Articolul 1
În sensul prezentei directive, se înțelege prin:
(a) „vehicul”: orice vehicul care corespunde definiției din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE;
(b) „birou”: un birou național de asigurare în sensul articolului 1 alineatul (3) din Directiva 72/166/CEE;
(c) „fond de garantare”: organismul menționat la articolul 1 alineatul (4) din Directiva 84/5/CEE;
(d) „întreprindere-mamă”: o întreprindere-mamă în sensul articolelor 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE (10);
(e) „întreprindere filială”: o întreprindere filială în sensul articolelor 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE; orice întreprindere filială a unei întreprinderi filiale este considerată, de asemenea, ca fiind o filială a întreprinderii mamă care stă la baza acestor întreprinderi.
Articolul 2
La articolul 5 litera (d) punctul (iii) primul paragraf din Directiva 73/239/CEE, mențiunea „riscuri clasificate în clasele de asigurare 8, 9, 13 și 16 de la punctul (A) din anexă” se înlocuiește cu următoarea mențiune:
„riscuri clasificate în clasele de asigurare 3, 8, 9,10,13 și 16 de la punctul (A) din anexă”.
Articolul 3
(1) Denumirea titlului III din Directiva 73/239/CEE se înlocuiește cu următoarele:
„TITLUL III A Normele aplicabile agențiilor sau sucursalelor stabilite în Comunitate și care aparțin unor întreprinderi cu sediul social în afara Comunității”.
(2) După articolul 29 din Directiva 73/239/CEE se adaugă următorul titlu:
„TITLUL III B Normele aplicabile filialelor unei întreprinderi mamă care intră sub incidența legislației unei țări terțe, precum și participațiilor dobândite de o asemenea întreprindere”.
Articolul 4
Titlul III B din Directiva 73/239/CEE se completează cu articolele 29a și 29b redactate după cum urmează:
„Articolul 29a Autoritățile competente ale statelor membre informează Comisia: (a) despre orice autorizare a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă care intră sub incidența legislației unei țări terțe. Comisia informează Comitetul de asigurări instituit de Consiliu la propunerea Comisiei cu privire la aceasta; (b) despre orice participație dobândită de către o astfel de întreprindere-mamă la o întreprindere de asigurare din Comunitate care ar transforma-o într-o filială sa. Comisia informează Comitetul de asigurări instituit de Consiliu la propunerea Comisiei cu privire la aceasta. În cazul în care o autorizație este acordată unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă care intră sub incidența legislației unei țări terțe, structura grupului este precizată în notificarea pe care autoritățile competente o adresează Comisiei. Articolul 29b (1) Statele membre informează Comisia despre dificultățile de ordin general întâmpinate de întreprinderile lor de asigurare la stabilirea sau exercitarea activităților lor într-o țară terță. (2) Comisia întocmește, pentru prima dată cel mai târziu cu șase luni înainte de aplicarea prezentei directive și apoi periodic, un raport care examinează, în sensul alineatelor (3) și (4), tratamentul aplicat în țările terțe întreprinderilor de asigurare din Comunitate, în ceea ce privește stabilirea și exercitarea activităților de asigurare, precum și dobândirea de participații la întreprinderile de asigurare din țările terțe. Comisia transmite aceste rapoarte Consiliului, însoțite, după caz, de propuneri corespunzătoare. (3) În cazul în care Comisia constată, pe baza rapoartelor menționate la alineatul (2) sau pe baza altor informații, că o țară terță nu acordă întreprinderilor de asigurare din Comunitate un acces efectiv pe piață comparabil cu cel oferit de Comunitate întreprinderilor de asigurare din țara terță în cauză, aceasta poate prezenta Consiliului propuneri privind un mandat care să îi permită să negocieze obținerea unor posibilități de concurență comparabile pentru întreprinderile de asigurare din Comunitate. