiscare a activelor beneficiază de o formare corespunzătoare, în conformitate cu cele mai bune practici.
(3) Președinția și statele membre interesate, în cooperare, după caz, cu Rețeaua judiciară europeană și Europolul organizează, în funcție de nevoi, seminarii pentru funcționarii statelor membre și alți practicieni implicați, pentru a promova și dezvolta cele mai bune practici și pentru a încuraja compatibilitatea procedurilor.
Articolul 7
Consiliul, înainte de sfârșitul anului 2000, reexaminează prezenta acțiune comună, în lumina rezultatelor Acțiunii comune din 5 decembrie 1997 privind înființarea unui mecanism de evaluare a aplicării și a punerii în aplicare la nivel național a angajamentelor internaționale în domeniul luptei împotriva criminalității organizate.
Articolul 8
(1) Sub rezerva alineatului (2), statele membre adoptă toate măsurile corespunzătoare pentru a pune în aplicare prezenta acțiune comună de la data intrării acesteia în vigoare și se asigură că autoritățile naționale și locale interesate sunt informate cu privire la conținutul acesteia.
(2) Statele membre prezintă propuneri corespunzătoare pentru punerea în aplicare a articolului 1, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei acțiuni comune, pentru ca acestea să fie studiate de autoritățile competente în vederea adoptării lor.
Articolul 9
Prezenta acțiune comună se publică în Jurnalul Oficial și intră în vigoare la data publicării sale.