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată. (4) În cazul în care Comisia constată pe baza rapoartelor menționate la alineatul (2) sau pe baza altor informații, că întreprinderile de asigurare din Comunitate nu beneficiază, într-o țară terță, de un tratament național care să le ofere aceleași condiții de concurență ca și întreprinderilor naționale de asigurare și că nu sunt îndeplinite condițiile de acces efectiv pe piață, aceasta poate iniția negocieri pentru a remedia această situație. În cazul descris în primul paragraf, se poate decide, de asemenea, în orice moment, că odată cu inițierea negocierilor, în conformitate cu procedura prevăzută de actul constitutiv al Comitetului de asigurări menționat la articolul 29a, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să-și limiteze sau să-și suspende deciziile: — referitoare la cererile de autorizare depuse în momentul sau ulterior adoptării deciziei și — referitoare la dobândirea de participații de către întreprinderile-mamă directe sau indirecte care intră sub incidența legislației țării terțe în cauză. Durata măsurilor prevăzute nu poate depăși trei luni. Înainte de expirarea acestui termen de trei luni și având în vedere rezultatul negocierilor, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate decide ca măsurile luate să fie aplicate în continuare. O astfel de limitare sau suspendare nu se poate aplica la crearea de filiale de către întreprinderi de asigurare sau filiale ale acestora, autorizate corespunzător în Comunitate sau la dobândirea de participații de către astfel de întreprinderi sau filiale la o întreprindere de asigurare din Comunitate. (5) În cazul în care Comisia constată una dintre situațiile menționate la alineatele (3) și (4), statele membre o informează, la cererea sa: (a) despre orice cerere de autorizare a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi mamă care intră sub incidența legislației țării terțe în cauză; (b) despre orice proiect al unei astfel de întreprinderi de a dobândi o participație la o întreprindere de asigurare din Comunitate care ar avea drept efect transformarea sa în filială. Această obligație de informare încetează din momentul încheierii unui acord cu țara terță menționată la alineatele (3) sau (4) sau din clipa în care măsurile menționate la alineatul (4) al doilea și al treilea paragraf încetează să se aplice. (6) Măsurile adoptate în temeiul prezentului articol sunt conforme cu obligațiile care revin Comisiei în conformitate cu acordurile internaționale, bilaterale sau multilaterale care reglementează inițierea și exercitarea activității întreprinderii de asigurare.”
Articolul 29b
(1) Statele membre informează Comisia despre dificultățile de ordin general întâmpinate de întreprinderile lor de asigurare la stabilirea sau exercitarea activităților lor într-o țară terță.
(2) Comisia întocmește, pentru prima dată cel mai târziu cu șase luni înainte de aplicarea prezentei directive și apoi periodic, un raport care examinează, în sensul alineatelor (3) și (4), tratamentul aplicat în țările terțe întreprinderilor de asigurare din Comunitate, în ceea ce privește stabilirea și exercitarea activităților de asigurare, precum și dobândirea de participații la întreprinderile de asigurare din țările terțe. Comisia transmite aceste rapoarte Consiliului, însoțite, după caz, de propuneri corespunzătoare.
(3) În cazul în care Comisia constată, pe baza rapoartelor menționate la alineatul (2) sau pe baza altor informații, că o țară terță nu acordă întreprinderilor de asigurare din Comunitate un acces efectiv pe piață comparabil cu cel oferit de Comunitate întreprinderilor de asigurare din țara terță în cauză, aceasta poate prezenta Consiliului propuneri privind un mandat care să îi permită să negocieze obținerea unor posibilități de concurență comparabile pentru întreprinderile de asigurare din Comunitate. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.
(4) În cazul în care Comisia constată pe baza rapoartelor menționate la alineatul (2) sau pe baza altor informații, că întreprinderile de asigurare din Comunitate nu beneficiază, într-o țară terță, de un tratament național care să le ofere aceleași condiții de concurență ca și întreprinderilor naționale de asigurare și că nu sunt îndeplinite condițiile de acces efectiv pe piață, aceasta poate iniția negocieri pentru a remedia această situație.
În cazul descris în primul paragraf, se poate decide, de asemenea, în orice moment, că odată cu inițierea negocierilor, în conformitate cu procedura prevăzută de actul constitutiv al Comitetului de asigurări menționat la articolul 29a, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să-și limiteze sau să-și suspende deciziile:
— referitoare la cererile de autorizare depuse în momentul sau ulterior adoptării deciziei și
— referitoare la dobândirea de participații de către întreprinderile-mamă directe sau indirecte care intră sub incidența legislației țării terțe în cauză.
Durata măsurilor prevăzute nu poate depăși trei luni.
Înainte de expirarea acestui termen de trei luni și având în vedere rezultatul negocierilor, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate decide ca măsurile luate să fie aplicate în continuare.
O astfel de limitare sau suspendare nu se poate aplica la crearea de filiale de către întreprinderi de asigurare sau filiale ale acestora, autorizate corespunzător în Comunitate sau la dobândirea de participații de către astfel de întreprinderi sau filiale la o întreprindere de asigurare din Comunitate.
(5) În cazul în care Comisia constată una dintre situațiile menționate la alineatele (3) și (4), statele membre o informează, la cererea sa:
(a) despre orice cerere de autorizare a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi mamă care intră sub incidența legislației țării terțe în cauză;
(b) despre orice proiect al unei astfel de întreprinderi de a dobândi o participație la o întreprindere de asigurare din Comunitate care ar avea drept efect transformarea sa în filială.
Această obligație de informare încetează din momentul încheierii unui acord cu țara terță menționată la alineatele (3) sau (4) sau din clipa în care măsurile menționate la alineatul (4) al doilea și al treilea paragraf încetează să se aplice.
(6) Măsurile adoptate în temeiul prezentului articol sunt conforme cu obligațiile care revin Comisiei în conformitate cu acordurile internaționale, bilaterale sau multilaterale care reglementează inițierea și exercitarea activității întreprinderii de asigurare.”
Articolul 5
La articolul 12 alineatul (2) paragraful al doilea din Directiva 88/357/CEE, a doua și a treia liniuță se elimină.
Articolul 6
În titlul III din Directiva 88/357/CEE, se adaugă următorul articol:
„Articolul 12a (1) Prezentul articol este aplicabil în cazul în care o întreprindere acoperă, printr-o unitate situată într-un stat membru, un risc clasificat în clasa de asigurare 10 de la punctul (A) din anexa la Directiva 73/239/CEE, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, și situat în alt stat membru. (2) Statul membru de prestare de servicii solicită ca întreprinderea să devină membră a biroului său național și a fondului său național de garantare și să participe la finanțarea acestora. Cu toate acestea, întreprinderea nu poate fi obligată să efectueze o plată sau să verse o contribuție la biroul sau fondul statului membru de prestare de servicii pentru riscurile acoperite în regim de prestări de servicii, care să nu fie calculată pe aceeași bază ca pentru întreprinderile care acoperă, prin intermediul unei unități situate în acest stat membru, riscurile din clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, în funcție de încasările de prime care provin din această clasă de asigurare în statul membru în cauză sau de numărul de riscuri din această clasă acoperite în statul membru în cauză. (3) Prezenta directivă nu aduce atingere obligației unei întreprinderi de asigurare care oferă servicii de a respecta normele statului membru de prestare de servicii privind acoperirea riscurilor agravate, în măsura în care acestea se aplică întreprinderilor stabilite. (4) Statul membru de prestare de servicii solicită întreprinderii să se asigure că persoanele care prezintă o cerere de despăgubire datorită unor evenimente care survin pe teritoriul său nu sunt puse într-o situație mai puțin favorabilă ca rezultat al faptului că întreprinderea acoperă un risc din clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, în regim de prestări servicii și nu prin intermediul unei unități situate în statul membru în cauză. În acest scop, statul membru de prestare de servicii solicită întreprinderii să desemneze un reprezentant rezident sau stabilit pe teritoriul său care va colecta toate informațiile necesare privind dosarele de despăgubiri și va dispune de suficiente competențe pentru a reprezenta întreprinderea în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu și care ar putea solicita o despăgubire, inclusiv pentru plata acestora, și pentru a reprezenta sau, dacă este necesar, pentru a face să fie reprezentată întreprinderea, în ceea ce privește aceste solicitări de despăgubiri, în fața instanțelor și autorităților acestui stat membru. De asemenea, reprezentantul poate fi, la rândul său, solicitat să reprezinte întreprinderea în fața autorităților competente ale statului de prestare de servicii, cu privire la controlul existenței și valabilității poliței de asigurare de răspundere civilă auto. Statul membru de prestare a serviciilor nu poate solicita persoanei desemnate să întreprindă, în numele întreprinderii care a desemnat-o, alte activități decât cele care sunt prevăzute în al doilea și al treilea paragraf. Persoana desemnată nu se angajează în nici o operațiune de asigurare directă în numele întreprinderii menționate. Desemnarea reprezentantului nu constituie în sine deschiderea unei sucursale sau a unei agenții în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (b) din Directiva 73/239/CEE, iar reprezentantul nu este o unitate în sensul articolului 2 litera (c) din prezenta directivă.”
Articolul 7
(1) La articolul 15 alineatul (1) și la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 88/357/CEE se adaugă următorul paragraf:
„Orice stat membru pe teritoriul căruia o întreprindere intenționează să acopere prin prestare de servicii riscurile clasificate în clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, poate solicita ca întreprinderea: — să comunice numele și adresa reprezentantului pentru gestionarea dosarelor menționat la articolul 12a alineatul (4), — să prezinte o declarație potrivit căreia întreprinderea a devenit membră a biroului național și a fondului național de garantare ale statului membru de prestare de servicii.”
Articolul 8
La articolul 21 alineatul (2) din Directiva 88/357/CEE se adaugă următorul paragraf:
„Fiecare stat membru poate solicita ca numele și adresa reprezentantului întreprinderii de asigurare să figureze, de asemenea, în documentele menționate anterior.”
Articolul 9
La articolul 22 din Directiva 88/357/CEE, alineatul (1) se înlocuiește cu următoarele:
„(1) Fiecare unitate trebuie să comunice autorității sale de control, pentru operațiunile efectuate în regim de prestări servicii, valoarea totală a primelor, fără deducerea reasigurării, emise pe stat membru și pe grup de clase. Grupurile de clase sunt definite după cum urmează: — accidente și boală (1 și 2); — asigurare auto (3, 7 și 10; vor fi precizate cifrele referitoare la clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului); — incendiu și alte daune ale bunurilor (8 și 9); — asigurare aviatică, maritimă și de transport (4, 5, 6, 7, 11 și 12); — răspundere civilă generală (13); — credit și garanție (14 și 15); — alte clase de asigurare (16, 17 și 18). Autoritatea de control a fiecărui stat membru comunică aceste informații autorităților de control ale fiecărui stat membru de prestare a serviciilor.”
Articolul 10
La articolul 27 alineatul (1) din Directiva 88/357/CEE, ultimul paragraf se înlocuiește cu următoarele:
„Derogarea acordată începând de la 1 ianuarie 1995 se aplică numai contractelor care acoperă riscurile clasificate în clasele de asigurare 3, 8, 9, 10, 13 și 16 și situate exclusiv în unul din cele patru state membre care beneficiază de acest regim tranzitoriu.”
Articolul 11
Fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2) din Directiva 88/357/CEE, în cazul riscurilor majore, în sensul articolului 5 litera (d) din Directiva 73/239/CEE, care aparțin clasei de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, statul membru de prestare de servicii poate prevedea:
— ca valoarea totală a provizioanelor tehnice aferente contractelor în cauză să fie determinată, sub controlul autorităților statului membru în cauză, conform normelor sale sau, în lipsa acestora, conform practicilor sale stabilite, până la termenul limită la care statele membre trebuie să aducă la îndeplinire o directivă de coordonare a conturilor anuale ale întreprinderilor de asigurare;
— ca acoperirea acestor provizioane prin active echivalente și congruente să se efectueze sub controlul autorităților statului membru în cauză, în conformitate cu normele sau practicile sale stabilite, până la notificarea unei a treia directive privind asigurarea generală;
— ca localizarea activelor menționate la a doua liniuță să se efectueze sub controlul autorităților statului membru în cauză, în conformitate cu normele sau practicile sale stabilite, până la termenul la care statele membre trebuie să aducă la îndeplinire o a treia directivă privind asigurarea generală.
Articolul 12
Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern pentru a se conforma prezentei directive în termen de 18 luni de la notificarea sa (11). Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.
Dispozițiile modificate pentru punerea în aplicare a primului paragraf se aplică în termen de 24 de luni de la notificarea prezentei directive.
Articolul 13
Prezenta directivă se adresează statelor membre.